Avatarurile povestii

Chiar in interiorul povestii, sau in imediata ei vecinatate, Duhul se inspira dintr-o multitudine de scripturi trecute cu vederea de cei care vor sa-i puna Duhului zabala. Autorii NT citeaza din sau elaboreaza conceptual pe texte extracanonice. Iar Parintii, incepind macar cu Iustin Martirul, ne spun ca si filozofii grecilor au profetit despre Isus. Nu degeaba Virgiliu e ghidul lui Dante in cerul crestin.

Apocalipticismul iudaic, in diferitele lui intrupari si bine incadrat in istoria profetismului antic, e exhaustiv documentat. Merita sa remarcam ca si celelalte doua invataturi evanghelice au pedigriul lor. Filozofii faceau de sute de ani critica cultelor singeroase ale antichitatii. Ashoka interzisese sacrificiile animale inca din secolul III a.Chr. – si stim sigur ca reformele lui au avut ecouri dincolo de subcontinentul indian. Comunitatea de la Qumran denunta chiar din interiorul iudaismului Templul de la Ierusalim, refocusind loialitatea lor religioasa pe o preotie cereasca.

Revalorizarea periferiei avea radacini chiar in Vechiul Testament. In interiorul povestii, Israel – natie de preoti/imparati – se naste dintr-o comunitate de nomazi ajunsi sclavi. In istorie, evreul este cel mai probabil continuatorul etnic al pestritului habiru din epoca imperiilor de bronz. Yahweh e pastorul imigrantilor, al mercenarilor, al minerilor si transhumantilor. Ce aduce nou Noul Legamint e moartea zeului national si nasterea subiectului, a individului – si ea cu moase printre pagini.

In contextul asta, merita subliniata din nou eroarea celor care vor sa confiste Duhul pentru ideologii de dreapta. Religia Bibliei este de la un capat la celalalt, in filonul ei cel mai substantial, revolutionara – in sensul politic al cuvintului. Critica imperiul si templul, desi – impartasindu-se din pacatul dintotdeauna al revolutiei – cauta sa edifice Imparatia sub pumnul de fier al Marelui Preot. Si da, religia sclavilor nu poate sa nu fie instrumentul reactiunii. Deci confiscati, va rog!

Intorcindu-ne la oile noastre, e clar ca oricine abordeaza onest scripturile crestine nu ajunge decit la concluzia lui Laplace – “nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Nu e nimic in Biblie care sa se sustraga evolutiei geniului omenesc. Reusitele si prostiile Bibliei sint toate ale noastre – pentru ca nimic nu e mai omenesc decit sa ne facem zeu dupa chipul si asemanarea noastra. Asa cum e clar ca le datoram enorm excentricilor care ne invata ca fiecare dintre noi e centrul lumii. Si ca, in cele din urma, niciunul dintre noi nu e centrul lumii. Buda, Isus, Copernic, Darwin, Freud.

Nu ne ramine decit un pariu pascalian cu fundul in sus: ce te faci daca singura viata care ti-e data e aia pe care o pierzi pregatindu-te pentru o alta?

Neputinta povestii

Nu, nici macar in povestea evangheliei profetiile nu se implinesc. Inaintea lui Pilat, Isus e nevoit sa recunoasca: „Imparatia Mea nu e din lumea aceasta”. Imparatia a venit, dar trebuie sa mai vina o data. Eschaton-ul e doar „inaugurat”, adica traim de 2000 de ani intr-un sfirsit fara sfirsit. Profetiile se implinesc inca zi de zi, pentru ca nu s-au implinit niciodata. Isus e Domn – dar pina una-alta aparatorii credintei sint Trump si Putin. Nu mai vorbim ca, tot in marginea povestii, unii vor sa reconstruiasca templul de la Ierusalim.

Povestea evangheliei e complet neputincioasa si in confruntarea cu fanii ei. Crestinul nu are niciun avantaj moral fata de alti credinciosi sau fata de necredincios. E la fel de lacom, de prost, de nesimtit. Sau de bun, umil, destupat. Isi bate nevasta la fel de mult. Isi fute copiii – macar metaforic, daca nu si pe bune – la fel de mult. Minte si copiaza la examen cot la cot cu restul lumii. Mai rau, tradeaza chiar in biserica invatamintele povestii – reface ziduri de despartire, inventeaza noi jertfe si fabrica noi masti in dosul carora sa piteasca, fara prea mult succes, coltii si coarnele fiarei.

A, si vine ca boul pe O2 sa arate cu degetul sloganuri pe care le-am imprumutat din evanghelie („adevarul va va face liberi”) sub steagul unui slogan pe care nici macar nu l-a gasit in Biblie – sola scriptura.

