Oglinzi

6 februarie 2016 de 3 comentarii

În articolul său privind sfada dintre mine şi Petrof, Edi face oarecum o portretizare şi o oglindire (mai mult sau mai puţin falsificată) a stilului şi ideilor fiecăruia.

Ibrian este conservator şi violent în limbaj. Deşi e stupid să vorbesc, folosind cuvintele mele, despre mine şi despre limbajul meu, voi face câteva precizări. În primul rând, mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, ca citind postările mele de pe O2, anumiţi cunoscuţi să tragă concluzia că sunt ateu. Iar în acest registru, al plasării într-un spectru al gradelor de fundamentalism, mă mulţumesc cu zicerea din popor „ Beţiv e oricine bea mai mult ca mine”.

Limbajul meu e intimidant. Dacă aş fi de rea credinţă, aş spune şi că a vorbi unor oameni neangajaţi în filosofia continentală contempoarană despre „homo sacer” (ups, asta era în latină), despre „deconstrucţie” sau „ontic”, e tot un exerciţiu de intimidare, la fel cum pentru gazda noastră a folosi o expresie latină (de dragul abrevierii) e un exerciţiu de intimidare. Eu mă mulţumesc să spun că Edi e nefamiliar cu anumite expresii şi are o aversiune puternică faţă de orice manifestare credală a convingerilor creştine (care or fi fiind alea). Referirile la Luther sunt anistorice, cât de deschis a fost în realitate Luther faţă de alte convingeri şi cum îşi impunea retorica – ne-o spune istoria, chiar şi la o privire sumară.

Se pare că toţi sunt deranjaţi de „flegmele” mele şi poate e oportună precizarea că Sorin folosise „scuipat”, ceea ce, scuzaţi-mi îndrăzneala, nu e la mare distanţă semantică. Acum e drept şi că nu poţi cita din ceva şters de către autor în semn de mare virtute.

Mă întreabă Edi: „De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian?”

Asta a fost chiar o întrebare amuzantă. Pai n-am aflat de la Sorin ce e biserica, aşa că orice contrastare e inutilă. Lasând la o parte ironia că vorbim aici despre cineva care e preocupat de felul în care, la o adică, media trimite la sacru. Să facem concesia, pe care nu ar trebui să o fac, şi să răspund: manifestările publice ale unui pastor sunt irelevante pentru ecleziologia lui, dacă, şi numai dacă, acesta îşi priveşte pastoraţia strict ca sursă de venit sau ca pe o specializare în muncă. Altfel, orice comportament social al unui pastor e o trimitere la „lumea” sa, iar Sorin ştie şi poate mai bine ca mine să arate de ce lucrurile stau taman aşa. Faptul că Poli pretinde că nu vede cum ajungi lejer de la FB la biserică, e pentru mine doar o manieră de a fi simpatic gazdei şi nu ar fi prima dată când colţii analitici ai lui Poli sunt ascunşi din smpatie, nu din acceptare intelectuală.

Dacă eu i-am aplicat lui Sorin eticheta de marxist, acesta a fost considerat un gest necuvenit. Atunci când Edi spune, făcând anumite calificări, că Sorin e marxist, lucrurile pare să fie situate corect. Prima precizare ar fi că nu ştiu de unde vine la Edi ideea că oricine contestă un status-quo este, prin natura cazului, în mijlocul unei contestări marxiste? De unde această echivalare a interogării unui aranjament social cu idea că această interogare se face dintr-un orizont marxist?

Edi face două afirmaţii despre marxismul lui Petrof:

„Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt.”

Că să fiu consecvent cu maniera de punere a problemei voi începe şi eu de la capătul celălalt al afirmaţiei. A începe de la un „capăt” în analiza uni fenomen arată deja unde te poziţionezi atât din punct de vedere al demersului, cât şi al metodei.Îi lasăm lui Edi ocazia să ne spună dacă acest capăt este o bază sau suprastructură.

Edi spune cu propriile cuvinte („Un alt aspect….”) că Sorin e marxist în privinţa acceptării teoriei alienării în muncă şi a felului în care doctrina creştină este o manieră mediată de raţionalizare, în sens weberian, a producţiei de masă. Ori tocmai aici îl consider şi eu pe Sorin marxist.

La ce (şi mai ales cui) foloseşte această „hermeneutica demistificatoare” este evident în paragraful următor:

„Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.”

