Omul rational al secolului XXI

6 martie 2013 71 comentarii

“What scares me about this generation is the extent to which ignorance is their armour. If know-nothingness goes on much longer, somebody will yet emerge from a commune having discovered …the wheel.” – Mordecai Richler

 C.W.Mills spunea undeva ca o societate tehnologizata nu e neaparat una rationala si se pare ca secolul nostru dovedeste asta cu varf si indesat. Atesimul analfabet de youtube si incultura crasa a vulgului stau ca proba pentru aceasta asertiune.

Pentru omul “rational” al secolului XXI cunoasterea stiintifica este cumulativa si direct proportionala cu avansul tehnologic, desi refuza cu obstinatie orice discurs obiectivant despre realitate. In acelasi cap (sec) incap idei precum –  conditionarea cultural istorica a individului si manipularea sociala prin “texte” de orice natura, alaturi de un delirant empirism plat in stiintele naturii.

Omul rational al secolului nostru considera antichitatea si evul mediu ca fiind producatorii unei sleahte de prosti (lui Hitchens i-ar mai fi lipsit putin sa spuna ca Augustin nici nu stia sa foloseasca un DVD player), fara sa realizeze ca daca avem de-a face cu vreun progres istoric acesta se datoreaza si acestor prosti. Omul nostru considera canonul biblic o creatie manipulativa a ortodoxiei de secol patru, fara sa aiba niciun fel de cunostinte filologice si fara alte surse decat B. Ehrman, el considera ca erezia a premers doctrina oficiala care a prevalat ulterior  si ca asta s-a intamplat printr-un joc politic meschin.

Pentru omul secolului XXI teologia inseamna evanghlia prosperitatii, Kent Hovind, Jones & Waggoner si alti pigmei deveniti staruri in propriile ghetouri intelectuale, teologia nu inseamna pentru el Origen, Maxim Marturisitrorul, Turretin, Owen, Bavinck, de care, probabil, nici nu a auzit. Omul rational are o aversiune pentru religia organizata si se crede deschizator de drumuri cand o injura pe facebook sau in comment-uri agramate, pentru el biserica nu reprezinta o comunitate in care unii aproximeaza idealul unei noi societati, ci o adunatura de escroci. Asta se intampla mai ales daca ma-sa si ta-su l-au obligat sa se roage sau l-au supus la alte preversiuni religioase din acelasi registru…

 Omul nostru nu intelege metafizica, nici macar la nivel de definitie din DEX, dar pentru el “metafizica a murit” si spune asta pentru ca-i da un aer intelectual. El se naste cu gadget-uri la gat si nu are nicio urma de curiozitate despre cum au aparut, crezand uneori  ca cresc in pom.

 Omul rational se va simti, probabil, jignit de acest editorial, asta daca va intelege mare lucru din el…

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Cand ramai fara opiu…

28 decembrie 2012 38 comentarii

“Fiecare om si-a facut un acoperis deasupra capului pentru a se proteja in punctul lui de tensiune.In punctul de tensiune omul nu se gaseste intr-o pozitie de consecventa in sistemul lui si acoperisul este facut ca o protectie impotriva lumii reale, interioare si exterioare. […] Cand acoperisul este inlaturat, fiecare om sta gol si ranit in fata adevarului existentei.” (F.Schaeffer)

 Marx a remarcat ca religiozitatea e o modalitate de a atenua suferinta produsa de opresivitatea clasei burgheze, el a aratat, printre altele, felul in care ideologia burgheza falsifica realitatea, oferind o descriere pervertita a ei…Ceea ce a omis Marx sa sublinieze indeajuns este ca viata sociala este o sursa inepuizabila de opiu si ca oamenii, in calitatea lor de animale cautatoare de sens vor prolifera opiaceele intr-o reproductie socialista (sau capitalista,dupa caz) care poate starni invidia oricarui planificator etatist.

Ca oamenii au construit reprezentari deformate ale realitatii nu este surprinzator, cred ca este chiar necesar, in sensul de inevitabil. In acest context, religia este doar una dintre formele prin care omul a incercat si inca incearca sa dea sens lumii si lucrurilor si asta pentru ca nu se poate abtine. Tranzitia de la anumite esafodaje explicative (religioase, stiintifice etc) la altele este si ea un fenomen comun…Ce faci insa cand constati ca acoperisul s-a sfarmat?

