Purgatoriul ontologic: neîntâlnirea cu Dumnezeu

Te abții de la a judeca un om în urma unei traume. Uneori spunem că nu mai e același om, iar în unele cazuri e dificil de estimat dacă omul pur și simplu e traumatizat sau doar mai înțelept.

Încă nu mi s-a arătat Dumnezeu, dar i-am pregătit din timp întrebarea ca să-mi fiți martori că a avut ocazia să stea de vorbă și cu mine. Nu doar cu intimidatul pe care gurile spun că știe cum să-l scoată la iveală.

De altfel, Isus arată că în traumă până și Dumnezeu strigă după Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic e modul în care nu avansezi cu nimic chiar dacă accepți argumentul necesității existenței lui Dumnezeu. Dincolo de argumentul ontologic persistă incertitudinea cu privire la ‘ultimul Dumnezeu’, ‘cel mai mare Dumnezeu’. Pentru că prea bine, o fi necesar ca Dumnezeu să existe dincolo de imaginar, în realitate, pentru a fi cea mai potentă entitate posibilă. Dar rămâne întrebarea: ‘de unde știu că ești cel din urmă Dumnezeu și nu e altul peste tine?’.
Întrebare deloc aiurea dacă ținem cont de contextele în care lamentăm că dumnezei se tot arată și idoli tot distrugem.

Dacă răspunsul la o astfel de întrebare e cazul lui Iov, în care trebuie să nu cârtesc arătarea care mă poate distruge, atunci de ce aș mai ajunge până la Dumnezeu și nu m-aș lăsa supus primului tiran capabil să mă distrugă?

Dacă Dumnezeu are un răspuns la întrebarea mea (pentru că așa și așa…), atunci recunoaște că există o lege căreia însuși trebuie să se supună. Din acest motiv, găsește de cuviință să răspundă întrebării și nu doar să se impună fără justificare. Admite deci o regulă, lege, morală căreia până și el i se supune. Admite că e supus unui Dumnezeu mai mare.

Dar bine, poate își face singur această lege și o respectă. Dumnezeu manifestându-și astfel subiectivitatea absolută.
Insistă totuși întrebarea: de unde știm că răspunsul lui, oricare ar fi, nu e doar un șiretlic, o minciună? Nu-i putem permite lipsa de suspiciune doar pe motiv de intimidare și supranatural.
Poate e o arătare potentă capabilă de supranatural care vorbește înțelept dar totuși minte. Cel puțin una astfel de arătare, spunem că există.
Dacă un Dumnezeu există peste acest Dumnezeu pe care îl întâlnești, închinarea-i a’celuia mai mare și ar fi idolatrie să te închini acestui prim-descoperit-îndoielnic-ultim Dumnezeu.

Dar poate Dumnezeul care mi se descoperă refuză întrebarea. Caz în care mă abțin de la închinare. Îmi rezerv să cred că nu e cel de pe urmă Dumnezeu. O întrebare n-ar trebui să-l coboare la pământ.

Iar dacă-mi spuneți că răspunsul e dincolo de înțelegerea noastră, atunci n-am nicio vină pentru neînțelegerea mea.
Tihnească-i borșul din astă găină.

Pariul lui Pascal susține că n-am nimic de pierdut dacă afirm credința în Dumnezeu. Dar iată cum pot pierde totul, inclusiv mântuirea fiind generos cu credința în Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic, problema argumentului ontologic, descoperă limitele raționalismului. Da, formal, teoretic, logic, rațional există o origine, primă cauză. O cea mai potentă entitate, Dumnezeu, care necesar face parte din realitate. Dar față în față, confruntat cu această origine, cauză, Dumnezeu, pe ce bază poți asigura că nu există origine, cauză, Dumnezeu mai mare? De unde știi vreodată că originea sau Dumnezeul care ți se arată nu e tot ceva de mijloc? Tot creatură nu capătul fără capăt care există prin sine. Preocuparea cu această întrebare, epistemul, conduce către necesitatea experienței, simțurilor, empiricului. Nu poți să te încrezi în pur raționalism pentru că nu poți detecta când ești în teritoriul pur imaginarului. E nevoie să-ți probezi ideile, ipotezele, cu experiența, experimentul, simțurile adică empiricul. Care este un pas înainte, o metodă mai bună, superioară, dar nu scoate din gaură de șarpe.