Adâncimile satanei

Puterea povestii

Cind spun ca evanghelia e doar o poveste nu inseamna ca incerc sa fug de tilcul povestii. Dimpotriva. Povestea evangheliei e plina de invataminte pentru cel care o citeste corect, fara prejudecatile credintei.

Prima si cea mai importanta morala a povestii evangheliei e ca nicio jertfa de animal nu te poate „apropia de Dumnezeu” – adica nu te poate face mai sfint decit esti deja. Daca punem la socoteala si ca, in poveste, Isus inviaza, adica nu e deloc o jertfa pe care te poti baza, pricepem ca evanghelia e chiar mai categorica: NICIO JERTFA nu te poate face mai sfint decit esti deja. Poate sa coboare Dumnezeu insusi din cerul povestii, nu are cum sa adauge vreun dram de sacru vietii tale. Esti sfint, asa cum Dumnezeul pe care ti-l imaginezi e sfint (sau nu). Apropo, Isus moare ca Dumnezeu. De inviat, invie doar Omul. Povestitorul.

A doua morala a povestii evangheliei, strins legata de prima si deloc mai putin importanta, e ca centrul e pretutindeni, mai ales la periferie. Templul e irelevant, pentru ca tu esti templul. Niciunde nu e mai prezenta „slava Domnului” decit in pleava societatii. Oamenii de nimic sint tot ce avem mai de pret – axa lumii, pomul vietii, muntele sfint. Prostituata in ochii careia ejaculezi victorios e Dumnezeu.

A treia si deloc ultima lectie a evangheliei e ca a trage de profetii esuate pentru ca sa le asiguri, intr-un miine mereu aminat, implinirea e un joc mizerabil. Mizerabil moral – pentru ca, in cioburile inevitabile ale oricarei apocalipse, Unsul e Fiara.

Cădere sau Trezire?

Fructul Păcatului și Pomul Cunoștinței

Sunt cincizeci de ani de când sunt preocupat de această sintagmă contradictorie și misterioasă: de ce este legată căderea – în păcat, de actul cunoașterii? 

Pt mine cunoașterea a reprezentat întotdeauna viața, lumina, eliberarea, nu căderea.

Totuși, cunoașterea biblică mai are un sens: cunoașterea sexuală și procrearea. Salvarea speciei, în condițiile unui individ perisabil.

Demersul înțelegerii mele a orbecăit un timp asupra raportului dintre cunoașterea rațională, cognitivă și cea etică, morală. Mă gândeam că omul și-a asumat în mod abuziv o cunoaștere experimentală a domeniului moral și mai ales al imoralității, fără să înțeleagă pe deplin consecințele rezonabile ale gesturilor sale.

Apoi am aflat că, oameni mai deștepți decât mine, au conchis că de fapt, atunci când omul a devenit conștient de sine, gânditor, capabil de predicție, analogie, a realizat că este muritor.

A încercat un raționament cauzal, și-a asumat responsabilitatea, a dobândit simțăminte de rușine, vinovăție și a conchis că tot ce i se întâmplă rău, nu poate fi decât consecința actelor sale.

Orbit de superioritatea gândirii sale – până la urmă, oarecum justificat – s-a considerat superior celorlalte regnuri și s-a detașat de natură. S-a născut cultura.

Totuși relatarea biblică merită mai multă atenție asupra detaliului. Este vorba despre structura noastră intimă și modul în care funcționăm.

Avem o viață instinctuală, îndelung blamată ca fiind primitivă, păcătoasă – dar cred că este o apreciere superficială, fiindcă întreg regnul animal se conduce doar după acest ghid de conduită și este singurul care îi asigură supraviețuirea. 

Noi, oamenii avem structuri psihoafective supraiacente și gândirea rațională. Totuși cea mai mare partea a funcțiilor noastre sunt involuntare, inconștiente, necondiționate, în timp ce doar viața de relație este voluntară și conștientă.

Ce ne spune relatarea căderii? Că omul, prin intermediul organelor senzoriale, ia act de existența unor bunuri sau valori ale mediului care îi sunt necesare pentru supraviețuire.

Este pus în discuție instinctul alimentar, dar nu trebuie să excludem instinctul sexual, de conservare, etc. Senzorialul, mecanismele psihic afective și cele decizionale sunt implicate.

Acte naturale, sunt interzise arbitrar, sancționate și realitățile nefericite, nefaste ale lumii în care trăim sunt explicate, deterministic, cauzal.

Adjudecarea personală a unor valori, în condițiile vieții colective, concurențiale, trebuie supusă unor reguli, care pentru a fi respectate, trebuie împuternicite de o autoritate supremă. Asta pentru a evita dezordinea și violența.