Deconvertirea religioasa, ca si cea ideologica, si trecerea la o alta forma de a structura realitatea  au fost adesea analizate pe calapodul psihologist al unei convertiri bruste (ca in cazurile lui Pavel sau Augustin). Pe de alta parte, contemporaneitatea ne arata cazuri de deconvertire care se petrec gradual si care nu au nici un fel de tusa dramatica-“Astazi la capatul unui vechi drum, nu mai cred ca sacrul se camufleaza; pentru moderni el piere fara regrete prin uitare”(M.Neamtu).

Tinand seama de aceasta tranzitivitate perpetua a opiniilor  ne putem intreba- cand merita un individ  a fi citit sau macar bagat in seama? Nu ne aflam oare intr-un rau heraclitian de convingeri in care nici noi insine nu mai putem regusta de o maniera convingatoare fluxul trecutelor opinii? Un caz exemplar este poate Edward Carnell, care de la o pozitie rationalist –clarkiana in Introduction to Christian Apologetics a ajuns la o diluata zeama kierkegaardiana spre sfarsitul vietii. In acest context poate este recomandabil sa te gandesti mai mult inainte sa scrii sau (cine stie?!) sa nu scrii deloc….Tutea, altfel injurat pe aici si de catre mine, are o remarca interesanta: “E foarte greu, cand ai responsabilitatea a ceea ce faci, sa te pui pe scris, in sensul ca te arata fara posibilitate de iesire”.

Uneori denominatii intregii, precum Wordlwide Church of God, schimba macazul spre bucuria diverselor categorii de habotnici de tipul Hank Hanegraaff, sau spre necazul unor tipi de aceasi speta, la capatul opus al spectrului convingerilor religioase.

Daca esti insa inregimentat ideologic/religios  iti va fi greu sa te dezintegrezi spiritual in cautarea unei noi surse de opiu…uneori e greu sa minti si sa te minti in acelasi timp, pasajul de mai jos le este, cred, deja cunoscut unora:

 “[..] the religious teacher, in his heart of hearts, is well aware of the radicalism of his views, but is unwilling to relinquish his place in the hallowed atmosphere of the church by speaking his whole mind”(G.Machen)

 Ce-i de facut? Poate ca nu-i intelept sa consideri alegerea intre diferite  convingeri ca fiind  “the only game in town”…poate ca, daca ai mai ramas cumva religios, nu e cel mai intelept lucru sa-i bagi pumnul in gura lui Dumnezeu, sustinand intr-o pasareasca wittgensteiniana ca de vreme ce noi nu putem vorbi despre Dumnezeu, el nu mai poate vorbi cu si despre noi….

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Dumnezeii unora si altora

16 septembrie 2012 27 comentarii

In comentariile sale recente, Edi contureaza o viziune asupra dumnezeului sau, ezit sa spun ca acesta este Dumnezeu. El nu este cu siguranta dumnezeul crestinismului istoric si Edi nici nu pretinde ca ar fi vorba de acelasi personaj. Dumnezeul scolasticii reformate si al evanghelicalismului contemporan este descris in termeni peiorativi de Edi,  ca si cum ar fi o hidoasa constructie conceptuala deviata de la mesajul lui Hristos si provenita dintr-o intelegere denaturata a rolului si continutului scripturii.

In opinia mea, un dumnezeu gnostic (in sensul atribuit de Edi acestui termen) este o creatie speculativa, inutila ca dispozitiv explicativ pentru sfera de preocupari pe care Edi o mai permite inca religiei – vezi distinctia sa ontic-ontologic. Sa vedem de ce afirm aceasta.

Edi deplange inflatia de termeni descriptivi folositi despre dumnezeu in teismul clasic doarece acestia pot conduce in mod lejer la idolatrie. In cohorta de atribute divine exista insa unul care arunca mai multa lumina asupra a ceea ce vreau sa discut aici, este vorba despre “incomprhensibilitatea divina”. Prin aceasta sintagma, teologia reformata – via H.Bavinck- C.Van Til-K.S.Oliphint- nu a vrut sa spuna ca dumnezeu este mistic sau inaprehensibil ci ca: 1. cunoasterea noastra este diferita ca modalitate de cea a lui dumnezeu si 2. ca acesta cunoastere este non-exhaustiva. Posibilitatea cunoasterii in acest context este oferita doar in virtutea distinctiei Creator/creatura. Creatura umana avand ea insasi caracter revelator (ca imago Dei) si cunoasterea de care ea este capabila fiind doar una derivata. Nu putem cunoaste nici un aspect al existentei in felul in care dumnezeu o face, altfel am fi dumnezeu si distinctia Creator/creatura ar disparea.

