Despre marxismul lui Sorin Petrof

Cand am intalnit in titlul ultimului articol al lui Ibrian sintagma “tele-evanghelist marxist” am nadajduit impotriva oricarei nadejdi ca prietenul nostru a intors pistolul cu apa de la mine impotriva lui Francis I. In clipa urmatoare era sa improsc cafeaua pe tastatura : “să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici”. Asta trebuie sa fie Sorin. (Ibrian lasa bomba sa faca fas numai in ultimul paragraf).

E clar ca Ibrian nu are simtul umorului: “Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?”. De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian? “Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei” continua el, incercand sa ne faca sa credem ca respectivul a fost excomunicat pentru ca nu a fost de acord cu pastorul in ratacirile lui.

In realitate, pretinsul auto-da-fé a fost doar un “unfriend” pe pagina personala de Facebook a lui Sorin Petrof. Cat despre flegmarea cojilor de seminte, fiecare poate judeca omul dupa cuvintele lui, asa cum sunt reproduse chiar de Ibirian: “el nu îl predică pe Hristos” dar cei care il asculta “cred că ce dă el pe plisc e al dracului”. Locvacitatea de mistocar se amesteca cu clisee pioase, ca atunci cand inveti limbajul de lemn la biserica si arta conversatiei in cartier. Vorba cantecului “ti-am luat seminte si lapte batut” – ultimul fiind laptele duhovnicesc acrit, la care se reduce subzistenta spirituala a neintarcatului intelectual.

Marxismul la care se refera Ibrian trebuie inteles in sensul definitiei lui Derrida in “The Specters of Marx”. Oriunde si oricand cineva critica starea de status-quo apare fantoma lui Marx in ochii celor speriati.

Este panica lui Goldman Sachs cand avertizeaza ca candidatura lui Bernie Sanders este “un moment periculos pentru America”. Pericolul marxist consta in faptul ca un candidat la presedentie a ajuns in fruntea cursei electorale fara bani de la corporatiile si bancile care au ruinat America. Un candidat la Casa Alba care sparge banci ca Stalin. Red-Dawn for real. Raspunsul la astfel de temeri este fraza memorabila din “Opera de trei parale”: “Ce este spargerea unei banci pe langa infiintarea unei banci”? Ibrian vede pericolul rosu in faptul ca un pastor protestant predica asa cum ii dicteaza constiinta si nu cum dicteaza cei care semneaza statul de plata. “Conform animus imponentis asta trebuia să creadă” spune el de la Westminster Confession citire.

Folosirea termenului latin are ca scop sa intimideze. In vernacular, inseamna “intentia corpului care impune”, si Luther trebuie sa se intoarca in mormant de cate ori il aude. Cu alte cuvinte, pastorul trebuie sa creada tot ce i se impune prin votul majoritatii la sesiunea GC.

Asocierea statului de plata cu animus imponentis este binevenita pentru ca, la fel ca in cazul alegerilor din US, cei care voteaza doctrinele sunt banii. Exista un singur dumnezeu, banul, si animus imponentis este profetul lui. Aici este momentul Sanders pentru noi: pericolul ca mana invizibila sa piarda controlul asupra pietei din curtea templului. Aici este spectrul lui Marx. Dar, cum ar spune Bertolt Brecht: ce este salariul din zecime pe langa capitalul transnational din zecime?

Aspectul care ma dezamageste insa cu adevarat este faptul ca Ibrian nu face nici o incercare sa angajeze cu adevarat marxismul lui Petrof, mai precis, regandirea conceptului marxist de mistificare in teza lui de PhD. Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt. Aceasta teorie explica si praxisul pe care Ibrian il gaseste dubios. Petrof este cu siguranta de acord cu Ibrian in majoritatea criticilor la adresa aspectelor cultice si sectare ale religiei lui. Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.

Aceasta pozitie ne aminteste respingerea viguroasa de catre tanarul Marx a ateismului elitist al tinerilor hegelieni. Pentru Marx, religia proletarului este o “teorie generala a lumii”, “o consolare” (opium), si “un protest”, in timp ce ateismul tinerilor hegelieni este conservator de status-quo.

Pacat ca Marx nu a adaugat la formidabila lui agenda studiul redesteptarilor religioase in proletariatul urban anglo-american. Nu numai ca redesteptarile mileniste si harismatice au condamnat sclavia si au format primele comunitati integrate rasial, dar au si disciplinat financiar clasa muncitoare, si au indiguit plaga alcolismului si a violentei domestice. Merita amintit aici efortul restaurator al acelei obediente cazone de care rade Ibrian impreuna cu manualul sovietic de ateism, care a stat la baza unei reforme nationale in alimentatie si igiena personala in Statele Unite.

