The limits of interpretation, between Freud and Jung

Am scris textul de mai jos acum șase ani. Cîțiva dintre oxigeniști l-au văzut deja. Va deveni util într-un context viitor. Că e-n engleză, va trebui să mi-o treceți, din nou, cu vederea. Că am omis notele bibliografice, era numai firesc aici. Merită să amintesc doar cîteva titluri: Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian Unconscious; Ken Frieden, Freud’s Dream of Interpretation; Rhodri Hayward, Resisting History. Religious Transcendence and the Invention of the Unconscious.

One hundred and seventy years ago, an international religious movement, based in what would come to be known as “the burned-over district”, was reaching a dramatic turning point. Millerism had staked its future on pinpointing the very date of Jesus’ Second Coming, also known as the End of the World. October 22, 1844 passed unremarkably. The ardent Adventists were left with picking up the pieces. Out of that Great Disappointment came, most prominently, the Seventh-day Adventists, whose story is, up to a point, my own.

Beyond psycho-sociological explanations of the resilience of Adventism in the face of disconfirmation, one finds that the very hermeneutics that set believers up for disappointment provided the theological tools to justify that very disappointment. In the words of a Seventh-day Adventist apologist, “what had seemed like the greatest disappointment of all time was now [within the context of new exegetical and doctrinal elaborations] seen as indeed one of the most remarkable fulfillments of all prophetic history – a movement of God’s own appointment, despite its human limitations and misconceptions”. The date had been right, only the nature of the event had been misunderstood – Jesus had actually begun a new, final phase of pre-advent heavenly ministration (typified by the Levitical Yom haKippurim ritual). And passages in Revelation 10, 12 and 14 were reinterpreted as intimations of the religious origins and identity of the definitive version of God’s remnant – the Seventh-day Adventist Church.

To any outsider, these readings of the Biblical text must seem fanciful at best. It is therefore important to realise that the so-called “historicist” hermeneutics of Biblical apocalyptic, embraced by Miller and his Sabbatarian descendants, is not an Adventist innovation, but rather a long-standing tradition. Most Christian millenarians throughout history have attempted to ground their eschatological expectations in Biblical prophecy. After the Renaissance, these endeavours took on a positivistic flavour, attracting scientific minds like that of Isaac Newton. Miller himself had sought to establish a clear, univocal, systematic methodology of reading Biblical symbols, in the belief that God’s long-term plans could become apparent, to the studious eye, in the veiled language of Scripture.

The error of historicism is theologically grounded in the dogma of the supernatural authorship of the Bible. If the Divine Spirit is its true authorial voice, then it is perfectly justifiable to allow for meanings that couldn’t have occurred to either the human author or his intended audience. Daniel can very well dream up a second century BC “end of the world”, in the restorationist manner of the Jewish prophetic tradition, with the Temple of Jerusalem functioning as the capital of a new world empire. This doesn’t preclude the possibility that what his visions describe are actually European Medieval events, or a temple in heaven, entering a new phase of its history sometime in the nineteenth century AD (even if such “fulfilment” is not verifiable historically, but requires, in a vicious circle, new revelations). Seventh-day Adventist theology goes as far as to deny that the Danielic oracle means anything else but what their historicist interpretations dictate. Given that the end of the world hasn’t happened yet, it must be that the prophet spoke unwittingly to us, about our own eschatological times.

Thus, the ancient canon is treated as a canvas upon which generation after generation of believers project ever-novel millennial scenarios. The text is merely pretext for exegetical creativity and fodder for new enthusiasms. The Spirit is always right, since He never actually meant any of those past, disconfirmed, fulfilments. Or, in a milder version, any past fulfilment was merely another anticipation, in an indefinitely multipliable sequence, of the definitive fulfilment. Which brings to mind Henri de Lubac’s study of Patristic and Medieval exegesis: any portion of the Bible was liable to multiple interpretations, in a fourfold departure from the literal meaning of the text. All the more so the apocalyptic sections!

More significantly, these hermeneutical problems are in no way exclusively post-Biblical. In perfect agreement with the rabbinical tradition, the New Testament authors themselves indulged in very creative readings of older scriptures, historicist readings of prophecy being an intra-canonical phenomenon. The Gospels portray Jesus extending Daniel’s visions to cover Roman history, just as the Habakkuk pesher found at Qumran made the prophet’s utterances concerning late sixth century BC events deal with late first century BC circumstances. And, obviously, the New Testament is full of messianic fulfilments of Old Testament predictions, in spite of the fact that none of those passages is an unambiguous reference to Jesus, and many of them are unambiguously about someone else, or just plain ambiguous.