Tinand cont de aceste precizari teologia reformata a produs un discurs “umil, critic si fericit”. Este adevarat ca evanghelicii contemporani au produs o teologie de fast food pentru mase si ca ei vorbesc despre dumnezeu ca si cum tocmai au fost cu el la bere, neglijand astfel faptul ca orice interpretare a revelatiei (naturala sau scrisa) si a caracterului ei este precara si failibila asemenea oricarui demers uman.

Dumnezeul lui Edi permite insa o serie de predicatii care, cred eu, il transforma intr-o divinitate la fel de idolatra precum cele pe care Edi le condamna – dumnezeul lui Moody, dumnezeul  lui Collins etc. Un dumnezeu care geme si se revolta alaturi de creatie impotriva vicisitudinilor limitarii umane este un dumnezeu subcrestin sub raportul comprehensibilitatii si chiar al demnitatii de a merita a fi bagat in seama. Edi ar trebui la acest nivel sa faca niste precizari terminologice pe care era nevoie sa le faca mai demult, asta deoarece:

  1. Dumnezeul sau este o specie diferita de ceea ce intelege vulgul prin dumnezeu;
  2. Hristosul sau este un hristos cu un mesaj social pronuntat;
  3. E un hristos suficient de anistoric pentru ca referintele evanghelice pot fi mereu trunchiate dupa bunul plac  si considerate nedemne de incredre datorita unor interferente ale redactorilor evangheliilor.
  4. Evanghelia sa este o evanghelie seculara a imbunatatirii conditiei umane

Revenind acum la dumnezeul lui Edi, acest dumnezeu pierzand atributele anselmiene (atotperfectiunile) este greu de intrezarit cum ar mai putea sa joace un rol de referential in sfera preocuparilor etice si a celor ultime. In aceste conditii ma intreb la ce bun sa postulam ceva precum “baza oricarei existente”? De unde am ajuns la concluzia  ca aceasta postulare este inevitabila: Din inductie empirica? (Nu cred) Din revelatia scrisa? (Nu cred) Din speculatie? (Posibil).

Si atunci de ce sa cred (da, acesta e cuvantul) ca un astfel de dumnezeu merita atentia mea, doar pentru ca teologia unei denominatii m-a dezamagit? Nota bene, nu e cazul meu personal.

Voi incheia cu un citat vis-a-vis de precizarile terminologice despre care vorbeam la un moment dat si de felul in care ne-am putea eticheta dumnezeii drept crestini:

“Desigur, nici unei conceptii despre lume nu i se confera finalitate. Unele conceptualizari, mai mult decat altele, contin accente asupra carora revelatia iudeo-crestina insista. Dar nicio conceptualizare nu se poate concentra impotriva elementelor de baza ala revelatiei biblice si sa declare totusi ca este ideal sau acceptabil crestina. A elabora o presupusa conceptie crestina pe baza filosofiei seculare prin prezentarea unor puncte de contact inrudite cu teologia biblica, excluzand orice conceptie scripturala care nu este inrudita, constituie o batjocura la adresa revelatiei divine inteligibile” C.F.H. Henry .

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Corelationalism profund si ateism cu preocupari transcendente

19 mai 2012 22 comentarii

“In this (the transition stage of the corruption of God’s truth by the church) the doctrines taught are still those of the scriptures, but their relations are moulded into conformity with the prevalent human dialectics.”

R.L.Dabney :Lectures on sacred Rhetoric, page 28, Banner of Truth, 1979.

 “I ended up an agnostic, but my interests in science and religion stuck” Ron Numbers (Intr-un interviu acordat defunctei Science and Theology News)

 Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor. Acest fenomen se situeaza la granita dintre a contextualiza, in sens paulin, sau a nu avea nimic de adaugat in dialogul ideatic al veacului in care teistul se intampla sa traiasca. Unii, printre care si Edi (cred eu), considera ca optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii trebuie luate in calcul de dragul relevantei discursului teologic si a capacitatii unei comunitati de credinta de a spune ceva semnificativ lumii.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate. Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Ce si cum sa mai vorbim despre Dumnezeu?