Paul Diel pune accent pe intenționalitate, care ar fi fost suplinită cu supraconști(e,i)nță. Dar eu aș merge mai departe. Intenționalitatea este urmată de un plan, proiect, evaluarea costurilor, riscurilor, responsbilității.

Dacă ești puțin psihastenic sau chiar obsesivo-fobic, te paralizează frica și nehotărârea. Dacă un paranoic a inventat islamul, atunci un psihastenic a inventat creștinismul. Și pe Dumnezeu.

În analogie, ca și în simbolism, deseori, termenii sunt interschimbabili. Cine pe cine, a făcut? Poate aceasta este și cauza confuziei atât de frecventă, între simbol și simbolizat. 

E greu să trăiești responsabil, să-ți asumi alegerile, riscurile, să distingi între alternative. Dar dacă ar fi o instanță sau chiar două: una pentru bine și alta pentru rău (Satana, nemernicul), care să joace rol de paratrăsnet și eventual să descărcăm asupra lor responsabilitatea și consecințele propriilor acte. Comod! Și convenabil! Iată, unul dintre motivele pentru care religiile vor supraviețui! 

Că acest demers benefic unei repartiții relativ echitabile este distorsionat în forme mai mult sau mai puțin sofisticate pentru exploatarea economică, financiară, sexuală, de gen, etc., sau prin sisteme moderne disimulate, a devenit o certitudine. Dar nu acesta este subiectul.

O întrebare simplă: De ce trebuie reglementată sexualitatea, instinctul reproducerii?

Răspunsul pare evident:

–   pentru a evita suferința partenerului prin infidelitate

–   pentru protecția produsului de concepție – copilul

–   pentru a evita transmiterea afecțiunilor venerice

–   pentru a evita exploatarea sexuală, obiectualizarea femeii sau a partenerului, și abuzul sexual de orice fel

–   etc.

Multe dintre aceste cauze, pot rămâne într-o formă potențială, altele pot dispărea de la sine, nu corespund realității sau pur și simplu nu mai sunt de actualitate.

De ce trebuie o conștiință umană să țină seama de ele, să-și însușească aceleași stereotipii tradiționale, când cauzele care au condus la apariția acestora, au devenit desuete sau nu mai există?

De pildă, doi parteneri nu au nicio obligație față de terți, nu mai sunt în perioada fertilă sau au adoptat măsuri contraceptive eficiente, cunosc în profunzime regulile de igienă și profilaxie și se simt liberi să intre într-o relație mutuală. Cine are autoritatea să le reglementeze o conduită care nu-i privește decât pe ei înșiși?

Societatea umană a găsit soluții mai mult sau mai puțin fericite, acestor aspecte: familia, poligamia, haremurile, concubinajul, țiitoarele, abstinența, celibatul, contractul liber consimțit, cu sau fără participare afectivă, prostituția, în game diversificate, etc., reglementate cultural, juridic, sau prin cutume tradiționale, or ad-hoc.

Sunt ele perfecte? Nimic din ceea ce este uman nu este perfect, dar este perfectibil.

Cum decide o persoană regulile pe care și le însușește? Conform culturii, tradiției și spiritualității căreia îi aparține.

Foarte rar sau tot mai frecvent, oameni liberi, decid în cunoștință de cauză ceea ce trebuie să facă cu viața lor, fără să se mai supună unor norme devenite anacronice, fără ca prin aceasta, să ignore consecințele actelor lor.

Conștientă de raționamente ca cele de mai sus, poate o persoană să decidă ce are de făcut cu ființa, organismul ei?

Cu simțurile sale – ochii, urechile, pielea, bunul simț și mucoasele ei? Cu membrele, mâinile, picioarele și degetele sale? Cu organele, aparatele si sistemele sale: nasul, gura, auzul, văzul, stomacul, sistemul nervos sau aparatul uro-genital?

Prin supraestimare, parțial justificată, datorită abaterilor și abuzurilor, a supra-raționalizării, supra-reglementărilor, a complexelor rușinii și vinovăției, am ajuns să negăm dimensiuni esențiale ale ființei noastre.

De ce este obezitatea mai puțin vinovată decât imoralitatea? Natural, ele conduc la consecințe similare. Dar sinuciderea? Este mai gravă decât anorexia sau abstinența, castitatea? Ne putem asuma o asemenea analiză în mod responsabil, sau trebuie să facem recurs la autoritate?

A apărut inechitatea, inegalitatea de gen. Desigur, cele mai frecvente aspecte sunt comerțul cu carne vie, prostituția, exhibiționismul feminin, marketingul, fashion, etc. 