All of the above is a mere sketch of the spiritual process that ended with my deconversion. I am an atheist primarily because I found the humanity of hermeneutics to be inescapable. We are meaning making machines. The Spirit of God hiding behind or within a text is the worst idea ever, since we can make Him or it say whatever we want. Which is the same as saying that we can find the Spirit behind or within any text – one could read Plato as a prophecy of Jesus (as one has) and divine the end of the world in a cookbook (psychopathology is not that far from common hermeneutical excess). Which is tantamount to admitting that there is no spirit except the interpreter’s.

What would Freud and Jung make of my story? I believe Freud would salute my disentanglement from an eschatological frame of mind, thus allowing myself to live in the present. He would recognize the delusional character of the narcissist re-appropriation of ancient texts. He would argue that dreams are not to be investigated for a predictive function, but only for their unconscious content, that stems from past experience (that is, when they are actual dreams, not propaganda in a prophetic genre). And, fundamentally, he would acknowledge the regressive nature of the desire to foreknow, to be in control of ultimate outcomes. Texts, ancient or modern, testify only to the more ore less conscious processes of their human authors, and a hermeneutics that tries to guess behind them another world altogether, or to glean from them some superhuman understanding (especially of the future), is just an unending cycle of wishful thinking.

Jung, on the other hand, would probably be disappointed. He would see my attempt to impose limits on interpretation as reductive, severing my self from the rich life of the human spirit. Scriptures (all scriptures, not singularly the Judeo-Christian) are supposed to be investigated for all their bounty of meaning, suggesting, even through subversion of senses, new ways in which we can integrate and individuate. Oneiric symbols are to be amplified, shadows allowed to manifest themselves. The future belongs to us, and can be teased out in the shimmering light of our common inner life. The apocalyptic needs metamorphosis, not healing.

While Freud had explicitly shied from styling himself a “prophet”, Jung used unashamedly Gnostic language to speak of his analysis. Freud wanted psychoanalysis to be taken seriously as a science. Jung, on the other hand, passed his analytical psychology for the only science. But I cannot repress the suspicion that Freud and Jung were themselves creators of the psychological depths they were allegedly plumbing, and that their premises and methodologies are ultimately theological.

This is somewhat more obvious in Jung’s case. His eclectic reinvention of old divinatory arts and his recasting of God as humanity’s evolving selfhood amount to the creation of a new mysticism. The unending proliferation of meaning, derived from a vast array of symbolic libraries and the allowance of “synchronicity”, is strictly religious. Jung seems to believe, together with Teilhard de Chardin, that “the universal energy must be a thinking energy… a transcendent form of personality”. In their estimation, science cannot help being revelational, even if, at least in Jung’s case, atheistic. But, against all psycho-logising (i.e. spiritualising), we learn more and more about how complexity, and indeed consciousness, does not require complexity to emerge.

Freud, on the other hand, still owed too much to modernity to feel comfortable with such an open assumption of the spiritual nature of man. And yet, there are those who argue that he was a prophet nonetheless. True, for Freud, only the past can be properly divined. But Freud’s past is even harder to divine than the future, since it is the exclusive realm of the unconscious, never to be disproved. Dreams, actes ratés, altered states of consciousness or free association are the language that the irrational speaks. “The endless possibilities opened up by the mystic’s act of transcendence persist in the endless possibilities of the unconscious when fielded as an explanation. The waywardness that once characterised miraculous episodes is now inherent in the psychological tools that were developed to contest them.”

According to Harold Bloom, Freud “read the unconscious as Judaic exegesis read the Hebrew Bible, with every nuance, every omission being made to show an extraordinary wealth of significance. But, if everything has an ascertainable meaning, then all meaning is overdetermined…” In Ken Frieden’s evaluation, “the prophetic dimension of ancient dream interpretation was at once suppressed by Freud and implicit in his practices”. “He acted as a modern prophet, influencing personal lives and intellectual history, at the same time that he argued against prophecy.” And it could be argued that this paradoxical, if not perverse, prophetism is rooted in the very realisation that dreams don’t have a literal meaning, which allows the explosion of invested meaning.

Maybe the sectarian fragmentation of psychoanalysis, with an orthodoxy left to defend the original theory, is only to be expected, given its theological nature. When the unconscious speaks, everyone hears what he or she wants or needs to hear. Not all theoretical gain is a gain in knowledge. To the contrary, knowledge is gained when one finds means to dismiss excess theory. And a methodology that can be used against itself is no method at all – see for instance how Paul Vitz has turned psychoanalysis against Freud, establishing the neurotic origin of his unbelief in an unresolved Oedipal complex. The unconscious spoke, and the father of the unconscious missed it.

