Hermeneutica mântuită prin Simbolistică
Am urmărit uneori, acele numere de contorsionism, femei care sunt capabile să intre într-o cutie neverosimil de mică, să se plieze exagerat, fiindcă par să nu aibă oase, ci doar țesuturi supraelastice. E o boală ereditară, genetică, a țesutului conjunctiv.
Putem observa un astfel de spectacol, mai elevat, de contorsionism hermeneutic, în care unele confesiuni excelează. E tot o patologie: spirituală, intelectuală. Alba – neagra.
Avem dificultăți notabile în disponibilitățile noastre afective, pentru simpatie, empatie, compasiune. Dar dacă te gândești mai bine, e posibil să fie doar o formă de protecție, nu cinism. Este foarte ușor să-i fii aproape unei rude, unui iubit, dar poți rămâne aproape indiferent, față de un om din marea masă a semenilor. Investiția afectivă este consumptivă, iar rezervele sunt limitate.
Pe de altă parte, ținem la confortul nostru afectiv, fizic, relațional, conceptual. Sunt puține persoane cu adevărat semnificative, în viața noastră. Trăim toți într-o atmosferă culturală, spirituală. Presiunea aceasta, condiționarea mediului socio-cultural, este enormă.
Încercăm să înțelegem procesele culturale și spirituale, să ne punem în pielea oamenilor care au trăit în alte epoci, cu alte modele culturale, care îmbrăcau aceleași valori și spaime eterne ale ființei umane.
Doar că este inimaginabil de greu să înțelegem exact detaliile: ce simțeau, cum trăiau, ce concepții aveau, ce idealuri, temeri, nutreau. Și cum le alinau.
De obicei proiectăm asupra lor, modelele noastre culturale, spirituale, sau încercăm să-i tragem după noi, cu supraelasticul interpretărilor noastre procustiene.
Pe scara timpului istoric, longitudinal.
Paul Diel ne propune o schemă relativ simplă. Pe verticala valorilor.
Toate pornirile noastre instinctive, primare, animalice, din trecut și prezent, sunt reprezentate simbolic de monștri, demoni, draci.
Toate aspirațiile noastre înalte, valorile sublime, etica și morala care ne conferă noblețe și demnitate, care fac posibilă conviețuirea, sunt reprezentate de îngeri, spirite, zei, Dumnezeu.
La mijloc suntem noi, oamenii, ființe în carne și oase, fremătând de viață, limitați și contradictorii, capabili de cele mai înalte creații sau cele mai josnice apucături, cele mai crude atrocități.
În demersul său hermeneutic simbolic, Diel ajunge la următorul aspect spinos:
„Conform interpretării textuale, din înaltul cerului, Dumnezeu le-a grăit proorocilor personal, direct la ureche. De ce proorocii, cărora Dumnezeu le-a dezvălit voia sa, nu pomenesc de nemurire, (necunoscută în întreg VT)? De ce nu vorbesc ei, decât de amenințarea cu pedepse trecătoare pentru poporul neascultător? Amenințarea în VT era un simbol cu semnificație subiacentă, precum și vestea mântuirii din NT, veste care nu este câtuși de puțin o făgăduință a nemuririi.”[1]
Abia odată cu apariția apocalipticismului iudaic, sectar și creștin, a venit ideea salvatoare, a translației nodului gordian al teodiceei insolubile, într-o altă lume, împărăție viitoare, în care dreptatea absolută s-ar putea pupa cu dragostea infinită, în care Dumnezeu ar putea fi deșifonat, iar omul de rând, recuperat. Înveșnicit. Nemuritor. Nodul gordian existențial.
Orice hermeneutică literalistă sau inerantistă, comite eroarea anecdotică a leliței, captivată de combinațiile specifice telenovelelor, care începe să se roage pentru personajele preferate, la ora de rugăciune a comunității.
De ce există artă, literatură, narațiune, dramatizări, ficțiune? Pentru că prin ele suntem emoționați, mișcați, înmuiați, în cerbicia și îngustima noastră meschină, putem fi modelați în sensul valorilor moral-spirituale, prin imitație, condiționare, lărgirea orizontului de aspirații, posibilități și anvergură altruist-socială.
Orice discurs, narațiune, ficțiune, are straturi mult mai adânci decât mișcările aparente ale personajelor – prin semnificațiile și mesajul conținut. Cu cât aceste semnificații sunt mai profunde, universale și mobilizatoare, cu atât impactul lor este mai mare.
Încep să înțeleg aversiunea credincioșilor împotriva formelor de artă și mijloacelor artistice. Încep să înțeleg echilibristica, contorsionismul și atitudinea duplicitară, ale apologeților și teologilor hermeneuți, ale paracliserilor, ale pastorilor elocvenți, siropoși și bombastici de pe amvoane, privind așa zisele interpretări alegorizante, spiritualizante. De fapt, nu le înțeleg.
