Stalingradul meteorologic
20 iulie 2021 7 comentarii
O sansa pentru viata
21 martie 2020 12 comentarii
Virusul este si nu este viata. Tocmai aceasta ambiguitate face din el o oglinda a vietii elementare. Este principiul lui Malcom in filmul Jurassic park: “Viata gaseste o cale”. Sunt fascinat de viata care gaseste o cale si nu ma refer la virusi.
Teama perpetuata de apocalipse Hollywood si elite diverse este ca o societate amenintata existential ajunge sa fie controlata de instinctul primar de supraviețuire. “Homo homini lupus.” Insa adevarul uitat de Hobbes este ca lupii nu se mananca intre ei. Cu cat iarna este mai grea cu atat haita este mai mare. Viata gaseste o cale nu in sectarism politic sau religios, nationalisme, tribalism, ci in solidaritatea umana universala. Poate tocmai de asta se tem „ei”.
Diversi indivizi pe care ii numesc romantici, in lipsa altui termen, deplang distantarea sociala ca pe o abdicare a umanitatii. Eu vad in atitudinea care pastreaza distanta in lift si se intoarce cu spatele cand tuseste grija fata de aproapele. Nu ma consider un candidat probabil pentru cei 3%. Ma consider insa un candidat posibil pentru purtătorul de virus. Grija mea sunt cei 3%.
In anii ‘90 am avut pentru prima data viziunea unui inghet mai teribil decat fusese vreodata comunismul. Tocmai descoperisem “Sfarsitul Istoriei” de Francis Fukuyama. Fukuyama anunta victoria definitiva a neo-liberalismului. Istoria de acum inainte, spune autorul, va fi “plictisoasa.” Oamenii nu se vor mai lupta pentru idei pentru ca omenirea s-a maturizat. Oamenii vor cauta de acum lucrurile care conteaza cu adevarat: un portofoliu in economia de casino, implinirea masurata in consum.
In ultimul sfert de secol am trait aceast inghet al vietii. Au ramas fantomele. Economie de himera, democratie de himera, asseturi himera, relatii de himera in cluburi si biserici, pana si sexul a devenit o himera cu 100 de fete. Singura “realitate” care ne ramane este himera electronica pe care o numim news.
Asa cum era de asteptat, religia, mama tuturor himerelor, s-a reinventat ca evanghelie a prosperitatii, (reprezentata la Casa Alba prin profetesa Ellen Paula White), si agentie comerciala de asigurari pentru viata viitoare.
Insa decizii luate intr-o lume imaginara afecteaza viata reala.
In fictiune, salvatorul in chief apara „demnitatea” umana (citeste sufletul metafizic) de la conceptie la moartea „naturala” (nici o protectie pentru sinugicasi si junkies). In lumea reala vaccinul pentru virusul corona are nevoie sa fie testat pe cobai cu tesuturi umane clonate din tesuturi fetale. In fictiune, stiinta pentru profit salveaza vieti. In realitate, investitorii in industria farmaceutica preseaza institutele de cercetare sa sacrifice vieti pentru a incolti piata. In fictiune, nationalismul pazeste de virusul chinez. In realitate, lumea si-a intors deja ochii spre China pentru ajutor logistic si stiintific. Insa orice imperiu moare visand.
E greu sa nu ma gandesc la caderea abrupta a comunismului cand vad prabusirea neasteptata a acestor himere. Peste noapte, oamenii descopera ca ce conteaza cu adevarat este viata. „Acum slobozește Doamne in pace pe robul tau.”
Imi suna in minte o fraza a lui Bakunin: “Numai revolutia va fi in stare sa inchida carciumile si bisericile”. A venit revolutia?