Un alt aspect al marxismului lui Sorin Petrof este relatia intre munca ca alienare (Marx) si penitenta eticii protestante ca mantuire prin fapte/munca. In cuvintele lui Walter Benjamin, crestinismul s-a transformat in capitalism si capitalismul este religie.

Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin. Stiu ca poseda uneltele intelectuale ale unei dezbateri constructive de pe pozitie opusa din care toti am avea de castigat. Din pacate ne-a oferit doar coji de seminte.

Întoarcerea fiului – o interpretare marxistă

Dacă Alexa ne-a invitat pe canapea pentru a ne relaxa de repetițiile deterministe ale inconștientului, eu v-aș pofti puțin și prin curte, pentru a ne număra mai bine porcii din G.A.Z.-ul nostru existențial. Engels n-a fost doar unul din părinții fondatori ai ideologiei comuniste dar și cel care a pus bazele mitologiei științifice a socialismului. În Rolul muncii în transformarea maimuței în om (1896) Engles a rescris Geneza postulând lamarckian că la început a fost munca. Când maimuța a început să lucreze, modificându-și astfel, puțin câte puțin, funcționarea și structura mâinii, transformismul biologic a devenit doctrina de bază a evangheliei comuniste. Maimuța a devenit om datorită utilizării mâinii, nu creierului. Omul nu era produsul sau expresia creierului său ci a mâinii sale. De aici și suspiciunea patologică a comunismului față de intelectuali, față de gânditori. “Noi muncim, nu gândim” n-a fost doar o perlă din puțul gândirii ci reflecta declarația de misiune a mitologiei comuniste. Brațul încordat și nu neuronul a fost ales ca simbol al propagandei.

Tot la fel, numai prin muncă poate fi produs omul cel nou. Dacă pentru naziști munca era mijloc de exterminare, pentru comuniști era mediul pentru reeducare. Burghezul trebuia transformat în muncitor iar împăratul în proletar. Bolșevicii au masacrat familia imperială însă chinezii au reușit performanța să transforme un împărat real într-un proletar autentic: tovarășul Pu Yi, ultimul împărat al Chinei! Alchimia chineză era mult mai sofisticată și subtilă decât cea bolșevică. În mitologia științifică comunistă munca trebuie să aibă semnificație soteriologică. E vorba de mântuirea seculară a omului, istoriei și naturii. Prin muncă îți răscumperi trecutul, îți justifici prezentul, îți asiguri viitorul. În orice societate, de la sistemele totalitariste la cele democratice, munca a fost și este idealizată și ideologizată: mijlocul prin care te poți mântui – Arbeit macht frei poate fi lesne exorcizat doar printr-o simplă traducere. Pe plan religios, munca a căpătat aceleași valențe, a constituit același mod de răscumpărare a individului dintr-o presupusă dezordine.

Fiul vrea să-și răscumpere greșeala, să se mântuiască, să-și justifice existența prin muncă: voluntar alege calea reeducării, a reconversiei profesionale, pentru a se transforma din proletar în „inginer” (inginerul ca ființă mitologică, jumătate savant, jumătate muncitor și sacerdot al noii societăți constituia unul din pilonii de bază în imaginarul comunist). Întoarcerea fiului aduce în discuție o problemă foarte sensibilă: întoarcerea la sistem. Faptul că fiul se hotărăște să plece acasă nu trebuie confundat cu întoarcerea în sine. El nu s-a întors acasă ci doar s-a deplasat în interes de serviciu. Deplasarea geografică n-are nicio relevanță în privința întoarcerii. Fiul confundă casa cu colonia de muncă, pe tată cu Anton Makarenko. Prima axiomă a noii pedagogii viza originea: ereditatea nu contează – nu oamenii sunt deficienți ci metodele, trecutul trebuie evacuat pentru apariția viitorului. “Omul – scria Makarenco – nu poate trăi în această lume dacă nu are ceva luminos în perspectivă. Adevăratul mobil al vieții umane este bucuria zilei de mâine”. Iată de ce ai nevoie de escatologie! A doua axiomă a mitologiei comuniste ordonează angrenajul social stabilind preeminența colectivismului în fața individualismului. Modelarea personalității trebuie să fie o intreprindere colectivă, de aici și cuvântul de ordine, “a educa în colectivitate, prin colectivitate și pentru colectivitate.”