Ele ar putea transforma mesajul biblic, evanghelic în ceea ce este. Ar deschide ochii oamenilor, „pentru a-și asigura ei înșiși propria salvare în timpul vieții, fără ajutorul preotului sau al dogmei, ci în conformitate cu adevărul mitic… Emoția în fața misterului este un sentiment religios mult mai profund și mai viguros decât delectările afective pe care le oferă relațiile ceremoniale și sentimentale dintre omul-fiu și „tatăl în ceruri”, vestigii ale credințelor magice și animiste. Dragostea de adevăr ar trebui să ne satisfacă într-o măsură mai mare decât dragostea de absurd.” [2]
„Cultura oricărui popor este în decădere dacă pierde din vedere fundamentul ei mitic. Sub aspect simbolic, pedeapsa este tocmai această decadență… Evangheliile completează tema VT și… arată că în plină decadență (dispariția fizică, sub cizma militară romană, dispariția spirituală sub presiunea aculturației eleniste – parțial, nn.), fiecare om este chemat să „renască” la viață întru adevăr, urmând exemplu „Fiului Omului”. Acesta devine forma regenerată simbolic a „fiului lui Adam”, regăsit ca „Fiu al lui Dumnezeu”, eliberat de dogmatismul copilăriei.[3]
Periodic, marile idealuri sunt erodate, confiscate, pervertite, formalizate, formolizate și – trebuie reÎnviate. Există o nevoie vitală, ancestrală de puritate, prospețime, sinceritate, onestitate, transparență, de renaștere, salvare, naștere din nou, Înviere.
Este mecanismul de transmisie simbolică al lui Diel. Dând cezarului partea sa, trebuie să spunem că Diel, care se ridică în mod egal împotriva idealismului, cât și a materialismului, atât spiritualismului, teismului, cât și metodologiei științifice, recurge la simbol, care se dovedește a fi doar un alt artefact – artificiu, atunci când se izbește de zidul misterului existențial. Original, euristic, generator de teorii, fără nicio anxietate legată de dovezi, argumente, eventuale critici. Rămâne un amator obscur.
La o analiză atentă, pare să existe un curent nestăvilit, un șuvoi cultural și spiritual ce curge în dublu sens, dinspre concret spre abstract, dinspre exterior, public, social, național, spre intimitățile și profunzimile psihismului uman, și invers – se reîntoarce cu roade fecunde.
Patriarhi, judecători, stat național, comunitate eclesiastică de credincioși, creștinism clasic, reformat, conștiință individuală. O interiorizare, asimilare, ce progresează pe longitudinala istoriei spirituale și culturale, pe măsura înțelegerii și sublimării valorilor, sensului și adecvării lor cu trebuințele oamenilor, iar ale acestora, la standardele lor. Este un suflu care circulă prin marele organism al umanității, similar capilarelor îmbibate, biocurenților transinaptici, metabolismului cultural, social, spiritual.
Deseori, discursul religios este împănat cu miracole, cu evenimente care sfidează normele obișnuite ale bunului simț și naturii, cu afirmații paradoxale, iraționale și ilogice. În termeni medicali, acestea sunt comoții cerebrale, lovituri în moalele capului!
Căderea în păcat, oprirea soarelui, discursul măgăriței, toporul plutitor, nașterea din fecioară, natura divino-umană, toate învierile, trinitatea, raiul și iadul, etc., etc.! Ce rol au toate acestea?
Încerci să te ridici? Să gândești? Rămâi fără replică și fără conștiență, conștiință. Inert și interzis – rațional și intelectual, ca ființă umană gânditoare. Legile gândirii sunt anulate. Ne aflăm pe tărâmul credinței, credulității! „Nu cerceta aceste legi, Că ești nebun când le-nțelegi.”[4]
Toate acestea fac parte dintr-o simbolistică ancestrală universală și trebuie traduse în această cheie, spune Paul Diel.
PS.
Probabil, cineva s-ar putea întreba, ca și mine: de unde atâta donquihotism, superb în sterilitatea lui? Ei bine, sunt prea multe metehne de îndreptat, prea mulți pitici de exorcizat, prea multe slujbe și slujiri, ascultări (noi, medicii, le spunem funcții neuro-fiziologice) de recuperat. Este aceeași vocație dintotdeauna.
Reprezentăm deja un act de cultură, conștiința acestor vremuri – de început, ar spune optimiștii; ale sfârșitului, ar exclama pesimiștii – vrând-nevrând, comunicatori ai cetății. Acesta este duhul profeților care nu pot să tacă, fiindcă au un foc sacru în oase. Focul adevărului! Nu e simplu! Nu e ușor!
Ier 4:19 Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei și strigătul de război. Ier 20:9 Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El și nu voi mai vorbi în Numele Lui”, iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.
Mâine, din cenușa acestor zădărnicii, numite convingeri, instituționalizate, și din cenușa noastră, a celor care ne-am mistuit, vor ridica un monument funerar al comemorării!
Deșertăciunea deșertăciunilor! Iluzii!
oxigen2 
Comentarii recente