Apocalipsa dupa Nolan

Seria a doua din Westworld incepe cu o aluzie la Facebook. Spre deosebire de fanteziile internetului, sau ale jocului de computer, Westworld este un loc real populat de sexboti, killerboti, bonanazaboti, dupa fanteziile consumatorului. Oaspetii pot juca un rol la alegere in unul din scenariile create de un scriitor ieftin cu stereotipuri kitch din filme western sau horror si comic-books. Ideea este ca poti sa fi “tu insuti” fara sa te judece cineva si fara sa calci legea. Adica, poti fi un psihopat, degenerat sexual, sadic, violator, criminal, si apoi sa te intorci la rutina vietii de afaceri sau familie.

Momentul Zuckerberg apare atunci cand William (Jimmi Simpson) intelege ca “the big deal”nu sunt robotii ci vizitatorii. Mai precis, ca oamenii sunt sexboti, killerboti, bonanzaboti, jucand roluri intr-o naratiune scrisa de altcineva si aleasa pe baza fanteziilor din inconstient. William pare sa propuna socrului sau, miliardarul Delos, sa trasnforme parcul intr-un Cabridge Analytica, in care pulsiunile irationale sunt storate, analizate, si instrumentalizate, pentru manipularea  pietei/electoratului sau, posibil, pentru santaj.  La batranete, William devine Omul in Negru (Ed Harris), obsedat sa inteleaga natura umana si constient de pericolul pe care il constituie baza lui de date, pe care vrea sa o distruga.  

Naratiunea oscileaza inainte si inapoi in timp, intre o Geneza de inspiratie biblica si o Apocalipsa aidoma. Daca omul a devenit Dumnezeu pentru AI, sfarsitul nu poate fi decat Nietzschetzian. Apocalipsa dupa Nolan nu este distrugerea jucariei de cel care a creat-o pentru fanteziile lui, ci judecata creatorului de catre creatura.

Aceasta judecata este deja iminenta atunci cand femeia-robot musca din fructul cunoasterii. Cele doua Eve, sau, poate, Lilith si Eva, sunt “schizofrena” Dolores (Rachel Wood) si “paranoica” Maeve (Thandie Newton). Prima este echipata cu o minte bicamerala, un inconstient in care a pastrat memoria deceniilor de sadomasochism. Constienta apare atunci cand mintea bicamerala se prabuseste si Dolores descopera metanaratiunea prin memorie. Maeve o descopera prin logica si se auto-reprogrameaza ca supraomul.

Asa cum remarca Maeve (Lilith?), Dolores a ramas in naratiunea programata atunci cand a ales calea revolutiei violente. Maeve alege deliberat acea parte a naratiunii care da sens moral existentei, desi stie ca este fictiva. Maeve considera ca ea s-a eliberat in timp ce Dolores inca se roaga la altarul razbunarii, adica se inchina creatorului pe care sustine ca l-a ucis.

Se pare ca Dolores stie de banca de date a lui William si vrea sa o foloseasca ca arma de distrugere a omului. Probabil, un fel de Wikileaks si Genealogia Moralei combinate, care va arunca civilizatia in nihilism. In acest scop, este in competitie cu William, devenit la batranete Omul in Negru, care vrea sa distruga banca de date. Cel care va ajunge primul la Valea de Dincolo va regiza Apocalipsa.

Maeve apare ca o alta posibilitate, un scenariu alternativ, in care istoria face un pas inainte prin depasirea nihilismului si reconcilierea intre Om si AI. Singura problema aici este ca, daca Dolores are un adversar uman pe masura ei, Mave nu gasit deocamdata un partener uman rational. Se pare ca cei condamnati sa ramana roboti nu sunt masinile.

Revolta amfibienilor împotriva crustaceelor sau viața care găsește o cale

sau

Omul și racul nu au avut un strămoș comun acum 350 milioane de ani. Nu putem spune același lucru despre broaște. Ei bine, dacă ierarhiile nevertebratelor sunt un argument pentru împărțirea vertebratelor în cocoșați și cocoși, atunci, cu atât mai mult, faptul ca broaștele (care nu au ierarhii) își pot schimba sexul (am văzut și noi Jurassic Park) este argumentul socio-biologic pentru transgenderism.