6 decembrie 2011 28 comentarii

S-a ridicat pe O2 deseori problema felului in care ar fi posibil un discurs (un act de vorbire) semnificativ despre Dumnezeu.

Evident aceasta chestiune este secundara in raport cu problema existentei lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu exista, orice incercare de a afirma ceva despre El este fie un non-sens, fie un apel la diverse concepte construite social/cultural, dar care nu se refera in cele din urma la ceva, pentru ca acel ceva nu exista. Pana si un dialog despre existenta lui Dumnezeu devine in acest context lipsit de sens, daca Dumnezeu nu exista, atunci “nu exista” este o predicatie care se alatura inutil subiectului Dumnezeu.

Pe de alta parte teistii nu au o sarcina deloc usoara in a explica ce si cum am putea sa vorbim despre Dumnezeu. Vom face in acest moment un scurt excurs intr-o varietate de solutii, reusite sau nu, oferite acestei probleme.

In primul rand, solutia cea mai comoda este cea mistica – Dumnezeu este inexprimabil, nimic din ceea ce afirmam noi despre aceasta entitate nu o poate identifica/caracteriza/defini. Si totusi si cei mai aprigi mistici au facut unele afirmatii despre Dumnezeu. Ce au vrut ei sa afirme, de vreme ce nu puteau afirma ceva? Unii interpreti ai misticii bizantine sustin ca enunturile facute de mistici nu sunt afirmatii, ci mai degraba laude aduse unui Dumnezeu inexprimabil, dar care intr-un mod ciudat este obiectul unui act de perceptual awareness (folosind sintagma lui W.Alston) (sunt tare curios cum pot fi aduse niste laude cuiva despre care nu poti spune nimic ?!).

Avem si o a doua solutie comoda: literalismul biblic. Tot ceea ce biblia enunta despre Dumnezeu este o afirmatie care trebuie considerata ca oportuna in a vorbi despre El. Evident aceasta nu trebuie interpretata intr-un mod care neglijeaza orice procedeu literar (de exemplu: cand Isus a spus despre El ca este usa, mielul, painea etc El nu a vrut ca aceste afirmatii sa fie intelese ad literam). Literalismul biblic a fost amestecat cu o metafizica greaca neoplatonica si ne-am ales cu un Dumnezeu plin de atribute (atot…omni…etc) dar a caror uzanta nu este deloc clara. De aceea scolasticii au preferat sa interpreteze alegoric afirmatiile problematice despre Dumnezeu si sa considere ca atributele lui Dumnezeu sunt mai mult sau mai putin analogice cu felul in care limbajul comun foloseste cuvinte precum: bun, drept etc.

Edi afirma in repetate randuri ca Isus este revelatia suprema a lui Dumnezeu (pe buna dreptate cf Evrei 1:3 sau Coloseni 1:19 ) si ca celelalte afirmatii despre Dumnezeu din scripturi trebuie raportate la acest reper. Din punctul meu de vedere, aceasta nu aduce un mare aport la rezolvarea problemei felului in care am putea vorbi in mod intemeiat despre Dumnezeu, ci ridica o serie de alte probleme adiacente: Tot ce poate fi afirmat despre Isus poate fi afirmat si despre Dumnezeu? In ce consta identitatea Isus=Dumnezeu? Oare nu depindem intr-o foarte mare masura de caracterul fragmentar al relatarilor evanghelice? Si pe cale de consecinta, nu facem oare din critica istorica un instrument mediator in a putea afirma ceva despre Isus, si deci despre Dumnezeu?

Intr-o cu totul alta categorie se situeaza optiunea de a nu vorbi deloc despre un Dumnezeu al vreunei religii, ci despre un principiu generativ-integrator, un garant fie al logicii, fie al rationalitatii lumii. Aceasta este totusi o teo-logie, o vorbire (si in cazul unora, o vorbarie) despre Dumnezeu, dar care provine dintr-o incapaciate de a explica rational insasi rationalitatea lumii (desi probabil ca sociobiologia evolutionista ar putea lamuri si aceasta chestiune).

