Indefinibilitatea religiei nu face bine

De ceva vreme pe O2 se foloseste termenul „religie”, iar încărcătura acestui termen este mai mereu negativă. Cum pe unii dintre noi nu ne mulţumesc definiţiile din DEX (a se vedea (in)utilitatea felului în care „licenţiatul în teologie” Ianis oferă definiţia din DEX a „dogmei”) să explorăm puţin cam ce ar putea însemna „religia”.

„Religie” poate fi la fel de bine un termen vid, dacă procedeul definirii vizează identificarea unui gen care să cuprindă obiecte ce au caracteristici comune. După cum vom vedea, goana după elementul comun al religiosului, constituie o problema în sine.

Dinte gânditorii români, Lucian Blaga a fost unul foarte preocupat de aceasta chestiune. Definiţia oferită de Blaga este următoarea:

„Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa, dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere, pe care omul şi le revelează sau şi le socoteşte revelate prin plăsmuiri de natură stilistică.”

Caracteristic acestei definiţii îi este faptul că nu trimite nici la vreo constantă anume a fenomenului religios, nici la un conţinut specific al vieţii religioase. Blaga arată că a urmărit explicit obţinerea acestei caracteristici (vom reveni asupra acestui punct):

„Definiţia religiei, adnotată şi comentată în cele de mai inainte, are şi vrea să aibă întrucîtva o înfăţişare algebrică. Algebrică, întrucît în formularea ei intervin o seamă de termeni care exprimă valori abstracte, care de fiecare dată ar putea fi înlocuite cu alte mărimi.”

În discuţia sa despre sacru, Blaga porneşte ca şi Eliade de la constatările lui R. Otto. Blaga observă că: „[Otto] a dezvoltat ideea [de sacru] prefăcînd-o în fundamentală categorie religioasă şi chiar în nucleu al oricărei religiozităţi.”, pentru ca mai apoi să se întrebe: „Cum a ajuns Otto la această mirabilă filozofie a religiei?”

Răspunsul găsit de Blaga este dat de căutarea lui Otto după un element comun oricărei experienţe religioase. Blaga nu consideră însă că acest element comun poate fi identificat. În acest punct se constată şi diferenţa de metodă dintre Blaga şi Eliade, la Eliade tentativa este de a căuta ceea ce este comun fenomenelor religoase (prin medierea unor morfologii ale sacrului).Eliade:

 „Totuşi, ceea ce ne interesează nu este varietatea infinită a experienţelor religioase ale spaţiului, ci, dimpotrivă, elementele lor comune, de unitate.”

Sacrul este pentru Blaga doar un element al religiosului, o plăsmuire umană adiţională.

 „Sacrul, astfel încorporat de religie, dobîndeşte o nouă demnitate; el e înălţat, modificat, captat, canalizat, intrînd ca factor component într-un complex de plăsmuiri spirituale, care aspiră să fie o măreaţă revelare a misterului cosmic. Cu alte cuvinte, sacrul, oricît de constant ca factor, îşi face loc în orice religie numai ca element în subordine, integrat unui stil, unei viziuni, îndurind prin aceasta importante modificări de semnificaţie.”

Blaga revine astfel, în această chestiune, la „valenţele algebrice” ale definiţiei oferite de el:

„În adevăr, noi am arătat că fiinţa religiei nu constă într-unul din elementele ei, bănuit a fi constant printre variabile, ci într-un raport constant între diferite elemente, care toate fără de excepţie pot să fie variabile. Acest raport constant de elemente foarte variabile l-am fixat în definiţia pe care în capitolul precedent ne-am hotărît s-o dăm religiei.„

Se impune aici o precizare importantă, este evident că Blaga vrea să imite în acest caz definiţiile mărimilor din ştiinţele naturale, context în care o mărime poate fi definită ca raport (sau orice alt operator matematic) între două sau mai multe variabile. Ceea ce îi scapă din vedere lui Blaga (confundând variabila ca mărime sau proprietate, cu variabilitatea acesteia) este că într-o definiţie unde se exprimă un raport între variabile, ceea ce se schimbă e valoarea variabilei, nu semnificaţia acesteia. Altfel spus, o definiţie în care variază inclusiv semnificaţia variabilelor, nu doar că e o definiţie eşuată, este de-a dreptul un non-sens.

Remarcabil este faptul că, deşi chestiunea definirii religiei nu pare să fi trecut în literatura de după Schleiermacher de stadiul iraţionalismului sentimental – oamenii continuă să folosescă „religia” în diferite alcătuiri propoziţionale ca şi cum cu toţii am şti la ce se referă. Spre exemplu, în ultima emisiune Edi şi invitatul său au făcut mai tot timpul referire la creştinism. Ceea ce implică a şti ce este o religie şi a presupune că creştinismul este aparţinător acestui gen.

Preocupările „religioase” sunt însă strict condiţionate de climatul filosofic din Germania postkantiana. Ciudat este că „religiosul” a devenit peiorativ nu doar în gura sovieticilor, ci şi a sectarilor „raţionali” ( ca de ex. „Judecătorul” Rutherford). La fel cum „hemoroizii nu face bine”, a te prezenta cu religia în gură, într-un mod în care ambiguitatea e la ea acasa, nu face cinste nimănui.