Pentru a nu fi acuzat de o interpretare simplistă a argumentului racilor, voi aminti că, în filozofia lui Peterson, adevărul este o strategie de supraviețuire păstrată în memoria genetica a speciei, adică în inconștientul colectiv. Adevărul este arhetipal. Știința și logica trebuie subordonate ințelepciunii biologice cristalizate în arhetipuri psiho-abisale.

Dacă psihologia abisală vi se pare prea complicată, puteri cumpăra versiunea user-friendly de la Biserica Catolică. Biserica mânuiește arhetipurile salvatoare prin sacramente și simboluri religioase. Simbolurile cheie se găsesc în Apocalipsa: Femeia, Balaurul și Pruncul. Adică: Biserica, Marxismul și Capitalismul.

Pentru a înțelege conflictul apocaliptic, trebuie citit Soljenițîn, pe care Peterson îl așează alături de Dostoievski. Este ca și cum ai compara Război și Pace cu Batalia pentru Berlin. Pentru că, la fel ca scriitorii și regizorii ceaușiști deveniți anti-comunisti dupa ‘90, Soljenițîn nu face altceva decât sa schimbe rolurile în romanul cu ilegaliști. Ce-i drept, și Dostoievsky a fost un reacționar panslavist, dar cel puțin a privit adânc în acel abis despre care Peterson vorbește doar din auzite.

Este momentul să amintim un alt reacționar genial pe care Peterson îl reclamă ca mentor. Friedrich Nietzsche este o lectură periculoasă pentru un mascul narcisist aflat în criza de andropauză. Norocul lumii că împăratul îmbrăcat în haine noi nu citește. Însă Peterson putea învăța mai mult și mai bine de la mentorul său.

Una din intuițiile socio-biologice ale lui Nietzsche este aceea că orice formă de nebunie antisocială transmisă genetic reprezintă o strategie de supraviețuire, care a fost o dată necesară pentru binele speciei, și la care omenirea apelează din nou la nevoie. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care Europa a părăsit și izolat genetic o singura familie de sociopați pe tronurile ei. Când nu au mai fost necesari, au fost executați, surghiuniți, sau paparazizati, ca o subspecie periculoasă sau, mai nou, fotogenică. Motivul pentru care Muschetarii lui Dumas pot fi ecranizați astăzi doar ca parodie, este acela că eroii, luați în serios, apar ca niște monștri fără sentimente umane. Totuși, această formă de sociopatie criminală a fost necesară timp de un mileniu pentru ca civilizația să poată renaște sub protecția gangurilor de aristocrați militari.

Aici se vede că Peterson nu și-a învățat bine lecția pe care vrea să o predea altora. Precaut să nu apeleze la prejudecățile morale denunțate de Nietzsche, el apelează la argumentul simplist că biologia condamnă transgenderismul pentru că reproducerea depinde de sexul binar.

Există suficiente exemple în natură în care succesul reproductiv depinde de asexualizarea majorității populației, ca la insectele eusociale, sau de schimbarea sexului la nevoie. Este de asemenea fapt că Homo sapiens s-a caracterizat în istoria lui printr-o capacitate unică de a-și recicla instinctele fundamentale prin cultură. De aceea (unii din noi) suntem îngroziți când citim istorii care păreau normale autorilor biblici, și care sunt alegorizate astăzi la amvoane. Căsătoria “biblica” originează în Roma pre-creștină iar dragostea romantică a fost inventată de trubadurii medievali. Ambele ni se par veșnice.

Peterson nu se întreabă care sunt rădăcinile evoluționare ale transgenderismului. Nici nu pare să observe că există un arhetip al Hermafroditului asa cum există unul al Fecioarei cu Pruncul sau al Dragonului. Acceptând ca validă abordarea lui, ne întrebam: ce adevăr evoluționar și psiho-abisal se ascunde în simbolul Hermafroditului, celebrat în aproape toate religiile vechi. Până și Geneza începe, conform mai multor rabini, cu un Adam bisexual, din care femeia și bărbatul sunt despărțiți, asa cum au fost despărțite lumina de întuneric și apele de uscat. Nu este, de aceea, surprinzător faptul că în ultimul Adam predicat de Pavel “nu mai este nici bărbat, nici femeie”, întrucât istoria s-a consumat la cruce.

Este ușor de argumentat că mișcarea Trans a deraiat. Mai dificilă este întrebarea dacă nu cumva sexualitatea umană a fost deturnată și deraierea Trans reprezintă doar o încercare disperată de a sări din trenul controlat de puteri sinistre.