De ce este felul in care am putea vorbi despre Dumnezeu o problema importanta atat pentru teisti cat si pentru atei? Pentru ca un Dumnezeu despre care nu se poate vorbi cu un sens precizabil este in proximitatea imediata a unui Dumnezeu care nu exista (cel putin nu exista ca subiect al unui discurs imaginabil).

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Marx si Postmodernitatea

11 august 2011 36 comentarii

Edi preciza la un anumit moment in emisiunea precedentă (AD 28) caracterul “fictiv” al banilor descris de Marx si adauga că – de vreme ce banii sunt o conventie sociala, putem sa renuntam la aceasta conventie (in viziunea marxista) si “sa o luăm de la inceput”.

Intr-adevar Marx credea ca putem “sa o luam de la inceput” – adica sa spargem toate conventiile economice sau religioase si sa incepem cladirea unui sistem social rational, ceea ce, asa cum bine remarca Edi, este o combinatie bizara intre nevoia iluminista de rationalitate in perimetrul social si setea “profetica” de dreptate (esecul rational choice theory, intr-o alta ordine de idei, arata ca “rational” este un calificativ destul de ambiguu).

Nu este cazul sa reflectam acum/aici in detaliu asupra esecului diferitelor sisteme sociale marxiste sau pretins marxiste, teoria “stiintifica” economica predictiva a lui Marx prezinta un esec de proportii. Desi nu m-as grabi sa spun ca Lenin sau Stalin, ca sa folosesc o expresie fericita a lui Theodore Plantinga, l-au inteles pe Marx mai bine decat s-a inteles el insusi. Marx a punctat foate bine caracterul non-dogmatic al pozitiei sale cand, afland despre francezii ce se etichetau “marxisti” a replicat: “nu stiu ce cred ei, ceea ce stiu insa e ca eu nu sunt marxist”.

Punctul forte al teoriei economice si sociale marxiste care a influnetat puternic posteritatea a fost constatarea caracterului tranzitiv al oricarei realizari umane, sistemul social poate fi schimbat pentrru ca nu e deloc natural, ci uman. Marx nu a ezitat insa sa precizeze ca dezvoltarea sociala este determinata si de o serie de restrictii non-umane precum legile care guvernau echilibrul fortelor de productie sau caracterul obiectiv (cu sensul de inevitabil) al aparitiei istorice a banilor.

Teoria economca marxista si ce mai semana a obiectivitate la Marx a decazut, dar cu relativismul plat al constructiilor sociale s-au molipsit multi – Foucault de exemplu considera ca insasi conceptul de natura umana este un construct. In acest sens, al dinamitarii conventiilor, Marx este postmodern si furnizează materie prima pentru un nihilism feroce. Daca totul este o conventie intersubiectiva, oare realizarea societatii comuniste nu ar fi fost si ea doar un ideal la fel de tranzitiv ca speculatiile burgheze? Ofera oare Marx vreun criteriu conform caruia anumite valori (cum ar fi solidaritatea umana) nu sunt pure conventii sociale?

Cu ce a ramas modernitatea dupa ce Marx a aratat caracterul “fictiv” al pietei si, pe cale de consecinta, al societatii burgheze?
A ramas, totusi, cu un lucru – cu autonomia umana in guvernarea socialului perceput ca joc al conventiei intersubiective. Influenta care nu a durat, se pare, prea mult – de vreme ce, spre exemplu, pietele financiare sunt considerate extrem de rationale datorita unei matematizarii a speculatiei vulgare. (M. Shermer plaseaza, pe buna dreptate, analiza tehnica a pietelor de capital in zona pseudo-stiintei )

Divinul nu mai are nici un loc aici, cel putin divinul schematic medieval, in contextul autoritatii tribale a bisericii. A supravietuit apoi, pentru o vreme o divinitate dialectic-existentiala care reprezinta un pol final, dar irational, de autoritate in fata unei societati in care indivizii nu mai pot schimba regulile jocului (conventiei). Mai avem vreun dumnezeu, la propriu si la figurat, in postmodernismul de filiatie cvasi-marxista? Da, avem un dumnezeu conventional, a carui existenta este la fel de precara ca a oricarei alte fictiuni sociale.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Articole mai noi →