Clericii, banii şi etica

Edi îmi adresa recent (şi mie) următoarele întrebări:

„1. Cum se face ca in orice biserica, baptista, penticostala, adventista, ortodoxa, etc., exista o neintrerupta lupta pentru putere in interiorul si, in masura in care este posibil, in afara ei.

2. De ce este banul mai important pentru fiii imparatiei decat pentru fiii acestui veac?”

Prima precizare constă în a sesiza că aceste întrebări sunt una şi aceeaşi, unul din favoriţii lui Edi – Lenin remarca odată că chestiunile politice se reduc mereu la chestiuni economice. Iar acest tip de interogaţii sunt, fireşte, de nivelul, de ce vrea/are popa bani?

Evoluţionist vorbind, clericii vor şi ei să supravieţuiască – a folosi diverse promisiuni mai mult sau mai puţin evanghelice pentru a-ţi asigura un trai nu indică decât că ai găsit un mijloc de a trăi pe spinarea celorlalţi. Aceasta poate fi (şi este din punctul meu de vedere) imoral, dar în numele cărei moralităţi i-ar putea Edi condamna? Ca să nu mai vorbim că aici e vorba şi de faptul că, marxist vorbind, i-aş putea adresa lui Edi un tu quoque. (By the way, într-una din ocaziile în care Engels nu-i mai „împrumuta” bani de bere, Marx a câştigat nişte bani într-un mod foarte capitalist. Pentru a-i scuza acest gest, biografa Yvonne Kapp remarcă, din spusele neamţului, că acesta i-ar fi bătut pe capitalişti cu propriile arme). În aceeaşi problemă a eticii de pe podiumul căreia catalogăm anumite acţiuni, e amuzant pragmatismul lui Edi atunci când în apărarea miscărilor de „restaurare a creştinismului apostolic” susţine că acestea au contribuit, printre altele, la scăderea numărului de alcoolici. Nu văd nici cum face acest aspect, pur social, parte din vreun merit teologic şi nici în numele cărei etici ar fi greşit să te îmbeţi.

Cred că Edi nu se aşteaptă la o legitimare biblică a trăitului din evanghelie, are şi el Noul Testament. Ce observăm însă în practica bisericii apostolice este că apostolii nu îşi câştigau pâinea doar de pe urma kerygmei, ci mai aveau şi oarece abilităţi practice care îi scoteau din foame. Mulţi dintre predicatorii contemporani profită de următoarele modificări survenite în istoria bisericii:

1. Transformarea comunităţii eccleziale într-un context social unde se prestează congregaţiei „servicii” religioase;
2. Profesionalizarea corpului clerical;
3. Epistemologizarea şi academicizarea teologiei.

Ca orice liberal, trebuie să fac următoarea precizare: atâta vreme cât vulgul percepe că i se livrează produse şi servicii este legitim ca acestea să primească un contra-echivalent, monetar sau nu. Din punct de vedere al legitimării teologice, punctul 1. nu poate fi însă separat de următoarele. Iar umrătoarele nu reprezintă altceva decât acomodari şi ajustări facute mai ales pentru păstrarea prestigiului social al bisericii.

Ce se întâmplă în cazul sectelor care, prin natura cazului, sunt doar nişte ghetouri intelectuale şi teologice? Aici chestiunea e mai stringentă, existând o corelaţie directă între a da zecimea rămăşiţei şi probabilitatea crescătoare de a accede la o viaţă viitoare fericită. Şi de aceea, în aceste contexte, viaţa aceasta poate fi lejer diminuată ca importanţă pentu că vorba `ceea: „If you’re living your best life now, you’re headed for hell”. Că unii clerici nu sunt ei înşişi în înşelare, ci se folosesc de pretinse eshatologii pentru a-şi lua un Lexus- nu este o probă că Hristos Iisus nu e Domnul.

Din punct de vedere al „adevărului” creştinismului (or lack thereof), cele două întrebări ale lui Edi nu au nicio importanţă. E creştinismul mai puţin adevărat dacă unii nu se ridică la nivelul eticii prezentate retoric? Relevantă istoric este şi observaţia că arghirofilia şi creştinismul au fost mereu contemporane. Şi acum strict pragmatic, doar dacă eşti romantic (sau nu ţi-a placut J.Habermas) nu remarci că nu poţi despărţi cunoaşterea de interes. Iar acest interes la rândul lui e mereu sancţionat de un cadru etic.