The title of this paper is an obvious invocation of Umberto Eco. I stand with him on the need to recognize that, even if ambiguity is ultimately unavoidable and sometimes desirable, texts impose their own limits on interpretation. There is a point where text becomes pretext. Just as there are texts that are meaningless. I don’t need to find reason in dreams (which seem to be only consciousness operating at its grammatical level), or to multiply entities (create the unconscious) in order to explain psychopathology. The unconscious can remain, by definition, unknowable, just as any respectable divinity is.

By the way, I wrote some of this paper in liminal states of consciousness, while falling asleep, or in my dreams. My unconscious – well, who knows, maybe humanity’s unconscious – is speaking. If Freud and Jung be mad, let them be mad at the unconscious, whose unwilling prophet I am, too.

Eu, evreul

Dacă mai aveți vreun dubiu că statul național e monstrul lăsat moștenire de Yahweh, priviți dilema în care se scaldă Israelul. Revizitați realitatea contrariantă a democrației care stă să inaugureze un nou apartheid, un nou spațiu vital pentru o nouă (străveche) puritate de sînge. A singurei puteri nucleare care are și n-are bombe atomice.

Zi de zi îi mulțumesc zeului în care nu cred că-i ține pe creștini și musulmani în coasta lui Yahweh.

Isus e tot un zeu al evreilor – încercarea lor de a-l îmblînzi pe Yahweh. Fiul bîntuit de fantoma Tatălui.

Nu mai vorbim de Allah.

Noapte de noapte îi mulțumesc zeiței că-i avem printre noi pe Spinoza, Mendelssohn (și Moses, nu doar Felix), Marx, Freud, Geiger, Shestov, Kafka – Celan – Jabès (the Reluctant Theologians), Derrida, Bloom (Harold, nu musai Allan), Arendt, Sontag, Stein, Weil, Mahler, Schoenberg, Gershwin, Bernstein, Haskil, Horowitz, Einstein. Crohmălniceanu.

Dilema statului național derivă din faptul că Biblia, evreii, au supraviețuit milenar tocmai prin zorzonul literar la care strîmba Liiceanu din nas. Pînă și filozofii grecilor rezistă mai curînd prin povești – de la, să zicem, peștera lui Platon la visul lui Scipio (că doar și romanii erau greci).

Nu degeaba nucleul canonic al credinței creștine sînt psalmii și evangheliile (poezia, povestea). Nu prin finețuri dogmatice rezistă Ortodoxia, ci prin moaște și icoane.

Puterea mitului național (oricît de abracadabrant) vine tocmai din faptul că e mit. Aviz anti-dacopaților. Tratamentul academic nu e cel mai eficient. Mitul doar cu mit se scoate. Mă rog, mai corect spus, mitul evoluează. 

Crucea e ”puterea lui Dumnezeu” pentru că e mit. Îl repovestim pe Dumnezeu. Asta e sarcina teologului. Să contribuie la evoluția poveștii Doamnei Zi. 

Compunem noi psalmi (chiar și arghezieni), adeverim noi evanghelii (chiar și ale lui Iuda, după Kazantzakis, Coelho sau Coetzee).

”Dumnezeu” e doar un pronume de politețe (pentru zeu) – din seria ”dumneata”, ”dumneavoastră”.

E un singur animal care se încarcă cu păcate în Biblie – țapul lui Azazel. Nu degeaba, dacă vrei să-L urmezi pe Isus, trebuie să ieși din cetate (Evrei 13), să abandonezi centrul, să te fericești cu pustia.

Cetățenie în Israel am și eu, ateul.

Mîntuirea lui Dumnezeu

nu poți fi mai puternic 
decît slăbiciunile alor tăi. 
crezi că viața ta e o cetate bine zidită, gata de asediu,
dar toate intrările în ea
sînt în viețile altora, în trupurile și mințile lor,
și stau acolo cu ușile date de perete. 

Cătălin Pavel are dreptate. Dumnezeu nu poate fi mai bun decît noi. Nu poate fi mai în posesia inconștientului răzvrătit decît sîntem noi. Are și El demonii Lui.

Ne facem veacul într-un univers concentraționar. Comandantul lagărului este Yahweh. Noroc că niște evrei au găsit ieșirea către pustie. 

