oxigen2

Meridianul hermeneutic

Trăiesc temporar pe alt fus orar decît cel al producției de text. Mă bucură însă ca Edi abordează zilele astea unul dintre episoadele dragi mie din istoria timpurie a modernității – disputa Luther-Erasmus. Inca de pe vremea cînd începeam să citesc și altceva decît Tragedia veacurilor în materie de istorie a Reformei, mi s-a părut că adventismul (din punct de vedere teologic), creștinul autentic (din punct de vedere moral) și omul modern (în general) îi datorează mai multe și mai bune lui Erasmus decît lui Luther. Luați – pentru edificare – doar atitudinile amîndurora în privința evreității.

A pune interpretarea în centrul oricărei existențe și în mijlocul oricărei interacțiuni (pentru că pînă și noi înșine ne sîntem nouă înșine text, poveste) aruncă în aer cîteva mituri dragi, alinătoare ale omului imatur, dar religios. În primul rînd, mitul obiectivității. Pe scurt, obiectivitatea ne este imposibilă, pentru că sîntem subiecți. Obiectivitatea este apanajul exclusiv (daca este) al obiectelor. Dacă știi să citești, ești prin definiție și inevitabil subiectiv. Pentru că orice text se construiește, se realizează (devine real) doar pentru că este citit și în funcție de cum este citit. Orice lectură este o întîlnire între subiectivități: tradiții intelectuale, autor(i), redactor(i), literatură secundară (comentatori), experiențe anterioare de lectură (ale cititorului).

Or, dacă autorii Bibliei, scriindu-și textele, nu făceau decît să interpreteze alte texte (surse documentare, evenimente istorice, experiențe ultra-subiective, mituri etc.), este imposibil să pretindem ca ei doar comunică. Autorii Bibliei în primul rînd se comunică, ni se livrează ca hermeneuți. Ne invită într-un dans uneori amețitor de interpretări. Sînt oglinzile în care ne putem privi, reflectînd la sensuri și destine.

Iar, în cele din urmă, trebuie să punem sub semnul întrebării conceptul de absolut. Mie mi s-a parut întotdeauna contradictoriu. Ab-solut ar vrea să zică „dincolo de orice determinare”. Dincolo de riscurile interpretării. Dacă așa ceva există, este fără doar și poate incomunicabil, irevelabil, ba chiar irelevant. Pentru că orice interpretare este o întîlnire cu dublu sens: textul se schimbă dupa chipul cititorului, la fel cum cititorul este modelat de text. A te descoperi – definiția persoanei – este un act auctorial, o intrare în dansul riscant al hermeneuticii. Este o relativizare, adică o intrare în relație.

Ce vorbesc! Și cînd tac trăiesc tot în zodia semnului.

Nobel contra ignobilei situații

În primul rînd, le mulțumesc tuturor celor care au răspuns provocării lansate acum o săptămînă. Am obținut între timp și acordul autorului pentru a face disponibilă aici varianta românească a articolului cu pricina. Voi posta cît de curînd traducerea integrală a acestui text emblematic – Bob Cargill a surprins excelent traseul intelectual al multora dintre noi.

In al doilea rînd, ați văzut Nobel-urile de anul acesta? Se pare că premiul pentru pace devine din ce în ce mai mult un instrument politic. Anul trecut Obama obținea o controversată (cel puțin acasă) recunoaștere a schimbărilor pe care le-a adus în politica externă a SUA la nivel de discurs și nu numai. Toamna aceasta, regimul chinez se vede arătat cu degetul și face tot ce poate pentru a salva aparențele în interior. Mă întreb cînd o să afle și Liu Xiaobo despre distincția primită. Și cînd o să afle majoritatea chinezilor despre Liu Xiaobo.

Mai interesant a fost episodul reacției catolice la decernarea Nobel-ului pentru medicină. Mă întreb cît o să mai tolereze catolicii din toată lumea un cler care a pierdut (cu excepțiile de rigoare) contactul cu realitatea, o teologie încă bine înfiptă în superstiție și misticism. Să protestezi împotriva fertilizării in vitro și a prezervativelor în același timp în care mușamalizezi povestea tristă a unei epidemii de abuz este nu doar ipocrit, ci și de prost gust. Niște bărbați care – se presupune – n-au „cunoscut femeia” pontifică în legătură cu sexualitatea și maternitatea în numele unei ficțiuni. Pînă cînd?

Și nu, nu mă întrebați de Llosa, că nu i-am citit încă nicio carte 🙂