Manie sfanta

Graham Greene are o povestire despre un credincios catolic care impusca un ateu din invidie. Mi-am reamintit de ea citind unele reactii la profesiunea de ateism a lui Poli. Resentimentele fata de atei sunt atat de puternice incat te fac sa te gandesti la invidie. Este ca si cum cei care nu au libertatea launtrica de a nu crede invidieaza pe cei care isi pot permite sa mearga pe drumul vietii fara sa se uite peste umar.

Poli a pierdut pariul Pascalian. Cine castiga loteria nu se supara pe cel care o pierde. Poli se va prajii la flacara mica in timp sfintii vor sparge seminte pe zidul noului Ierusalim. Vom avea o vesnicie sa-l barfim pe Poli la umbra pomului vietii (caci ce bucurie mai mare au sfintii decat sa discute caderile fratilor). De unde atata suparare?

Probabil ca, atunci cand cineva se declara ateu, expune propria noastra nesiguranta, de care ne temem. Este posibil ca unii ar vrea sa nu creada, dar nu au curajul. Este ca si cu cei care se leaga de tinuta femeilor. Fantezia lor secreta nu este sa le vada intr-o rochie pana la calcaie.

Exista un punct in experienta religioasa in care cineva ajunge sa inteleaga ce crede si mai ales de ce crede ceea ce crede. Este momentul in care cineva sa poate desprinde de credinta lui fara manie sau poate sa ramana in ea fara frica. Intodeauna aceasta rara maturiate starneste proteste. Daca Poli ar fi ales sa ramana ar fi fost acuzat ca nu pleaca.