Cel mai bun indice pentru ratarea hristianismului în creștinism e antisemitismul. Nici măcar iudaizanți de tipul adventiștilor nu sînt feriți de păcatul ăsta. Sub morga de emul pîndește rictusul celui care confiscă legămîntul.

Doctrina Noului Testament nu este a unui nou Israel, ci a adevăratului Israel. Pe acesta îl pot măcelări și evrei, și creștini. Și Israelul vechi, și israeluri noi.

Noul Legămînt e o inițiativă și mizanscenă unilaterală. Dumnezeu e cel care se pocăiește de Vechiul Legămînt. Autocritica divină.

Una e să te urci singur pe cruce, cum a făcut Dumnezeu, alta să pretinzi că alții te-au pus acolo. În prima variantă, holocaustul ești tu. În a doua, holocaustul sînt alții.

Pot imagina un viitor în care demolăm sau strămutăm toate edificiile de pe Muntele Templului, îl escavăm arheologic, facem lumină în niște mituri, pentru ca apoi să-l reconstruim, zidind pe el un unic sanctuar pentru trei credințe. În el se vor închina vinerea musulmanii, sîmbăta evreii, duminica creștinii. În restul săptămînii, ateii – fideli legămîntului mereu nou. 

Statul național e adevăratul monstru genocidar al secolului XX – Vechiul Legămînt reciclat. Sigur, statul național făcut posibil de capitalism – tipar, mass media, educație. Înveți omul să citească, dar uiți să-i arăți că Duhul bîntuie pe deasupra literei.

Scepticismul teologic e singurul mod integru și sănătos de a practica religia. Grecii, romanii învățaseră deja asta acum 2000 de ani. Regresul creștin constă în reintroducerea credulității în viața religioasă. Nu e nicio diferență între un păgîn neluminat și un creștin care se ia în serios.

Gott mit uns scria pe cataramele creștinilor hitleriști. Și nu, nu doar nemții sau creștinii s-au dedat la genocid. Le-au luat-o înainte, de pildă, rușii (împotriva cerchezilor) și musulmanii (împotriva armenilor și asirienilor). Genocidul ca metodă de evanghelizare.

Institutul pentru investigarea și eliminarea influenței iudaice din viața bisericească a poporului german. Cu sediul la Eisenach, unde se află și Castelul Wartburg. Junker Jörg traducînd Noul Testament. Un secol și jumătate mai tîrziu, Bach.

Filială la Sibiu. În Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt din 18 mai 1939, Institutul de la Eisenach e salutat ca “Fortführung der Reformation Luthers”. Isus devine arian și în Transilvania.

Bonhoeffer imagina un creștinism fără religie, ba chiar fără etică. Înțelesese că adevăratul mesaj al Crucii este libertatea. L-au omorît creștinii.

În marginea blasfemiilor de tot felul, la Auschwitz Yahweh iși crucifica din nou fiul.

We Will Remember

Dacă citiți o singură carte anul acesta, asigurați-vă că e A Matter of Death and Life. Love, Loss and What Matters in the End de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom.

When we smell the scent of lavender du Provence,

We will remember her.

When we read an intelligent and well-crafted book,

We will remember her.

When we refer to God in her female form,

We will remember her.

When we women take a seat at the table and speak our minds,

We will remember her.

When we feel reverence for history but feel free to question the patriarchy,

We will remember her.

When we hear the bells of Saint Sulpice,

We will remember her.

When the apricots are in bloom,

We will remember her.

When afternoon tea becomes evening sherry,

We will remember her.

When the prime rib is gnawed to the bone,

We will remember her.

When the grammar police issue a citation,

We will remember her.

When a champagne toast is lifted,

We will remember her.

When we are confused, downcast, uplifted, or joyous,

We will remember her.

As long as we live, she too will live, for she is now a part of us.

We will remember her.

O definiție

(Am găsit undeva, în nor, textul de mai jos, scris acum ani. E de o jenantă barbarie filozofică, dar are farmecul lui. Și, în miez, o interesantă observație lexicologică. Am povestit altundeva cum, atunci cînd mi-am dat seama că sînt ateu, cel mai greu n-a fost să renunț la vreo convingere, ci să întrerup „monologul tembeloid”. Exercițiile spirituale sînt un drog puternic.)

