Două meserii în care banii nu au miros

Florin Lăiu mă mustră în idiom arghezian: ”Părinte, matale de ce nu te-ai făcut căcănar”?

Este o anecdotă populară. Se spune că un popă, după ce și-a luat darul de Bobotează, l-ar fi întrebat pe Arghezi: ”Dar chiar o fi Dumnezeu”? Poetul l-a întrebat tăios: ”Părinte, matale de ce nu te-ai făcut căcănar”?

Florin vrea să spună că Arghezi l-ar fi condamnat pe popă pentru îndoială. Greu de crezut o astfel de condamnare din partea ierodiaconului renegat Iosif de la Mânăstirea (ironie) Cernica, hulitorul din Psalmi, în care își exprimă propria îndoială: „Pari cand a fi, pari cand că nu mai ești” (Psalm VI). Singura lui problemă cu îndoiala popii este că nu o strigă în gura mare de la altar.

Este ironic – în contextul mustrării lui Florin – că, într-o polemică cu Iorga de la începutul secolului, Arghezi îi laudă pe adventiști pentru independența față de orice dogmă și autoritate bisericească. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Meseria pe care, mi se reproșează, am trădat-o, a devenit o altă meserie în care ne place să credem că banii nu au miros.

Reproșul arghezian mi-a fost adresat la subsolul unei emisuni în care arătam că escatologia Noului Testament este gândită într-un univers ptolemeic. Este adevărat că unele secte americane au regândit această escatologie în contextul astronomiei populare din secolul XIX. Joseph Smith a văzut oameni pe Lună. Ellen Harmon-White a văzut ”lumi necăzute” pe două planete care seamănă suspect cu Jupiter și Saturn, așa cum puteau fi văzute prin telescopul de amator al lui Joseph Bates. Tot căpitanul Bates a ”descoperit” și Cerul în nebuloasa din Orion. Surse din aceiași zonă ne spun astăzi că NASA ar fi confirmat această descoperire.

Am arătat în prezentarea mea că, în epoca explorărilor NASA la periferia sistemului solar, cu misiunea Kepler descoperind mereu noi exoplanete, și în contextul astrofizicii relativiste, escatologia lumilor necăzute și a cerului ca loc în spațiu și timp nu mai poate fi crezută.

Nu am susținut abandonarea escatologiei nou-testamentare ca speranță și credință, ci eliberarea ei de un tablou pre-științific sau pseudo-științific al lumii. Nu am pretins dărâmarea teologiei ci maturizarea ei prin acceptarea dilemei. La care teologul are un singur răspuns: ”De ce nu te-ai făcut căcănar”.

E rândul meu să îl citez pe Arghezi:

Cel ce gândeste singur si scormone lumina…

Vorbesti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul si timpul se-ncovoaie:

Se-nnalta slabul, omul, pe aripi în Tării
Si-aduce de acolo noi legi si marturii…

E timpul, sluga veche si robul celui rau,
Tu, omule si frate, sa-ti fii stapânul tau.

Decât să gândești singur, mai bine să gândescă biserica pentru tine. Decât liber, mai bine slugă la dârloaga bisericii. Decât să scormoni lumina, mai bine bagi mâna în WC. Sfaturile unui ierodiacon/poet de la Mânăstirea Cernica care nu a apostaziat.

Anunțuri

Clericii, banii şi etica

Edi îmi adresa recent (şi mie) următoarele întrebări:

„1. Cum se face ca in orice biserica, baptista, penticostala, adventista, ortodoxa, etc., exista o neintrerupta lupta pentru putere in interiorul si, in masura in care este posibil, in afara ei.

  1. De ce este banul mai important pentru fiii imparatiei decat pentru fiii acestui veac?”

Prima precizare constă în a sesiza că aceste întrebări sunt una şi aceeaşi, unul din favoriţii lui Edi – Lenin remarca odată că chestiunile politice se reduc mereu la chestiuni economice. Iar acest tip de interogaţii sunt, fireşte, de nivelul, de ce vrea/are popa bani?