Persoane hipersensibile, captive unor sisteme draconice sau libertine, unor tradiții iraționale, ancestrale, au ajuns să fie abuzate sistematic prin circumcizie sau alte forme de mutilare, castitate și celibat, impuse instituțional sau doar ideologic, doctrinal.

Cantitatea de suferință datorită exceselor nenaturale, prin abuz, abstinență, libertinism, prostituție, este enormă.

Putem trece indiferenți mai departe, sau putem milita pentru emancipare, echitate și libertate.

Haznaua hermeneutica

Când vrem să înțelegem corect Scriptura, în primul rând trebuie să ținem seama de modul de interpretare pe care îl găsim chiar în ea. Nu putem studia matematica cu ajutorul metodelor empirice folosite în biologie sau sociologie. Nu putem studia fizica folosind aceleași instrumente ca pentru istorie. Nici adevărurile spirituale ale Bibliei nu vor fi cunoscute și înțelese corect prin metodele ateiste care abordează Biblia ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ci modul în care interpretăm Scriptura trebuie să ia în serios dimensiunea divino-­umană a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ca să putem să o interpretăm corect, noi trebuie să abordăm Biblia cu credință, nu cu scepticism sau îndoieli metodologice. 

De pe undeva, de prin lectiile SS din primavara asta.

Paragraful asta e rezumatul sublim al mizeriei intelectuale in care lincezeste putrid adventismul de ziua a saptea (impreuna cu – fiti pe pace – sumedenie de alte crestinisme). Credinta nu poate fi punctul de plecare al unei abordari oneste a Bibliei. Credinta e, in cazul bun, in care Biblia se dovedeste de incredere, rezultatul interpretarii ei atente. Acuza nerusinata potrivit careia ateismul e o optiune metodologica nu e decit frunza de smochin pe care o poarta tantos hermeneutica gaunoasa a celor care pun carul inaintea boilor – credinta inaintea interpretarii. Oricine iti cere sa crezi ca sa intelegi e un trisor. 

Aveti nevoie de vreo demonstratie sa vedeti ca asa stau lucrurile? Uitati-va numai cum citesc crestinii orice alta scriptura – cu scepticism, indoiala metodologica, ateism. 

Ellen White minte si cind spune adevarul

Când studiați, lăsați deoparte opiniile voastre preconcepute, precum și ideile moștenite și cultivate. Nu veți atinge niciodată adevărul dacă cercetați Scripturile pentru a vă justifica propriile idei. Lăsați-­le pe acestea la ușă… Dacă, pe măsură ce citiți, apare convingerea și realizați că părerile pe care le prețuiați atât de mult nu sunt în armonie cu Scriptura, nu încercați să o faceți să se potrivească cu aceste idei ale voastre. Nu permiteți ca ceea ce ați crezut sau practicat în trecut să vă controleze înțelegerea.

Solii pentru tineret 260 apud lectia SS de miine

Cind ai deschis Biblia azi, ai lasat deoparte prejudecata potrivit careia e o carte speciala care, pentru a fi inteleasa corect, trebuie interpretata cu reguli pe care nu le aplici niciunei alte carti? Ai abandonat ideea mostenita cum ca autorii ei nu se pot contrazice intre ei – idee care te face s-o fortezi sa spuna si ce nu spune sau mai putin decit spune? Te-ai dezbarat de prostul obicei de a-i impune sa-ti vorbeasca tie, in 2020, desi niciunul dintre autorii ei nu-si imagina un public dincolo de generatia lui?

Credinta in Dumnezeu nu este citusi de putin in armonie cu realitatea textuala a Bibliei, ci doar prima dintre multele prejudecati pe care ar trebui sa le abandonezi ca sa ajungi, citind si aceasta scriptura, la adevar.

Cutis Elastica

Hermeneutica mântuită prin Simbolistică

Am urmărit uneori, acele numere de contorsionism, femei care sunt capabile să intre într-o cutie neverosimil de mică, să se plieze exagerat, fiindcă par să nu aibă oase, ci doar țesuturi supraelastice. E o boală ereditară, genetică, a țesutului conjunctiv.

Putem observa un astfel de spectacol, mai elevat, de contorsionism hermeneutic, în care unele confesiuni excelează. E tot o patologie: spirituală, intelectuală. Alba – neagra.

Avem dificultăți notabile în disponibilitățile noastre afective, pentru simpatie, empatie, compasiune. Dar dacă te gândești mai bine, e posibil să fie doar o formă de protecție, nu cinism. Este foarte ușor să-i fii aproape unei rude, unui iubit, dar poți rămâne aproape indiferent, față de un om din marea masă a semenilor. Investiția afectivă este consumptivă, iar rezervele sunt limitate. 

