oxigen2

Lumea dupa WW III

Nebunia tarului Alexandru – atunci si acum

Na rațiune!

Uităm ușor, dar logos-ul grecesc înseamnă și „narațiune”, „poveste”, „legendă”, „rapsodie”, „literatură” – nu doar „socoteală”, „contabilitate”, „măsură”, „proporție”, „pledoarie”, „cugetare”. Ființa e domeniul evanescent al imaginației. Ne ficționăm întru ființă. Nu degeaba Bertrand Russell îl ura pe tardivul Wittgenstein, cel care făcea din filozofie extensie a lexicografiei sau joc de societate. Care Wittgenstein, homosexual, creștin de origine evreiască, crescuse într-o casă cu șapte piane cu coadă. Nu degeaba marele logician Gottlob (ce nume!) Frege ura geometria non-euclidiană. Care Frege era antimodern, antidemocrat, antisemit. Rațiunea e ciorovăială de narațiuni.

Dumnezeu, ființa supremă, e Babelul de povești în care ne scăldăm și din care ne croim, caleidoscopic, propria poveste. După chipul și asemănarea. Cuvînt cu cuvînt.

Să ții Biblia în mînă și să pretinzi că nu ești postmodern e al dracului de amuzant. Ce este Duhul dacă nu deconstrucția literei? Ce este istoria dogmatică a creștinismelor dacă nu infinita derivă de sens a scripturilor? Ce este Isus dacă nu slava poveștii?

Tot Wittgenstein zicea că Mozart și Beethoven sînt adevărații Fii ai lui Dumnezeu. Muzica e geometrie pură și sărbătoare de ambiguitate narativă. La început a fost muzica. Și muzica s-a făcut trup.

Uităm ușor că țarii creștini au inventat Siberia ca închisoare politică. Că Rusia creștină s-a dedat la genocid. Că nimeni n-a fost mai antimodern decît creștinismul de secol XIX, prelungit în complicitățile sinistre ale secolului XX. Că iluminiștii au fost antisemiți. Că cei mai mari anticomuniști au fost fasciștii. Că la început a fost muzica. Și muzica s-a făcut evreu.

Matolit cu har

„Nu Domnul l-a omorît pe Er, ci Dumnezeu.” Filon comentează textul Septuagintei, care, pentru a evita repetiția, traduce „Yahweh” diferit a doua oară în Genesa 38:7. Trădarea simandicoasă a traducătorului face loc trădării perspicace a hermeneutului: „Nu omoară trupul ca putere absolută, ca suveran al universului, ci ca bunătate desăvîrșită – pentru că Dumnezeu este numele bunătății, cauza tuturor lucrurilor”. Etimologizînd fantezist, Filon explicase deja că Er e carnea, trupul. Spiritul îi vine, evident, de hac. „Înțelegem de aici că Dumnezeu a creat nu din putere, ci din bunătate, cele fără suflare prevestind pe cele însuflețite, mai bune. Sufletul făcut desăvîrșit e iubitor de Dumnezeu, nu de carne. Tamar – palmierul, semn al biruinței – îi va fi soață.” Nimic nu e ce pare. Iuda – Iuda! – e spiritul teofil. „Cînd mintea și-a luat premiul, dă morții trupul de moarte”.

„Șarpele, blestematul, e plăcerea. Ca el, fără drept de apel, Er, carnea, e sfîșiată. Dumnezeu urăște inexplicabil plăcerea. La fel de misterios iubește virtutea – fără să aibă nevoie de justificare. Noe nu făcuse nimic bun pentru ca să capete milă înaintea Domnului. Noe e odihna – tihna de rău.” Filon nimerește de data asta etimologia, dar spiritualizează. E clar însă că dezvoltă deja o doctrină a harului. Nu faptele contează, ci natura, esența. „Cine caută să înțeleagă natura lucrurilor pricepe că totul există prin harul lui Dumnezeu. Creatura nu are nimic de dat. Creatorul dă din bunătatea lui. Toate lucrurile de pe lume și lumea însăși sînt darul bun și plin de har al lui Dumnezeu.” Sîntem în plin Derrida – cel care descoperea, precum apostolul, că și moartea e un dar.

„Mai mult, Dumnezeu l-a făcut pe Melhisedec, regele păcii, mare preot – fără ca acesta să fi avut vreun merit, ci pentru că l-a înzestrat cu împărăție, preoție și iubire de pace. Rege drept, nu tiran. Înfăptuitor al legii, nu al fărădelegii.” E momentul să vă amintesc că Filon e și el, în bună tradiție elenistă, trihotomist – taie omul în trup, psihie și intelect. „Mintea-tiran violentează spiritul și trupul prin viciu și patimă. Mintea-despot-luminat persuadează, face recomandări, deschide drum rațional spre fericire. Prima e război. A doua e pace. Rațiunea, fără să fie ea însăși cauza lor, aduce darurile lui Dumnezeu – pîine și vin.” Traduc liber, esențializez și, aici, chiar omit o etapă din argumentație. Filon multiplică simbolurile și conexiunile, pentru că știe de un pasaj din Deuteronom în care moabiții și amoniții nu ies cu pîine și apă în întîmpinarea fiilor lui Avraam.