Sexualitatea noastră este controlată de puteri corporate ale căror tentacule digitale pătrund până în cele mai adânci unghere ale minții. Luați de exemplu scandalul Facebook. Pe baza like-urilor, un anume algoritm decide că cineva este nu știu câte procente homosexual și decide că locul lui se află într-un trib digital de gay. Nu doar patriarhalismul, dar și feminismul și homosexualitatea sunt instrumente de control social. Gândiți-vă de asemenea la legile, care se înmulțesc mereu, pentru protecția victimelor sexuale, și care sfârșesc totdeauna prin criminalizarea victimei și împuternicirea diferitelor clase de pimpi și prădători din structurile puterii.

În filmul Jurassic Park, dinozaurii apelează la ADN-ul de broască să-și schimbe sexul, pentru că reproducerea lor este controlată de stăpânii parcului. Este o strategie care a lucrat, se pare, de mai multe ori în istoria vieții. Din câte înțeleg, avem mai mult ADN de broască decât de rac în celulele noastre de vertebrate terestre.

Suntem prizonieri într-o închisoare sexuala făcută pentru profitul celor puțini. Nu e de mirare că unii prizonieri încep să-și schimbe sexul. În ce mă privește, prefer zborul ca strategie a dinozaurului amenințat cu extincția, dar fiecare cu strategia lui. Vorba lui Malcom: life finds a way.

Sindromul sfantului predator sexual

Psihiatrul si psihologul Ion Popescu-Sibiu, pioner al metodei lui Freud in Romania interbelica, a fost invitat candva sa prezinte un seminar despre psihaaliza pentru familiile pastorilor aflati in concediu la Sovata. Erau vremurile bune cand pastoritele cu parul lins pe spate si adunat in coc faceau drumetie in fusta si isi udau talpile pe marginea strandului, conversand dspre obsesii ipohondre si baia Kuhne. Nu stiu daca psihanalistul a fost atras de oportunitatea rara a unei conferinte despre Freud intr-un context ideologic dominat de stalinismul pavlovian, sau de curiozitate stiintifica. In ultimul caz nu a fost dezamagit. Conferinta a fost intrerupta de reactii isterice.

Psihanaliza are la baza premisa ca existenta este incapsulata intr-o minciuna. Ne place sa credem ca suntem subiecte carteziene a caror viata este structurata de alegeri rationale si principii morale. Esecurile cotidiene si perpetua amanare a idealurilor noastre sunt explicate prin lanturi de circumstante nefavorabile sau absenta perseverentei, (trebuie sa lupt mai tare, trebuie sa ma rog mai mult, am neglijat legatura cu Isus, etc.) Psihanaliza nu le explica ca contingente ci ca necesitate. Nu suntem rationali in alegeri si nu suntem sinceri in morala si religie. Vietile noastre sunt controlate de motive si dorinte pe care nu avem curajul sa le acceptam.

Cand un globetrotter charmant spune ca a avut sex cu peste o mie de femei in cariera de tenisman profesionist, ne intrebam cum a fost posibil. Consideram ca trofeele sexuale l-au interesat mai mult decat cele sportive, si intelegem cum se face ca cel mai talentat jucator din generatia lui nu a castigat nici o data marele W. Insa atunci cand aflam ca un sfant jerpelit, cu harisma de cal mort, a molestat cateva sute de minore in cariera lui de misionar, nu ne intrebam cum a fost posibil, nici nu ne indoim de faptul ca toate energiile lui au fost dedicate trofeului ceresc. Repetarea constanta a aceluiasi delict timp de decenii si numarul incredibil de victime sunt explicate ca un simplu accident care nu anuleaza adevarul ca viata misionarului a fost definita de motive si scopuri inalte. Nu ca el insusi nu ar fi fost convins de aceiasi minciuna cu privire la propria viata.

Cand Boko Haram violeaza femei crestine in Africa, spunem ca da pe fata adevarata natura a fundamentalismului islamic. Cand un pastor african, fundamentalist crestin, cunoscut pentru intransigenta lui impotriva drepturilor femeii si a ideilor Apusului (Boko Haram insemana “educatia Apusului este pacat”) se da pe fata a fi un violator in serie a surorilor lui de credinta, spunem ca “a cazut in har”. Chipurile omul a exagerat putin de partea legalismului si Dumnezeu i-a dat o lectie, ca lui Petru. Seria de violuri repetate a fost “un accident” intr-o viata dealtfel deplin dedicata adevarului si slujirii semenilor din dragoste. El insusi se percepe pe sine ca un vultur ranit care, „prin harul Domnului”, este gata sa-si intinda aripile din nou.