Lasa mortii sa-si ingroape mortii
23 noiembrie 2017 4 comentarii
Ianis nu are nevoie de o exegeza filozofica pentru a justifica dezacordul cu neo-liberalismul catolic/ortodox al intelectualului roman. Nu ai nevoie de apologii cand duci un cadavru la groapa comuna. Iau in serios gluma de la subsolul articolului, ca l-a manat duhul sa scrie despre Baconschi. Prin “duhul” inteleg aici Spiritul lui Hegel. Ianis este impulsionat de Zeitgeistul care a condamnat ideile neo-conservatoare la groapa comuna a istoriei.
Curentul reprezentat de Baconschi si restul pseudo-pleiadei pravoslavnice sau papistase, nu s-a nascut la Bucuresti sau la Paltinis. S-a nascut la Washington, atunci cand neo-conservatorii americani i-au asezat pe Berdiav si Soljenitin in panteonul “noii Europe”, alaturi de Ioan Paul II si maica Tereza. Aceasta ideologie care se pretinde post-ideologica are la baza mitul “catacombelor” comuniste, in care, conform profetiei lui Berdiaev, ortodoxia rusa urma sa se purifice de pacatul iubirii de putere si bogatie lumeasca. Cat de bine s-a purificat se vede la Moscova, unde autocratia lui Putin, inaugurata cu toata pompa curtii imperiale, a primit binecuvantarea unui cler miliardar. Se vede si in Romania, eternul “Bizant dupa Bizant”. Dar mai ales se vede din dosarele KGB-ului si Securitatii care dezvaluie adevarata natura a „catacombelor” lui Berdiaev. Biserica a continuat relatia cu puterea inaugurata de Constantin.
O continua raportare la spectrul comunismului a fost justificarea deregularilor si privatizarilor radicale, nu numai in economie dar si in mass-media si educatie, si chiar in aventuri militare internationale, de la 1990 incoace. Rolul bisericii, in aceasta mitologie postcomunista, a fost acela de exorcizare a fantomei lui Marx. Avem nevoie de semnul crucii sa ne apere de secera si ciocanul.
Insa sperietoarea care a tinut sub plapuma timp de un sfert de secol generatia etern infantila a baby-boomerilor, nu ii sperie pe copiii lor, maturizati in conditiile iresponsabilitatii adulte. Milenialii cunosc rele mai recente si mai periculoase pentru viitorul lumii pe care au mostenit-o. Pentru ei, judecata istoriei nu trebuie invocata impotriva celor morti ci impotriva membrilor auto-proclamati ai juriului. Un sfert de secol este destul pentru minciuna mare.
Ortodoxia si Spiritul Capitalismului
3 decembrie 2015 12 comentarii
Datorez un raspuns la intrebarea lui Ibrian cu privire la “zicerile” mele din sectiunea de comentarii. In ultimul sau articol, Ibrian protesteaza impotriva notiunii ca anarho-capitalismul roman are nevoie de “conţinuturi teologice sau etice” produse de Ortodoxie. Ca unul care priveste lucrurile dinlauntru – economist si ortodox – Ibrian nu gaseste loc pentru etica protestanta in Ortodoxie. Nefiind eu insumi nici una nici alta, ii voi oferi beneficul indoielii cu privire la afirmatia in sine.
Dincolo de aceasta, contextul arata ca subiectul discutiei nu este doctrina laissez faire asa cum a fost definita de liberalismului clasic ci de neoliberalism. Ce avem aici este o dogma economica care refuza orice compromis cu binele public sau nevoile comunitatii, atunci cand se ajunge la legile pietei, reducerea cheltuielilor publice, deregularea economiei, sau privatizarea serviciilor catre populatie. Dogma este impusa prin politica de santaj de institutii transantionale ca FMI sau Banca Mondiala, prin eludarea mecanismelor democratiei de catre elitele locale, uneori chiar prin lovituri de stat sau interventii militare.