Pe de altă parte, ținem la confortul nostru afectiv, fizic, relațional, conceptual. Sunt puține persoane cu adevărat semnificative, în viața noastră. Trăim toți într-o atmosferă culturală, spirituală. Presiunea aceasta, condiționarea mediului socio-cultural, este enormă.

Încercăm să înțelegem procesele culturale și spirituale, să ne punem în pielea oamenilor care au trăit în alte epoci, cu alte modele culturale, care îmbrăcau aceleași valori și spaime eterne ale ființei umane.

Doar că este inimaginabil de greu să înțelegem exact detaliile: ce simțeau, cum trăiau, ce concepții aveau, ce idealuri, temeri, nutreau. Și cum le alinau.

De obicei proiectăm asupra lor, modelele noastre culturale, spirituale, sau încercăm să-i tragem după noi, cu supraelasticul interpretărilor noastre procustiene. 

Pe scara timpului istoric, longitudinal.

Paul Diel ne propune o schemă relativ simplă. Pe verticala valorilor. 

Toate pornirile noastre instinctive, primare, animalice, din trecut și prezent, sunt reprezentate simbolic de monștri, demoni, draci. 

Toate aspirațiile noastre înalte, valorile sublime, etica și morala care ne conferă noblețe și demnitate, care fac posibilă conviețuirea, sunt reprezentate de îngeri, spirite, zei, Dumnezeu.

La mijloc suntem noi, oamenii, ființe în carne și oase, fremătând de viață, limitați și contradictorii, capabili de cele mai înalte creații sau cele mai josnice apucături, cele mai crude atrocități.

În demersul său hermeneutic simbolic, Diel ajunge la următorul aspect spinos:

„Conform interpretării textuale, din înaltul cerului, Dumnezeu le-a grăit proorocilor personal, direct la ureche. De ce proorocii, cărora Dumnezeu le-a dezvălit voia sa, nu pomenesc de nemurire, (necunoscută în întreg VT)? De ce nu vorbesc ei, decât de amenințarea cu pedepse trecătoare pentru poporul neascultător? Amenințarea în VT era un simbol cu semnificație subiacentă, precum și vestea mântuirii din NT, veste care nu este câtuși de puțin o făgăduință a nemuririi.”[1]

Abia odată cu apariția apocalipticismului iudaic, sectar și creștin, a venit ideea salvatoare, a translației nodului gordian al teodiceei insolubile, într-o altă lume, împărăție viitoare, în care dreptatea absolută s-ar putea pupa cu dragostea infinită, în care Dumnezeu ar putea fi deșifonat, iar omul de rând, recuperat. Înveșnicit. Nemuritor. Nodul gordian existențial.

Orice hermeneutică literalistă sau inerantistă, comite eroarea anecdotică a leliței, captivată de combinațiile specifice telenovelelor, care începe să se roage pentru personajele preferate, la ora de rugăciune a comunității.

De ce există artă, literatură, narațiune, dramatizări, ficțiune? Pentru că prin ele suntem emoționați, mișcați, înmuiați, în cerbicia și îngustima noastră meschină, putem fi modelați în sensul valorilor moral-spirituale, prin imitație, condiționare, lărgirea orizontului de aspirații, posibilități și anvergură altruist-socială.

Orice discurs, narațiune, ficțiune, are straturi mult mai adânci decât mișcările aparente ale personajelor – prin semnificațiile și mesajul conținut. Cu cât aceste semnificații sunt mai profunde, universale și mobilizatoare, cu atât impactul lor este mai mare.

Încep să înțeleg aversiunea credincioșilor împotriva formelor de artă și mijloacelor artistice. Încep să înțeleg echilibristica, contorsionismul și atitudinea duplicitară, ale apologeților și teologilor hermeneuți, ale paracliserilor, ale pastorilor elocvenți, siropoși și bombastici de pe amvoane, privind așa zisele interpretări alegorizante, spiritualizante. De fapt, nu le înțeleg.

Ele ar putea transforma mesajul biblic, evanghelic în ceea ce este. Ar deschide ochii oamenilor, „pentru a-și asigura ei înșiși propria salvare în timpul vieții, fără ajutorul preotului sau al dogmei, ci în conformitate cu adevărul mitic… Emoția în fața misterului este un sentiment religios mult mai profund și mai viguros decât delectările afective pe care le oferă relațiile ceremoniale și sentimentale dintre omul-fiu și „tatăl în ceruri”, vestigii ale credințelor magice și animiste. Dragostea de adevăr ar trebui să ne satisfacă într-o măsură mai mare decât dragostea de absurd.” [2]