Fiul are nevoie de sistem, singurul care-i poate garanta supraviețuirea, mecanism generator de subzistență și sens. Prin cererea de reintegrare în sistemul de producție, fiul își neagă ereditatea și optează pentru colectivitate, individualitatea mirosind a porci. Fiul vrea să devină om nou, un argat, dar mai întâi trebuie să mănânce; în rest n-are alte insomnii. Relația cu tatăl e o chestiune abstractă, relația cu sistemul este una concretă. Noi nu ne întoarcem la Dumnezeu ci la un sistem care se presupune că reprezintă și furnizează divinitatea în forme simbolice. De fapt e vorba de întoarcerea în comuna Dzerjinski, în colonia soteriologică, la producția de sens. Dacă munca l-a făcut pe om, va continua să-l facă și mai departe, de aici și marea probabilitate de a deveni dependenți de sistemul generator de idealuri, de a ne contopi în masa comună a argaților, pentru a ne converti de la individual la colectiv. Câtă vreme sistemul poate furniza anumite certitudini și împlini niște nevoi, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Nu e suficient tătucul? Acum înțeleg de ce comuniștii nu-l simpatizau pe Freud: canapeaua genera iluzii, ciocanul numai certitudini!

Marx si Postmodernitatea

Edi preciza la un anumit moment in emisiunea precedentă (AD 28) caracterul “fictiv” al banilor descris de Marx si adauga că – de vreme ce banii sunt o conventie sociala, putem sa renuntam la aceasta conventie (in viziunea marxista) si “sa o luăm de la inceput”.

Intr-adevar Marx credea ca putem “sa o luam de la inceput” – adica sa spargem toate conventiile economice sau religioase si sa incepem cladirea unui sistem social rational, ceea ce, asa cum bine remarca Edi, este o combinatie bizara intre nevoia iluminista de rationalitate in perimetrul social si setea “profetica” de dreptate (esecul rational choice theory, intr-o alta ordine de idei, arata ca “rational” este un calificativ destul de ambiguu).

Nu este cazul sa reflectam acum/aici in detaliu asupra esecului diferitelor sisteme sociale marxiste sau pretins marxiste, teoria “stiintifica” economica predictiva a lui Marx prezinta un esec de proportii. Desi nu m-as grabi sa spun ca Lenin sau Stalin, ca sa folosesc o expresie fericita a lui Theodore Plantinga, l-au inteles pe Marx mai bine decat s-a inteles el insusi. Marx a punctat foate bine caracterul non-dogmatic al pozitiei sale cand, afland despre francezii ce se etichetau “marxisti” a replicat: “nu stiu ce cred ei, ceea ce stiu insa e ca eu nu sunt marxist”.

Punctul forte al teoriei economice si sociale marxiste care a influnetat puternic posteritatea a fost constatarea caracterului tranzitiv al oricarei realizari umane, sistemul social poate fi schimbat pentrru ca nu e deloc natural, ci uman. Marx nu a ezitat insa sa precizeze ca dezvoltarea sociala este determinata si de o serie de restrictii non-umane precum legile care guvernau echilibrul fortelor de productie sau caracterul obiectiv (cu sensul de inevitabil) al aparitiei istorice a banilor.

Teoria economca marxista si ce mai semana a obiectivitate la Marx a decazut, dar cu relativismul plat al constructiilor sociale s-au molipsit multi – Foucault de exemplu considera ca insasi conceptul de natura umana este un construct. In acest sens, al dinamitarii conventiilor, Marx este postmodern si furnizează materie prima pentru un nihilism feroce. Daca totul este o conventie intersubiectiva, oare realizarea societatii comuniste nu ar fi fost si ea doar un ideal la fel de tranzitiv ca speculatiile burgheze? Ofera oare Marx vreun criteriu conform caruia anumite valori (cum ar fi solidaritatea umana) nu sunt pure conventii sociale?

Cu ce a ramas modernitatea dupa ce Marx a aratat caracterul “fictiv” al pietei si, pe cale de consecinta, al societatii burgheze?
A ramas, totusi, cu un lucru – cu autonomia umana in guvernarea socialului perceput ca joc al conventiei intersubiective. Influenta care nu a durat, se pare, prea mult – de vreme ce, spre exemplu, pietele financiare sunt considerate extrem de rationale datorita unei matematizarii a speculatiei vulgare. (M. Shermer plaseaza, pe buna dreptate, analiza tehnica a pietelor de capital in zona pseudo-stiintei )

Divinul nu mai are nici un loc aici, cel putin divinul schematic medieval, in contextul autoritatii tribale a bisericii. A supravietuit apoi, pentru o vreme o divinitate dialectic-existentiala care reprezinta un pol final, dar irational, de autoritate in fata unei societati in care indivizii nu mai pot schimba regulile jocului (conventiei). Mai avem vreun dumnezeu, la propriu si la figurat, in postmodernismul de filiatie cvasi-marxista? Da, avem un dumnezeu conventional, a carui existenta este la fel de precara ca a oricarei alte fictiuni sociale.

Anno Domini 28 – Fantoma Evreului Pribeag