Da, domnule – dacă o perspectivă marxist-demistificatoare slujeşte bine cauzei spălării pionierilor adventişti, atunci, pe cale de consecinţă, este bună. Dacă ăsta nu-i un discurs ideologic, atunci nu ştiu ce e.

Edi spune: „Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin.”

Dar, în cele din urmă, trebuie ca cineva să fie de acord cu altcineva? Nu este oare adesea un discurs pronunţat expozitiv mai de folos decât unul care încercă diverse stratageme persuasive?

Filed under Editorial Tagged with , ,

Etica neîncrederii în om

3 decembrie 2015 de 17 comentarii

În articolul său Edi are două traiecte: denuţarea libertarianismului, respectiv o aplicare şi extindere a unor concepte weberiene.

Să le luăm pe rând:

„Ce avem aici este o dogma economica care refuza orice compromis cu binele public sau nevoile comunitatii, atunci cand se ajunge la legile pietei, reducerea cheltuielilor publice, deregularea economiei, sau privatizarea serviciilor catre populatie. Dogma este impusa prin politica de santaj de institutii transantionale ca FMI sau Banca Mondiala, prin eludarea mecanismelor democratiei de catre elitele locale, uneori chiar prin lovituri de stat sau interventii militare.”

Binele public şi nevoile comunităţii sunt servite cel mai bine nu de o redistribuţie cu japca făcută de o şleahtă de birocraţi oportunişti, ci de un cost unitar redus al producţiei de scară. Asta nu e vreo dogmă. FMI sau BM nu par a fi vreodata pro-piaţă, iar apetitul lor pentru pârghii fiscale e marcă a acestei optici.

„Acestea permit corporatiilor transantionale sa ignore hotararile curtilor de justitie domestice, sa eludeze legile de protectie a mediului, sa faca politie pe internet, sa limiteze accesul consumatorilor la medicamente generice ieftine, si sa limiteze suveranitatea legislativa a tarilor semnatare”

Dacă lăsăm la o parte clişeele de stânga şi accente alarmiste din această frază, cu ce rămânem?

Să fac în acest punct o remarcă: Edi nu conteneşte să condamne legitimarea de către evanghelici a (apropae) oricărei nedreptăţi sociale pe seama condiţiei postlapsariene. Şi aici sunt de acord cu el. Ce apare apoi ca o inconsistenţă este vădita neîncredere a lui Edi în capacitatea oamenilor de a-şi coordona activităţile în lipsa vreunui tătuc supravegehetor. Edi dă astfel crezare mitului că fără „organe de ordine” oamenii şi-ar da în cap. Dacă schimbul liber a demonstrat ceva, aceasta este faptul că libertatea umană în apărarea unor interese exclusiv private conduce la bunăstare socială generalizabilă (nişte Adam Smith sau ceva …?!).

Partea legată de folosirea cadrului de discuţie a lui Weber este orecum de uzură, deoarece ceea ce spusesem eu in postarea precedentă nu depinde în vreun fel de teză lui Weber. Mă voi limita deci la următoarele consideraţii.

„Etica protestantă” ca sintagmă weberiană e o alcătuire foarte înşelatoare, pentru că nu se referă la etică (etica protestantă propriu-zisă, istoric vorbind, este cea a Decalogului) şi pentru că nu este protestantă, ci strict reformată (apelul lui Weber la Luther sau Wesley este derutant). Nu pot să iau de bună vreo corelaţie strictă (ori pentru Edi si amicul Petrof asta e chiar un fel de dogmă, chiar dacă una de metodă, nu de conţinut) între: a crede doctrina X, a avea pe cale de consecinţă efectul psihologic Y şi ca rezultat social apariţia unei serii de caracteristici a ceea ce numim capitalism. Weber reuşeşte de multe ori să echivocheze sensul raţionalităţii şi atunci când e nevoie de o oarecare disciplină în a face distincţii teologice, îsi declină competenţa spunându-ne că ceea ce contează nu este formularea doctrinară, ci efectul psihologic. De parcă acesta din urmă nu ar fi şi el tot un fel de pasăre de pe gard.

Edi îmi dă dreptate în privinţa unei oarecare incongruenţe între ortodoxie şi capitalism, doar că din motive pe care eu nu le-aş invoca. Spiritul capitalismului nu s-a nascut atunci când crede Weber că s-a născut, asta dacă am citit Eclesiastul. Iar faptul că Ortodoxia este inimaginabilă fără Bizanţ este fie o limită a imaginabilităţii noastre, fie o prejudecată. Obiecţia mea la convieţuirea dintre liberalism si Ortodoxie – exprimată în cel mai succint mod cu putinţă – este legată de dificultatea rezolvării tensiunii dintre individualismul metodologic/ontologic al constitutirii pieţei si comunitarianismul (deofiinţimea umană) ca dat revelaţional în Ortodoxie.