Evoluţionist vorbind, clericii vor şi ei să supravieţuiască – a folosi diverse promisiuni mai mult sau mai puţin evanghelice pentru a-ţi asigura un trai nu indică decât că ai găsit un mijloc de a trăi pe spinarea celorlalţi. Aceasta poate fi (şi este din punctul meu de vedere) imoral, dar în numele cărei moralităţi i-ar putea Edi condamna? Ca să nu mai vorbim că aici e vorba şi de faptul că, marxist vorbind, i-aş putea adresa lui Edi un tu quoque. (By the way, într-una din ocaziile în care Engels nu-i mai „împrumuta” bani de bere, Marx a câştigat nişte bani într-un mod foarte capitalist. Pentru a-i scuza acest gest, biografa Yvonne Kapp remarcă, din spusele neamţului, că acesta i-ar fi bătut pe capitalişti cu propriile arme). În aceeaşi problemă a eticii de pe podiumul căreia catalogăm anumite acţiuni, e amuzant pragmatismul lui Edi atunci când în apărarea miscărilor de „restaurare a creştinismului apostolic” susţine că acestea au contribuit, printre altele, la scăderea numărului de alcoolici. Nu văd nici cum face acest aspect, pur social, parte din vreun merit teologic şi nici în numele cărei etici ar fi greşit să te îmbeţi.

Cred că Edi nu se aşteaptă la o legitimare biblică a trăitului din evanghelie, are şi el Noul Testament. Ce observăm însă în practica bisericii apostolice este că apostolii nu îşi câştigau pâinea doar de pe urma kerygmei, ci mai aveau şi oarece abilităţi practice care îi scoteau din foame. Mulţi dintre predicatorii contemporani profită de următoarele modificări survenite în istoria bisericii:

  1. Transformarea comunităţii eccleziale într-un context social unde se prestează congregaţiei „servicii” religioase;
  2. Profesionalizarea corpului clerical;
  3. Epistemologizarea şi academicizarea teologiei.

Ca orice liberal, trebuie să fac următoarea precizare: atâta vreme cât vulgul percepe că i se livrează produse şi servicii este legitim ca acestea să primească un contra-echivalent, monetar sau nu. Din punct de vedere al legitimării teologice, punctul 1. nu poate fi însă separat de următoarele. Iar umrătoarele nu reprezintă altceva decât acomodari şi ajustări facute mai ales pentru păstrarea prestigiului social al bisericii.

Ce se întâmplă în cazul sectelor care, prin natura cazului, sunt doar nişte ghetouri intelectuale şi teologice? Aici chestiunea e mai stringentă, existând o corelaţie directă între a da zecimea rămăşiţei şi probabilitatea crescătoare de a accede la o viaţă viitoare fericită. Şi de aceea, în aceste contexte, viaţa aceasta poate fi lejer diminuată ca importanţă pentu că vorba `ceea: „If you’re living your best life now, you’re headed for hell”. Că unii clerici nu sunt ei înşişi în înşelare, ci se folosesc de pretinse eshatologii pentru a-şi lua un Lexus- nu este o probă că Hristos Iisus nu e Domnul.

Din punct de vedere al „adevărului” creştinismului (or lack thereof), cele două întrebări ale lui Edi nu au nicio importanţă. E creştinismul mai puţin adevărat dacă unii nu se ridică la nivelul eticii prezentate retoric? Relevantă istoric este şi observaţia că arghirofilia şi creştinismul au fost mereu contemporane. Şi acum strict pragmatic, doar dacă eşti romantic (sau nu ţi-a placut J.Habermas) nu remarci că nu poţi despărţi cunoaşterea de interes. Iar acest interes la rândul lui e mereu sancţionat de un cadru etic.

Originile Dubioase ale Puterii Pastorale I