„Melhisedec nu vine cu apă, ci cu vin – vin tare, nediluat, pentru ca sufletele voastre să se abțiguiască dumnezeiește, beate de-o fericire mai trează decît trezvia”. Da, Filon folosește termenul favorit al isihaștilor. „Căci rațiunea e preot al cărui sorț e ființa”. Am tradus literal aici. Filon e fantastic. Rațiunea, evident, e logos-ul. „Tinde spre sublim – e preot al celui preaînalt. Pune în mișcare aspirația absolutului. Ce fapte bune făcuse Avram cînd și-a primit chemarea, cînd i s-a promis darul? Fusese doar făcut tată. Rațiunea însăși ne învață părintește să ne ridicăm ochii spre lume și dincolo de ea. Contemplînd, cu nespusă poftă de cunoaștere, pînă și natura divinului, nu poate rămîne la învățături începătoare, ci tînjește să emigreze într-o patrie mai bună”. Vă sună cunoscut? Și da, dragostea epistemică e eros.

Ininterminabili

În chiar prima frază a celebrului său eseu din 1937, Freud oferă o definiție a psihanalizei: „eliberarea ființei umane de simptome nevrotice, inhibiții și anomalii caracteriale”. Las la o parte istoria tulbure a nevrozei, utilitatea biologică și politică (vezi recrudescența catehontică) a inhibiției, evoluția inevitabilă a normalului, ba chiar eșecul răsunător al ontologiei (încercarea de a defini „ființa”), și observ că Freud așază demersul lui ambiguu sub steagul contradictoriu al libertății. Textul se încheie dezvăluind izvorul adînc al rezistenței (eroice, nu?) la schimbarea terapeutică – „repudierea feminității”. Analizandul refuză vindecarea pentru că detestă privirea penetrantă a analistului. Își păstrează libertatea refuzînd-o. Toți sîntem antivacciniști.

Inhibiționiștii și-au făcut între timp partid și s-au ales în parlament. Răbdăreții nu mai au răbdare. Amînarea nu mai suportă amînare. Inhibiționiștii se exhibă fără rușine.

Primele cărți arse de studenții naziști au fost cele din biblioteca primului institut de sexologie din lume.

Albert Einstein și Martin Buber printre semnatarii unei petiții pentru dezincriminarea homosexualității.

Singurul partid care a votat împotriva instaurării dictaturii naziste a fost socialist. Comuniștilor nici măcar nu li s-a permis să voteze.

Piața berlineză în care au ars zeci de mii de cărți poartă astăzi numele unuia dintre întemeietorii socialismului german.

După război, americanii au ținut să intre în posesia științei obținute prin experimente umane de către germani și japonezi. Mengele s-a născut catolic. Shirō Ishii a murit catolic.

Apărătorii libertății de exprimare împotriva corectitudinii politice umblă cu canonul în buzunar.

Denunțătorii revoluției uită că și capitalismul e o revoluție în istoria umanității. Ba chiar una în care a triumfat tot ceea ce creștinii puseseră în cîrca evreului. Ne-o spun chiar evreii Marx sau Hess.

Naționalismul a fost o mișcare de eliberare, nu? Israelul a început ca stat socialist, nu?

Învățămîntul comunist a fost sigur mai bun decît cel capitalist. Și totuși nu regret că nu am fost sîmbăta la școală.

Orice facultate de teologie e o școală ideologică. Și totuși nu regret că am educația unui ofițer de propagandă.

Cosmin Ciotloș poate să claseze cît vrea dosarul Blaga. Dosarul Ciotloș e încă deschis.

Convoaiele libertatii negative

Era Jojo Rabbit

Două milenii și jumătate de postmodernism

În 1865, curînd după înființarea Ateneului Român (la inițiativa mai vechiului nostru prieten, V.A. Urechia), B.P. Hasdeu ține o conferință despre acel „vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” – evreii. Ar fi vrut să vorbească despre confucianism, dar religia chinezilor e frumoasă, departe și familiară publicului său ahtiat după moda orientalistă a momentului. Talmudul, prin contrast, e monstruos, mult prea aproape și complet opac bunilor creștini care i s-au învecinat milenar. Nu-i bai că savantul nostru nu l-a citit – are la îndemînă ediția franțuzească a unei colecții de pamflete ale dublinezului Alexander McCaul, din care citează copios, și alte cîteva cărți mai vechi (printre care una chiar românească, despre care vom vorbi mai mult într-un alt editorial) de propagandă antiiudaică.