 

Filed under Editorial Tagged with , , ,

Anarho-capitalişti ortodocşi?

28 noiembrie 2015 de 15 comentarii

Diverse feluri de liberali şi libertarieni români (de la M. Neamţu la B. Glăvan sau N. Ganea) avansează fie discursuri economice cu accente moralizatoare, fie produc conţinuturi teologice sau etice ce glorifică liberul schimb.

Ceea ce urmează are oarecum şi un caracter confesiv – eu fiind un ortodox şi un libertarian. Cum pot aceste două opţiuni să relaţioneze sau este oare cazul sa o facă? Dintr-o strategie şchioapă, spun dintru-început că sper că nu se aşteaptă nimeni la altceva decât la o manieră de punere a problemei.

Abordarea standard pe care un economist o poate avea pentru susţinerea unei economii de tip laissez-faire este situată pe calapodul logicii adecvării mijloacelor la scopuri. Adică spune-mi ce vrei să obtii şi cu ce resurse, iar un economist ar trebui să iţi poată arăta ce cale se apropie de cea optimă pentru atingerea obiectivului vizat. Economia nu se ocupă deci cu moralitatea scopurilor şi, de fapt, nici a mijloacelor. Aranjamentul social al proprietăţii private şi diminuarea intervenţiei guvernametale asigură, pentru un libertarian, cea mai buna alocare de resurse şi cea mai buna soluţie la problema coordonării actorilor participanţi la piaţă (dacă mai era vreun dubiu că economia planificată nu e soluţia…it’s like … huh…been there, done that).

E nevoie de teologie, valori morale, etc aici? Nu.

Ceea ce se constată relativ lejer este caracterul anistoric şi non-cultural al schematizării de mai sus. Dincolo de acceptarea sau respingerea tezei weberine – capitalismul oricat de impur (i.e. dirijiat parţial) are nevoie de un fundal juridic instituţional al proprietăţii private la nivel societal şi de un set de trăsături morale ale participanţilor – aceste trăsături morale sunt a fortiori reclamate intr-o virtuală stare originar- anarhică.

Ori in acest punct, problema se pune in felul in urmator: Spune-mi ce mai crezi despre lume şi viaţă (scuzati clişeul), ca să iţi spun dacă fundamentarea etică pe care vrei s-o oferi capitalismului e suficientă pentru reglarea relaţiilor sociale?

Aceasta e o întrebare la care au drept de raspuns nu doar economiştii si nici nu îmi dau seama de ce i-ar mai lua cineva in seamă pe economişti, ca economişti, atunci când intră pe acest teren. Mulţi anarho-capitalisti işi dau seama că apelul la capitalism trebuie să fie de fapt proclamarea libertăţii individuale ca valoare supremă într-o axiologie de care leftarzii trebuie convinşi. Unii (precum V. Topan) riscă chiar o lectură a Căderii în care libertatea este definită ca parte a Imago Dei. Ori din nou, as vrea să citesc asta oriunde, dar nu într-o prefaţă la „Birocraţia …” lui Mises. Pentru că economia, ca disciplină, nu este o metodă de window-dressing pentru a mi se propovădui hermeneutici ale textelor sacre. W. Block, mai consistent, într-un eseu întarziat faţă de a sa Defending the Undefendable, ne informează că el nu legitimează moral activităţile celor de „ne-apărat” (curva, peştele, …), ci doar pledează, ca libertarian, pentru decriminalizarea anumitor fapte. Alţii, precum C. Marinescu, încearcă să puna direct pe masa de joc problema necesităţii unui cadru normativ in care discuţia libertariană să se desfaşoare ( şi nici acest autor nu se sfieşte să-l citeze pr Sf. Ioan Gură de Aur).

Dacă eşti ortodox, crezi că lumea este într-o stare nenaturală şi este, de dragul unui joc de cuvinte, nenatural să te imbraci când în hainele academicului, când în cele ale lui Ioan Botezătorul. Dacă eşti „austriac” esti strâns, în cel mai bun caz, de un inter-subiectivism care nu e o copie a vieţii Treimice. Dacă vrei să pastrezi ce e bun (confrom sfatului apostolului), ar fi indicat să vi cu o propunere integra(n)tă, nu cu bucatele care cad câinilor în bot. Sau poate nu iţi place nici actuala ordine care implică un agnajament constituţional în care, în cele din urma, pentru a influenţa masele va trebui să le evanghelizezi cu propriul program etic. Şi la acest punct nu vad cum te ajută faptul că eşti economist, iar la nivel uman treci drept un totalitarist sub alt nume.