Epistemul rămâne orb fără reflecție. Fără reflecție adică fără conflict, critică, căutarea contradicției, falsificabilitate, negativitate. Adică fără nihilism. Pentru că tocmai îndoiala de sine, pasul înapoi de la afirmare, nihilismul, e ceea ce menține epistemul ancorat în ceea ce numim realitate. Scriem ca să păstrăm, să cunoaștem. Reflectăm, interpretăm ca să ne salvăm de la ce-i scris.

De exemplu: oare gestul de a ține cont de empiric nu e tocmai un act rațional?

În căutare

Și eu sunt căutător. Atât de căutător încât caut înainte de căutare. Ai zice că atunci când cauți ești în lipsă. Dar când cauți, ai deja mult. Înseamnă că ai găsit ceea ce trebuie să cauți.

Când cauți, deja într-o căutare nu mai ești.

În fărădelege naște noua lege

Regulile sunt importante. Nu putem trăi fără ele. Un evident atât de comun tuturor încât pretinde absența discursului. Necesitatea legii e un nenegociabil.

Și totuși. De ce inspiră mai multă încredere cel care își permite libertatea să încalce puțin regulile? De ce e liniștitor să știi că nu e un teleghidat? Că judecă, e nuanțat, știe spiritul? Că e conștient de ceea ce scapă legii și simte mai bine idealul la care aspiră legea?
Ca și cum cel care își permite să încalce limitele reprezintă speranța ‘adevăratelor’ limite. Spiritului îi este permis încălcarea de lege. Dezleagă.

Spiritul, care ce este? Greul de exprimat în cuvinte pe care îl simți. Nedefinibilul care se manifestă. Ceea ce face să ne înțelegem în cuvinte puține. Uneori, de ajuns un îngânat. Chiar o singură privire. Sau nici măcar atât, pentru că știu deja ce gândești. Doar ești de-al meu. Avem atât de multe în comun. Spiritul leagă. E comunul care unește.

Spiritul încalcă legea. Se distanțează, nuanțează, se diferențiază. Pentru a descoperi noul comun. Care apropie, generalizează, aseamănă. Comunul actualizat. Relevant. Spiritul e nașterea din nou a evidentului. Redescoperirea legii. Reinventarea poveștii.

Spiritul e întoarcerea răzvrătirii fiului risipitor. Pentru că în fărădelege naște noua lege.

Cămăruța apriori

Mai poposesc puțin de nevoie.

O teorie bună e ca o casă aproape curată. Apriori e gunoiul de sub preș.
Gunoiul de sub preș e soluția care poate face casa curată. E și motivul pentru care casa nu e curată.

Apriori e locul unde se înghesuie ceea ce explicația nu potrivește. Apriori reprezintă soluția. Adică e ceea ce poate face explicația fără cusur. În același timp, e tocmai ceea ce lipsește explicației. Tocmai cusurul explicației. Apriori e paradoxul și crepusculul explicației.

Axiomele, apriori, sunt necesitățile explicației ca să ajungă explicația coerentă. Apriori e cămăruța unde nevoile explicației sunt satisfăcute. Unde se recunoaște cinstit necinstea.

Culmea, apriori e totdeauna umplut cu conținut posteriori. E apriori ceea ce rămâne inexplicabil la final. La sfârșit, când în cămăruță rămân niște detalii care ai fi preferat să nu-ți scape.

Morala: totdeauna când aveți nevoie să satisfaceți niște explicații, nu uitați ce rămâne în cămăruță.

Popas de nevoie

Pentru că prea des sufăr de nevorbit, mai împărtășesc din popasuri:
Când auzi ceva foarte repetat, ajunge să irite. Momentan îmi tot atrage atenția în mod repetat tema ‘nevoii de religie’. Ei bine dacă e o nevoie, pesemne e treabă serioasă. Dom’le nevoia e necesitate. Necesitatea justifică și legitimează.

De exemplu uneori am nevoie să scap o flatulență în public. Dar mă abțin.

Și cât de idealist din partea mea nu? Să mă abțin totdeauna, repetat, fără excepție, în mod dogmatic.
Bine, recunosc. Supermarketurile sunt excepție.