„Cultura oricărui popor este în decădere dacă pierde din vedere fundamentul ei mitic. Sub aspect simbolic, pedeapsa este tocmai această decadență… Evangheliile completează tema VT și… arată că în plină decadență (dispariția fizică, sub cizma militară romană, dispariția spirituală sub presiunea aculturației eleniste – parțial, nn.), fiecare om este chemat să „renască” la viață întru adevăr, urmând exemplu „Fiului Omului”. Acesta devine forma regenerată simbolic a „fiului lui Adam”, regăsit ca „Fiu al lui Dumnezeu”, eliberat de dogmatismul copilăriei.[3]

Periodic, marile idealuri sunt erodate, confiscate, pervertite, formalizate, formolizate și – trebuie reÎnviate. Există o nevoie vitală, ancestrală de puritate, prospețime, sinceritate, onestitate, transparență, de renaștere, salvare, naștere din nou, Înviere. 

Este mecanismul de transmisie simbolică al lui Diel. Dând cezarului partea sa, trebuie să spunem că Diel, care se ridică în mod egal împotriva idealismului, cât și a materialismului, atât spiritualismului, teismului, cât și metodologiei științifice, recurge la simbol, care se dovedește a fi doar un alt artefact – artificiu, atunci când se izbește de zidul misterului existențial. Original, euristic, generator de teorii, fără nicio anxietate legată de dovezi, argumente, eventuale critici. Rămâne un amator obscur.

La o analiză atentă, pare să existe un curent nestăvilit, un șuvoi cultural și spiritual ce curge în dublu sens, dinspre concret spre abstract, dinspre exterior, public, social, național, spre intimitățile și profunzimile psihismului uman, și invers – se reîntoarce cu roade fecunde. 

Patriarhi, judecători, stat național, comunitate eclesiastică de credincioși, creștinism clasic, reformat, conștiință individuală. O interiorizare, asimilare, ce progresează pe longitudinala istoriei spirituale și culturale, pe măsura înțelegerii și sublimării valorilor, sensului și adecvării lor cu trebuințele oamenilor, iar ale acestora, la standardele lor. Este un suflu care circulă prin marele organism al umanității, similar capilarelor îmbibate, biocurenților transinaptici, metabolismului cultural, social, spiritual.

Deseori, discursul religios este împănat cu miracole, cu evenimente care sfidează normele obișnuite ale bunului simț și naturii, cu afirmații paradoxale, iraționale și ilogice. În termeni medicali, acestea sunt comoții cerebrale, lovituri în moalele capului! 

Căderea în păcat, oprirea soarelui, discursul măgăriței, toporul plutitor, nașterea din fecioară, natura divino-umană, toate învierile, trinitatea, raiul și iadul, etc., etc.! Ce rol au toate acestea? 

Încerci să te ridici? Să gândești? Rămâi fără replică și fără conștiență, conștiință. Inert și interzis – rațional și intelectual, ca ființă umană gânditoare. Legile gândirii sunt anulate. Ne aflăm pe tărâmul credinței, credulității! „Nu cerceta aceste legi, Că ești nebun când le-nțelegi.”[4]

Toate acestea fac parte dintr-o simbolistică ancestrală universală și trebuie traduse în această cheie, spune Paul Diel.

PS.

Probabil, cineva s-ar putea întreba, ca și mine: de unde atâta donquihotism, superb în sterilitatea lui? Ei bine, sunt prea multe metehne de îndreptat, prea mulți pitici de exorcizat, prea multe slujbe și slujiri, ascultări (noi, medicii, le spunem funcții neuro-fiziologice) de recuperat. Este aceeași vocație dintotdeauna.

Reprezentăm deja un act de cultură, conștiința acestor vremuri – de început, ar spune optimiștii; ale sfârșitului, ar exclama pesimiștii – vrând-nevrând, comunicatori ai cetății. Acesta este duhul profeților care nu pot să tacă, fiindcă au un foc sacru în oase. Focul adevărului! Nu e simplu! Nu e ușor!

Ier 4:19 Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei și strigătul de război. Ier 20:9 Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El și nu voi mai vorbi în Numele Lui”, iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.

Mâine, din cenușa acestor zădărnicii, numite convingeri, instituționalizate, și din cenușa noastră, a celor care ne-am mistuit, vor ridica un monument funerar al comemorării! 

Deșertăciunea deșertăciunilor! Iluzii!


[1] Paul Diel, Simbolismul în Biblie, trd Mona Țepeneag, Tractus Arte, 2018, pp 44-45.

[2] Idem, p 46

[3] Ibidem, p 48

[4] G Coșbuc, Moartea lui Fulger – Wikisource.