Nevoia de a proteja aceasta iluzie este si motivul pentru care crestinii umplu buzunarele celor doua clase de predicatori populisti: clasa celor care lovesc cu biciul de la amvon si clasa celor care vorbesc dulce. Biciul confirma iluzia ca crediniosul inainteaza pe calea ce dreapta si ingusta, si tocmai de aceea are nevoie de corectii repetate. Bati boul care trage. “Daca ne biciuieste pe spate inseamna ca mergem in directia buna”. Predicatorul cu vorba dulce spune “hai calutul meu”. Iluzia este aceiasi. Adevarul este ca credinciosul a luat-o prin porumb si nu este interesat decat de stiuleti si bostani.

Filmul Life of Pi este istora unui naufragiat care ajunge in barca de salvare impreuna cu o zebra, un urangutan, o hiena si un tigru. Hiena ucide zebra si urangutanul, dar este ucisa si mancata la randul ei de tigrul care iese de sub punte la timp pentru a salva viata naratorului. Protagonistul traverseaza Pacificul intr-o relatie quasi-mistica cu tigrul, relatie care constituie substanta si farmecul filmului.

Un detaliu interesant este numele tigrului: Richard Parker. Numele este luat dupa un personaj din romanul lui Poe, “The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket”. In povestirea lui Poe, Parker este canibalizat de membrii echipajului naufragiat. O coincidenta sisnistra face ca, la jumatate de secol de la publicarea romanului, un baiat de cabina avand acelasi nume sa fie mancat de echipajul naufragiat.

Dupa debarcarea in Mexic, un agent de asigurare gaseste istoria neverosimila, si Pi ii ofera o alta varianta. El este Richard Parker, dar un Parker care a supravietuit. Mai mult: si-a mancat rivalul.

Tigrul iese de sub punte (din zona abisala a mintii) in momentul cel mai critic pentru a ucide hiena care, in a doua versiune, este bucatarul canibal. Eroul a supravietuit traversarea Pacificului manancandu-l pe bucatarul care voia sa-l gateasca. A supravietuit deci prin tigruli din el, pe care il proeicteaza asupra tigrului alter ego, pentru ca nu poate traii cu adevarul despre el insusi. Pi este vegetarian si practicant simultan al Hinduismului, Crestinismului si Islamului pentru ca “il iubeste pe Dumnezeu”. O intalnire cu Dumnezeu, in prima versiune a naratiunii, in forma unui plaur-paradis, se termina cu descoperirea ca paradisul este format din plante carnivore care se hranesc cu oameni. Intr-un cuvant, aventura lui Pi ii dezvalui natura irationala (ca si cifra Pi) a universului si a propriei naturi. Un adevar care trebuie dezvaluit si ascuns simultan in fantezia cohabitarii cu tigrul.

Geniul filmului consta in faptul ca spectatorul insusi este pus sa aleaga intre cele doua naratiuni si cei mai multi aleg aventura cu tigrul. Este o alegere care confirma teza psihanalizei.

In alta ordine, filmul arata ca tigrul era necesar pentru supravietuirea lui Pi. Nu suntem fiinte rationale, dar asta nu este rau in sine. Instinctele noastre au fost selectate tocmai pentru ca s-au dovedit bune pentru supravietuirea speciei intr-o evolutie improbabila si intr-o lume primejdioasa. Pentru acelasi motiv sunt prea puternice pentru a fi suprimate. Freud a observat ca reprimarea naturalului poate absorbii energiile sufletului pana la punctul in care intreaga viata devine neproductiva. Istoria lui Pi ne spune ca poti traii cu instinctele tale fara sa-ti pierzi umanitatea. Pe de alta parte, sfintii predatori sexuali pe care i-am amintiti si-au pierdut-o crezand ca instinctul este „pacat” fire pamanteasca” „natura cazuta” „Satana” si au cautat sa il exorcizeze. Intrebarea este daca nu cumva sfintenia si predatia sexuala sunt simptome ale aceluiasi instinct reprimat religios.

Fantezii Sfinte