Tună și adună

Când Dumnezeu tună, m-am pierdut
Când Dumnezeu tună, a pierdut
Când Dumnezeu tună, de fapt nu vrea
Șezut, vorbă. Mintea mea

Când Dumnezeu tună, fug și disper
Când Dumnezeu tună, gândesc altfel
Când Dumnezeu tună, nu mai sunt eu
Șezut, rămas. În largul meu

Sunt până tună. După,
Găsești o turmă

Razboiul din Gaza si ziua lunga a lui Iosua

Surpriză pentru Crăciun: nu poți împărți egal

Cum suntem în prag de reflecții și împărțeli, să revizuim consecințele faptului că nu putem împărți egal. Nici măcar inegalitatea.

Nu mă îndoiesc că indiferent de convingerile și credințele spre care înclinați, nu vă este străină numita ‘problemă a egalității’. Aproape un consens că sunt probleme cu definirea și/sau practicarea egalității. Fie când e pretinsă mai multă egalitate în practică, ori când e considerată imposibilă rațional, teoretic.

Păgânesc altarul politețurilor și purced pe șleau. Categoria liberalilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor e acuzată că pretinde mereu mai multă egalitate. Cea a conservatorilor, religioșilor, dogmaticilor, fundamentaliștilor susține că egalitatea e imposibilă – idealistă, utopică, vrednică doar de ceruri.

Și nu-i așa? Conservatorii au dreptate. Dar câtă ironie în asta. Când au dreptate, dau dreptate. Tocmai liberalilor, secularilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor, gnosticilor, et al.
Pentru că argumentul imposibilității egalității, e discursul celei dintotdeauna veche și veșnic relevantă dilemă filozofică: care este lucrul/obiectul în sine? Care sunt proprietățile neschimbătoare, absolute ale unui obiect/concept? Care-i sunt limitele care-l definesc? Care-i sensul propriu? Care-i identitatea obiectului/conceptului? Esența, substanța, noumena? În speță a egalității, în general a oricărui concept.

Aceste întrebări sunt dileme omniprezente. Întrega scenă a existenței e dominată de conflictul negocierii de răspunsuri la aceaste întrebări. De exemplu niciodată nu vom putea lămuri unde începe și unde se termină sinele, aproapele și legea. Unde se termină cetățeanul și unde începe națiunea și datoria față de sistem. Nu voi putea defini cine sunt eu între asemănările cu ceilalți și modul în care difer de aceștia. Nu voi reuși să înțeleg și să formalizez tensiunea de a nu putea exista singur, când ceilalți (‘salvarea mea de la singurătate’) reprezintă simultan și motivul privării mele de libertate (și ‘constrângerile, restrângerile și condamnarea mea’). Lumea nu merge predestinată într-un sens ca să existe de aflat ‘sensul vieții’, ‘trăitul cum trebuie’, ‘găsitul locului’. Iar dacă tot vrem să credem în destin, ce descalifică unul care ne predestinează să-l definim?

Ironia e că egalității i se reproșează că e egalitatea Lui-va-să-vină, utopică. Asta din partea celor care așteptă cea de-a doua venire.
Ironia e că slujitorii regulii și idealului ajung să plătească bir accidentului și excepției. În cazul egalității, facem excepție de la regula de a sluji idealul. În cazul egalității, ne inversăm și criticăm idealul.
Ironic e cum conservatorul care își mângâie idealul din poale, mustră liberalul pentru idealul la care nu poate ajunge. Bineînțeles poți foarte bine să așezi în poale idealul de a nu avea un ideal iar Dumnezeu se simte cel mai bine când nu-l atinge nimeni.

Conservatorul când face argumentul imposibilității egalității, ajunge cu mâinile în șold și scapă dogma din brațe. Pentru că argumentația pentru imposibilitatea egalității se aplică oricărui concept, relativizând totul. Imposibilitatea egalității, contingența inegalități, necesită, determină opoziția față de dogmă. Pentru că dacă egalitatea e imposibilă, cum să-ți permiți certitudine în a crede c-ai atins-o vreodată? Egalitatea deplină, pură, adevărată fiind imposibilă, nu e tocmai de așteptat să crezi mereu că ceea ce ai nu-i sfânt? Astfel nu cumva ești justificat mereu sceptic, incert și nesigur? Nu e astfel justificată nevoia perpetuă de revizuire, ajustare, actualizare, instanțiere în prezent a egalității? Și ce-i asta decât a cere mereu mai multă egalitate? Decât adventul, așteptarea, mesianicitatea egalității?