CIUMA PREZENTA

Tizian: Pedeapsa lui Sisif

In anul 1947 este publicat romanul filosofului francez  Albert Camus avand titlul-La Peste, 𝗖𝗶𝘂𝗺𝗮 in traducere .  O poveste in care autorul nu face rabat de la detaliile imunde ale epidemiei si de la tragediile lugubre pe care personajele romanului le traiesc paroxistic. Am convingerea ca similitudini frapante si analogii relevante se pot face de cei care au trait sau traiesc nemijlocit efectele, in prima linie, ale pandemiei anului 2020.

Sigur, nu toti suntem in aceeasi barca. Suntem cu totii in aceeasi furtuna, insa nu toti in aceeasi barca. Pentru unii, carantina se va dovedi un prilej  optim de crestere, dezvoltare personala, refacerea relatiilor de familie, jocuri si timp de calitate alaturi de copii,  perfectionarea abilitatilor gastronomice si cizelarea celor gospodaresti, momente fertile de reflectie. Pentru altii insa, carantina va potenta dilemele existentiale, frustrarile, neimplinirile profesionale si/sau personale, va amplifica tensiunea familiala, va genera, poate, chiar violenta domestica. Pentru unii, e un moment al evaluarii personale fara deficit, al prosperitatii finaciare(sunt domenii care au inregistrat cresteri substantiale), al rasaritului azur in compania persoanei dragi si al amurgului molcomitor privit de pe terasa inflorata. Pentru unii insa, e momentul constatarii vidului interior, al tribulatiilor acumulate in timp, al crizei pecuniare aidoma, nu analize si proiectii financiare de la televizor. Pentru unii, este momentul adevarului, al sacrificiului, dedicarii si demnitatii profesionale, al eroismului sobru si discret, pentru altii e momentul demisiei, al iresponsabilitatii, al lasitatii fatise. Pentru unii, este momentul increderii in Dumnezeu, al miracolului salvarii, pentru altii insa, e momentul lepadarii, deznadejdii, al imbolnavirii, al mortii. Unii asteapta cu speranta finalul crizei, altii trambiteaza cu zambet ipocrit  tragedia si prevad cu precizie profetica apocalipsa si raul mai mare care abia urmeaza.

Asadar, nu suntem toti in aceeasi barca. Traversam o perioada in care provocarile si nevoile fiecaruia sunt  specifice. Toti traversam aceeasi criza si TOTI vom fi schimbati de ea. In ce fel, cat de pregnant, nu stiu. In acest moment, primordial este ca Viata sa fie salvgardata. Apoi, cand primejdia va fi trecuta, va fi timp pentru actiuni specifice. Economistii sa ofere solutii viabile pentru deblocarea economiei si diminuarea efectelor negative. Politicienii sa inteleaga rolul unui om de STAT si sa si-l insuseasca nu doar declarativ, liderii sacerdotali sa ofere indrumare colectiva si ritual celor piperniciti si nevoiasi. Va fi timp pentru toate, profetii sfarsitului apocaliptic vor trai o mare dezamagire, binemeritata! Lumea isi va relua cursul si se va adapta la noile conditii. Viata va continua, insa pentru ca ea sa continue, pentru unii, e necesar ca in aceste ultime saptamani critice sa fie protejata. Hastagul ramane actual!

𝘕𝘢𝘥𝘢𝘫𝘥𝘶𝘪𝘦𝘴𝘤 𝘵𝘰𝘵𝘶𝘴𝘪 𝘤𝘢 𝘪𝘯 𝘴𝘱𝘦𝘤𝘵𝘳𝘶𝘭 𝘭𝘢𝘳𝘨 𝘢𝘭 𝘴𝘤𝘩𝘪𝘮𝘣𝘢𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳 𝘷𝘪𝘪𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦 𝘴𝘢 𝘳𝘦𝘨𝘢𝘴𝘪𝘮 𝘴𝘪 𝘰 𝘳𝘦𝘢𝘴𝘦𝘻𝘢𝘳𝘦 𝘢 𝘷𝘢𝘭𝘰𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳. Ma voi referi numai la una. RATIUNEA.