Este vorba despre intelegeri cu usile inchise ca TTIP , de cele trei tratate (the „Three Big T’s”) dezvaluite in luna August de WikiLeaks. Acestea permit corporatiilor transantionale sa ignore hotararile curtilor de justitie domestice, sa eludeze legile de protectie a mediului, sa faca politie pe internet, sa limiteze accesul consumatorilor la medicamente generice ieftine, si sa limiteze suveranitatea legislativa a tarilor semnatare.
Intrucat eludarea mecanismelor democratiei isi are limitele ei, se ridica intrebarea, cine ii va prostii si mai tare pe prostii lui Lapusneanu-Voda sa puna grumazul sub jug? Raspunsul e simplu: “o fraza de dansii inventata”.
De unde “zicerile” mele de la subsolul articolului. Incerc sa fiu mai clar.
Relatia intre etica protestanta si liberalismul clasic este, in viziunea lui Weber, conditionata de doctrina predestinatiei. Frugalitatea si harnicia sunt semnele electiei divine. Diferenta intre burghezul respectabil si cersetorul pe care il intalneste la usa bisericii nu are nici o legatura cu alegerile bune sau rele pe care fiecare din ei le-a facut. Mai mult, inegalitatile sociale si competitia capitalista tin de conditia post-lapsariana a naturii “red in tooth and claw”. Capitalistul protestant respinge utopiile sociale din cauza ca crede in depravarea totala a naturii umane, dar se considera raspunzator pentru binele public.
Diferenta intre evangelicalism si calvinism este diferenta intre credinta in predestinatie si credinta in liberul arbitru. Pentru evanghelic, WASP-ul suburban si negrul de ghetto sunt ceea ce sunt exclusiv ca o consecinta a propriei alegeri. Individul este singurul raspunzator pentru conditia lui in viata aceasta si cea viitoare.
Mai mult, capitalismul nu mai este conditia depravarii totale ci habitatul natural (edenic?) al credinciosului “born-again”. Chiar si biserica exista doar ca o zona a pietei libere, care face posibila misiunea castigarii de suflete pe baza cererii si ofertei.
Ibrian are dreptate atunci cand spune ca Ortodoxia este incompatibila cu Scoala Austriaca. Daca ar fi, popa ar face evanghelizare publica pentru pocaiti si si-ar trimete credinciosii din casa in casa ca martorii. Insa a fi ortodox nu este in primul rand rezultatul alegerii rational-subiective ci a apartenentei mistice la obstea care precede individul. Va rezista insa Ortodoxia la presiunea globalizarii? Ceea ce vrea neo-liberalul orotodox de la credinciosul de rand este ca acesta sa devina protestant, adica individualist. In mod ciudat, neoliberalismul reuseste acum acolo unde prozeliltismul protestant starnea inainte doar dispret – adica la elita intelectuala a ortodoxiei.
Acest proces de convertire subtila a ortodoxiei la etica protestanta este mediat de o viziune maniheica in care orice conflict intre nevoile pietei si binele public este regandit ca un conflict intre comunism si crestinism. Exemplul cel mai bun este defunctul Partid Taranist. Dupa ce si-au castigat campania cu icoane si cruci, taranistii au facut totul sa-si distruga economic baza electorala. Justificarea teologico-politica a fost exorcizarea fantomelor comunismului despre care se spune ca bantuie sub forma ideologiilor de stanga. In contextul acestei forme noi a luptei de clasa, taranimea reprezinta o clasa reactionara de lenesi si betivi care trebuie convertita la mentalitatea puritana. Dispretul neoliberal nu este cu mult deosbit de al comisarului sovietic in Ucraina.
Imi vin in minte versurile lui Aron Cotrus:
Io,
Pătru Opincă,
ce-ntre-atâtea moşii n-am doar o şirincă.
înfrunt strâmbele legi şi năpasta,
şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte
sudui vârtos, mocăneşte,
şi scuip pe toată rânduiala asta!…
Cel scuipat este acum Patru Opinca. De ai sai.
oxigen2 
Comentarii recente