Imposibilitatea egalității deschide tocmai veșnica interpretare și reinterpretare a egalității. Și iată cum orice credință ai alege, n-o poți abține de la a sluji ambii stăpâni.

Platon e perimat. Asta-i Ideea

Dovedesc că sunt capabil să văd și partea plină a paharului. Voi muri de exemplu înconjurat de multe necunoscute. Glumă calculată pentru că urmăresc întrebarea serioasă despre matematică: e matematica inventată sau descoperită?

Dar întrebarea cuprinde mai mult decât matematica. Cuprinde ideile în general. Sunt deci ideile inventate sau descoperite? Cum ajungi la o astfel de întrebare? De ce întrebarea?

Nu sunt singurul care din când în când surprinde că ‘s-a gândit și el la asta’. Că a avut mai mult sau mai puțin independent, aceeași idee. Eveniment care te duce cu gândul la idei în sine: în măsura în care ideea (o idee, oarecare) se poate ivi oricui, oricând, nu pare într-un sens că ideea aparține de fapt, nimănui? Că ideea are existența ei, independentă. Că există și așteptă cineva s-o descopere, s-o articuleze, rostească, însuflețească? S-o observe, materializeze?

Indivizii cu ideea, autorii, originatorii, purtătorii, devenind cuibare, posibilități, oportunități, ocazii de fecundare a ideii. Polenizatorii ideii. Faguri de motive și justificări să facă ideea rodnică și atrăgătoare.

Ideile fiind infidele. Apar și la alții. Le poartă mai mulți. Nu depind de cineva. Nu sunt proprii, aparținătoare, măritate cu unul. Nu-s unicate de neratat. Și bine că-i astfel, altfel, dacă ideile erau unicate și singulare, ajutau retoricii lui Raskolnikov. Justificau poate, să omori pentru ele.
Dar din fericire, ideile se repetă. Cu diferențe dar rotunjite, în esență, aceeași idee.

Prinde formă că ideile ‘sunt deja acolo’. În lumea lor. Într-o lume peste a noastră, superioară. Pentru că de acolo coboară ideile. Și e de așteptat ca acolo, printre toate ideile posibile, să se numere și articulările perfecte. Formele lor perfecte. Lumea ideilor devine realitatea mai pură. Pentru că acolo, la origine, există și variantele clare, indubitabile ale ideilor. Forma ideală, sensul propriu și care trebuie. Ideile bine definite, delimitate, atomice, precise, independente, ireductibile, în esența lor. Diferențiate. Neamestecate. Nemestecate. Adevărate.
Și totuși formele perfecte rămân ascunse. Doar esențe care să inspire. Din care să înflorească. Să semnifice. Să însemne. Dar de ce insistă ascunse? Răspunsul există, dar ce să vezi, e o formă perfectă. Sunt ascunse pentru că sunt perfecte și perfecte pentru că sunt ascunse. Astfel adevărul se susține singur.
De altfel, din încăpățânarea formelor perfecte decurge și raiul. Raiul, adică momentul când câștigăm și noi. Când invadăm interzisul, sfânta sfintelor, lumea formelor. Când penetrăm ascunsul, perfecțiunea și idealul. Raiul, lumea de apoi, răzbunarea pe necunoscut și diferit.

Oarecum Platon însuși recunoaște că e depășit dinainte să fi existat. Pentru că ce Platon înseamnă, e că Ideea contează. Ideea era și este. Și înainte și după Platon. Mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, Ideea se descoperea oricum, cuiva. Platon s-a întâmplat să fie. Ideea l-a făcut pe Platon. Autorul e mort. Ideea proliferează. Dintotdeauna.

Iată cum e ușor de împărtășit Ideea. Și rațiunea și metafizica se ocupă cu umplut goluri. Mai mult sau mai puțin concrete.

Este compromisa revolutia protestanta?