𝗙𝗮𝗿𝗮 𝘂𝗻 𝗲𝘅𝗲𝗿𝗰𝗶𝘁𝗶𝘂 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗲𝗰𝘃𝗲𝗻𝘁 𝘀𝗶 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗶𝘀𝘁𝗲𝗻𝘁 𝗮𝗹 𝗿𝗮𝘁𝗶𝘂𝗻𝗶𝗶, 𝗽𝗲𝗿𝗶𝗰𝗼𝗹𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗷𝘂𝗿 𝗱𝗲𝘃𝗶𝗻 𝗮𝗯𝗶𝘀𝗮𝗹𝗲. Cei mai multi raman fara capacitatea de a judeca, analiza si filtra informatiile. Este calea sigura de a deveni un subiect facil de influentat si manipulat. Nu este rolul meu aici sa demontez mistificarile si enormitatile care circula si sunt promovate asiduu in spatiul public. Imi lasa totusi un gust amar apelul pe care unii lideri spirituali indraznesc sa il faca in aceste momente- apelul exclusiv la credinta, miracol, metafizic, concomitent cu blamarea nedisimulata a ratiunii. Iar cei “slabi in credinta”, cei fara o intrebuintare suficienta si adecvata a laturii critice, a RATIUNII, cad lesne prada. Ironic, tocmai ceea ce moralistii imorali predica ca fiind nepotrivit in aceste vremuri- jos ratiunea, stiinta si apelul la autoritatea umana laica, este ceea ce va salva omul, aceasta salvare fiind ea insasi corolarul credintei. Inteleg ca intr-o noua paradigma a viitorului, cu toate schimbarile ineluctabile la orizont, sacerdotii intuiesc pericol- imputinarea credinciosilor echivaleaza cu pustiirea visteriei. Nu generalizez!

Doctorul Rieux, eroul lui Camus, luptatorul biruitor al infrangerii generate de epidemiei este intrebat de ce lupta si este atat de devotat bolnavilor loviti de bacterie, tocmai el un om fara credinta in Dumnezeu.

„𝗱𝗮𝗰𝗮 𝗮𝗿 𝗰𝗿𝗲𝗱𝗲 𝗶𝗻 𝗗𝘂𝗺𝗻𝗲𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗮𝘁𝗼𝘁𝗽𝘂𝘁𝗲𝗿𝗻𝗶𝗰, 𝗮𝗿 𝗶𝗻𝗰𝗲𝘁𝗮 𝘀𝗮 𝗺𝗮𝗶 𝘃𝗶𝗻𝗱𝗲𝗰𝗲 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶𝗶, 𝗹𝗮𝘀𝗮𝗻𝗱𝘂-𝗶 𝗹𝘂𝗶 𝗮𝗰𝗲𝗮𝘀𝘁ă 𝗴𝗿𝗶𝗷𝗮…

-Da, aproba Tarrou, pot ințelege, dar victoriile dvs. vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult.

-Totdeauna, stiu. Dar asta nu e un motiv sa incetezi sa lupti.

-Nu, nu este un motiv. Dar atunci imi inchipui ce trebuie sa fie pentru dvs. aceasta ciuma.

-Da, spuse Rieux. O interminabila infrangere (…)”

Cred ca personajul acesta, prin abnegatia, dedicarea si implicarea fara limita in salvarea semenilor lui este 𝗽𝗿𝗼𝘁𝗼𝘁𝗶𝗽𝘂𝗹 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗲𝗺𝗽𝗼𝗿𝗮𝗻 𝗱𝗲 𝗰𝗿𝗲𝗱𝗶𝗻𝘁𝗮. Faptele acestuia, 𝘣𝘪𝘯𝘦𝘭𝘦 𝘧𝘢𝘤𝘶𝘵 𝘥𝘦 𝘥𝘳𝘢𝘨𝘶𝘭 𝘣𝘪𝘯𝘦𝘭𝘶𝘪, fara nicio contraprestatie sau rasplata, fara publicitate si aplauze, circumscriu tipologia crestinului de care societatea are cea mai mare nevoie. Apoi, un exemplu de incredere, optimism si disponibilitate de a lupta pana la capat! Interminabila infrangere prefacuta in biruinta definitiva in lipsa judecatii de apoi.

Toate personajele romanului sunt in final schimbate de experienta dramatica a epidemiei, asa cum viata fiecaruia dintre noi va fi, intr-un fel sau altul, schimbata de Covid-19. In ce fel? 𝘝𝘦𝘴𝘵𝘦𝘢 𝘣𝘶𝘯𝘢 𝘦 𝘤𝘢 𝘴𝘵𝘢 𝘪𝘯 𝘱𝘶𝘵𝘦𝘳𝘦𝘢 𝘯𝘰𝘢𝘴𝘵𝘳𝘢 𝘴𝘢 𝘪𝘯𝘧𝘭𝘶𝘦𝘯𝘵𝘢𝘮 𝘮𝘰𝘥𝘶𝘭 𝘪𝘯 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘤𝘦𝘢𝘴𝘵𝘢 𝘴𝘤𝘩𝘪𝘮𝘣𝘢𝘳𝘦 𝘴𝘦 𝘷𝘢 𝘱𝘦𝘵𝘳𝘦𝘤𝘦 𝘤𝘶 𝘯𝘰𝘪, 𝘪𝘯 𝘯𝘰𝘪 𝘴𝘪 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘯𝘰𝘪.