Filed under Editorial Tagged with , ,

Revolutie?

21 ianuarie 2012 de 170 comentarii

Filed under Video Tagged with , , , , ,

Marx si Postmodernitatea

11 august 2011 de 36 comentarii

Edi preciza la un anumit moment in emisiunea precedentă (AD 28) caracterul “fictiv” al banilor descris de Marx si adauga că – de vreme ce banii sunt o conventie sociala, putem sa renuntam la aceasta conventie (in viziunea marxista) si “sa o luăm de la inceput”.

Intr-adevar Marx credea ca putem “sa o luam de la inceput” – adica sa spargem toate conventiile economice sau religioase si sa incepem cladirea unui sistem social rational, ceea ce, asa cum bine remarca Edi, este o combinatie bizara intre nevoia iluminista de rationalitate in perimetrul social si setea “profetica” de dreptate (esecul rational choice theory, intr-o alta ordine de idei, arata ca “rational” este un calificativ destul de ambiguu).

Nu este cazul sa reflectam acum/aici in detaliu asupra esecului diferitelor sisteme sociale marxiste sau pretins marxiste, teoria “stiintifica” economica predictiva a lui Marx prezinta un esec de proportii. Desi nu m-as grabi sa spun ca Lenin sau Stalin, ca sa folosesc o expresie fericita a lui Theodore Plantinga, l-au inteles pe Marx mai bine decat s-a inteles el insusi. Marx a punctat foate bine caracterul non-dogmatic al pozitiei sale cand, afland despre francezii ce se etichetau “marxisti” a replicat: “nu stiu ce cred ei, ceea ce stiu insa e ca eu nu sunt marxist”.

Punctul forte al teoriei economice si sociale marxiste care a influnetat puternic posteritatea a fost constatarea caracterului tranzitiv al oricarei realizari umane, sistemul social poate fi schimbat pentrru ca nu e deloc natural, ci uman. Marx nu a ezitat insa sa precizeze ca dezvoltarea sociala este determinata si de o serie de restrictii non-umane precum legile care guvernau echilibrul fortelor de productie sau caracterul obiectiv (cu sensul de inevitabil) al aparitiei istorice a banilor.

Teoria economca marxista si ce mai semana a obiectivitate la Marx a decazut, dar cu relativismul plat al constructiilor sociale s-au molipsit multi – Foucault de exemplu considera ca insasi conceptul de natura umana este un construct. In acest sens, al dinamitarii conventiilor, Marx este postmodern si furnizează materie prima pentru un nihilism feroce. Daca totul este o conventie intersubiectiva, oare realizarea societatii comuniste nu ar fi fost si ea doar un ideal la fel de tranzitiv ca speculatiile burgheze? Ofera oare Marx vreun criteriu conform caruia anumite valori (cum ar fi solidaritatea umana) nu sunt pure conventii sociale?

Cu ce a ramas modernitatea dupa ce Marx a aratat caracterul “fictiv” al pietei si, pe cale de consecinta, al societatii burgheze?
A ramas, totusi, cu un lucru – cu autonomia umana in guvernarea socialului perceput ca joc al conventiei intersubiective. Influenta care nu a durat, se pare, prea mult – de vreme ce, spre exemplu, pietele financiare sunt considerate extrem de rationale datorita unei matematizarii a speculatiei vulgare. (M. Shermer plaseaza, pe buna dreptate, analiza tehnica a pietelor de capital in zona pseudo-stiintei )

Divinul nu mai are nici un loc aici, cel putin divinul schematic medieval, in contextul autoritatii tribale a bisericii. A supravietuit apoi, pentru o vreme o divinitate dialectic-existentiala care reprezinta un pol final, dar irational, de autoritate in fata unei societati in care indivizii nu mai pot schimba regulile jocului (conventiei). Mai avem vreun dumnezeu, la propriu si la figurat, in postmodernismul de filiatie cvasi-marxista? Da, avem un dumnezeu conventional, a carui existenta este la fel de precara ca a oricarei alte fictiuni sociale.

Filed under Editorial Tagged with , ,