Care e rădăcina răului rabinic? „În lipsa unui singur centru și a unei singure circumferențe, jîdanii au creat o religiune atît de ingenioasă, încît toate puncturile sînt centruri și circumferențe…” Iudaismul fusese nobil cînd avusese patrie. Dar diseminat în lume, excentrizat, dobîndise cameleonismul dogmatic ce derivă din atletismul hermeneutic ce ține viu un text devenit imposibil. Musulmanii îl au pe Profet, creștinii îl au pe Isus, dar iudaismul s-a spart în cioburile interpretărilor rabinice. În Talmud, proliferează absurdul, destrămarea, fanatismul particularismului însoțit himeric cu cel mai coroziv internaționalism.

Firește, românul e tolerant – avea să inisiste vreo doi ani mai tărziu același Hasdeu, după ce ațîțase isteria naționalistă care înscrisese antisemitismul în prima constituție românească. Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, nu se schimbase nimic: scria un articol intitulat „Ce fel de antisemiți sînt românii?” – pentru că antisemiți era numai normal să fie. Evreii erau buni doar dacă contribuiau la cauza românismului (precum Șăineanu și Gaster). Sau dacă erau bunica lui Hasdeu.

Comic e că antisemitismul lui Hasdeu e alimentat și de o mai gravă ignoranță în materie de creștinism. Nu doar că un Cusanus îl imaginase de secole pe Dumnezeu ca circumferință și centru al „mașinii lumii cu centrul pretutindeni și circumferința niciunde”. Dar tradiția dogmatică creștină nu e cu nimic mai univocă, mai atașată de pămînt, mai puțin contradictorie decît Talmudul. Noul Testament însuși e o Mișna – o repetare cu modificări a Legii, în care personajele și autorii sînt excentrici învățători evrei. Isus nu are o voce unică. Vorbește nu doar prin cei cinci evangheliști (știți bine că Pavel are evanghelia lui), dar și prin gura autoarei epistolei către evrei, de pildă (vezi cum îl citează în capitolul 10 citînd psalmul 40 – mai exact o traducere defectuoasă a psalmului 40).

Yahweh însuși își arătase din Geneză preferința pentru confuzie și diseminare. Deconstruiește Babelul făcînd discriminări lingvistice, multiplicînd identitățile de grup și detonînd avîntul ierarhic. Nici cînd fac istorie, autorii sulurilor Vechiului Legămînt nu se mulțumesc să redea o singură versiune a evenimentelor. Darămite cînd profeții speculează contradictoriu – și contrapunîndu-se unui centru de putere, și cartografiind divergent viitorul. Nu e nimic în creștinism care să nu corespundă imaginii pe care și-o face Hasdeu despre iudaism. Hasdeu e corifeul unei noi religii – românismul. Puțin contează pentru el că românismul însuși e utopic.

Religiile cărții nici nu au cum să nu fie deconstructiviste. Își au toate rădăcinile în revoluția gramatocratică a secolului V î.e.n. Scribul Ezra e doar un caz specific al unui fenomen mult mai amplu (vezi și scribalizarea hinduismului). Simon Goldhill argumenta acum două decenii că democrația greacă n-ar fi fost posibilă fără inventarea prozei – discursul analitic, sceptic, multivocal al povestitorului Herodot. E și secolul lui Socrate – primul mare sofist, pe care, precum pe Isus, îl cunoaștem doar ca personaj în operele altora. În Norii lui Aristofan, de exemplu. Pentru că e și secolul nașterii comediei. Chiar n-aveți voie să expostulați fudul despre tarele postmodernismului pînă nu citiți piesa lui Aristofan: începe cu personajul principal plîngîndu-se că vremurile nu-i mai permit să-și bată sclavii și se termină cu el caftit, și retoric, și pugilistic, de către fiu-său (drept pentru care pleacă cu sclavii să dea foc școlii de șmecheri a lui Socrate). Zeii au murit – trăiască haosul, norii și limba!

Tot religiile cărții au impus metafora fundamentală a științei – lectura naturii ca text. Istoria științei e tradiția rabinilor Pitagora, Euclid, Arhimede, Ptolemeu, Copernic, Galileo, Newton, Einstein, Planck (trecută și prin lumea islamică). Nu vorbește niciodată pe o singură voce, admite contradicția, desfide monopolul ierarhic – revelează lumea fără centru cu centrul în sceptic.

În sulul cărții scrie și despre mine, ateul. Iar azi, și antiglobaliștii sînt globaliști (Dughin visează umed despre Alianța Revoluționară Globală – care „trebuie să fie policentrică”, fără „centru unic de ordin teritorial, național, religios sau de alt gen”, pentru că „Alianța Revoluționară Globală trebuie să fie pretutindeni și nicăieri”). Trăim în permanenta stare de necesitate care e războiul spiritului cu litera. Și nu de ieri, ci de două mii și cinci sute de ani.

PS Secolul V î.e.n. este și secolul alegorezei conservate în papirusul de la Derveni. Miturile evoluau.

Rusia si razboiul civil global