După cum sugerează şi etimologia termenului, scepticismul este un mod de a privi. Scepticismul nu poate ignora faptul că nu cunoaştem nimic din interior – nici măcar pe noi înşine (de unde şi eşecul raţionalismului). A cunoaşte presupune fatalmente distanţa dintre subiect şi obiect, precum şi recursul la intermedierea imaginii (a reprezentării) sau a limbajului (inclusiv a celor abstracte, de pildă logica şi matematica). Metoda ştiinţifică nu este decît o sistematizare a privirii sceptice. Iar victoria definitivă a scepticismului asupra oricărei alte epistemologii este intrarea în vocabularul ştiinţific a „teoriei” – privirea contemplativă, cu acces la esenţe, ba chiar la Dumnezeu, e azi modelul mereu provizoriu şi neapărat falsificabil pe care ştiinţa îl propune pentru a descrie realitatea, inclusiv pe aceea a subiectului cunoscător. Teologia nu e decît antropologie apofatică, iar misticul nu călătoreşte decît în sine. 

Aşa cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al „apusului de soare”, deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să „se mişte” pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum „mă doare mîna”, mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl „locuim”. Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.

De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de „spirit” – fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp – consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.

Toată tevatura religioasă – slujbe, imne, rugăciuni (produse ale raționalismului de sorginte platoniciană) – sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.

Mituri despre Dumnezeu

Să fie clar: nu sînt sexolog. Sînt doar – cum spuneam altundeva – om profesionist. Adică nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, apelez ori de cîte ori pot la specialiști și judec critic totul. (Iar, în afara studiilor teologice, am făcut și psihologia, cu niște formare în terapia sistemică de familie). 

„Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” Inconștientul bate metafizica. Biologia rîde în hohote de filozofie și teologie. Carnea îi arată degetul de la mijloc Duhului. Și e bine că e așa. Dumnezeu a vrut ca lucrurile să fie așa.

Orgasmul nu este o funcție a organelor genitale, ci a creierului. Avem – toți, și bărbați, și femei – orgasme în somn. Sînt epileptici care refuză tratamentul pentru că le place criza. Așa cum sînt oameni, mai ales dintre cele fără penis, care pot avea orgasme stimulîndu-se exclusiv mintal.

Augustin știa că și femeile au pierdut, după „cădere”, controlul asupra sexualității. O știa pînă și Yahweh – cel care se plînge de Israel-femeia care se aprinde după zei mai bine dotați. Și da, mărimea contează – colul uterin poate fi și el stimulat în timpul actului sexual. 

Virginitatea este o fantezie. Circumcizia este o traumă. Jean Daniélou are un frate pe nume Alain Daniélou. Kama Sutra poate să-ți schimbe viața mai mult și mai bine decît Biblia. SSRI-urile tind să reducă apetitul sexual, ba chiar pot induce disfuncție. Pofta firii e păcatul cel mai blînd pedepsit in iadul dantesc.

Legea lui Moise uită să interzică sexul cu minori. Plantele cresc mai mult noaptea. Augustin a avut un fiu ilegitim – pe care îl chema Bogdan (Adeodatus în latină). Institutul de sexologie este de o mie de ori mai important decît Catedrala mîntuirii neamului. 

Dumnezeu este antropocentric – s-a încarnat să ni se închine. Isus a avut orgasme. La fel și mama lui. Orgia era numele unui serviciu religios la greci. Latinii traduceau orgia grecilor prin caerimonia. „Sistemul ceremonial” levitic? Orgia yahwistă.

Virilitatea este transfigurată în viriditate la Hildegard von Bingen. Toți sîntem ființe pasionale – începînd cu Dumnezeu. Voltaire și-a sfîrșit cariera filozofică grădinărind. Libido e doar numele latin al poftei de viață. Vine din aceeași rădăcină ca și englezescul LOVE.

Leonard Bernstein, homosexualul tată a trei copii, își încheia conferințele despre Întrebarea fără răspuns (numele adevărat al lui Dumnezeu) astfel: “I’m no longer quite sure what the question is, but I do know that the answer is Yes.” Molly Bloom era de acord. L-am visat pe îngerul apetisant al Domnului. Al Doamnei, mă rog.

Ghiveci cu de toate

Nu doar numele lui Dumnezeu nu e fixat în limba română a secolului al XVI-lea (mă refer strict la istoria literară, deci scrisă, a limbii – singura la care avem, nemijlocit, acces). În Noul Testament, cuvîntul „creștin” apare doar de trei ori: în Fapte 11:26, 26:28 și 1 Petru 4:16. În primele traduceri românești, avem echivalările „hristoseanu” / „hristoseani” (și probabil „hristian”), „botezați”, „a lu Hristos” și, o singură dată, rotacizant, „creștinri”. Variabilitatea asta e explicată, în parte, de faptul că traducerile românești ale Noului Testament s-au făcut cu siguranță (și) după „originale” slavone, în care sînt atestate atît derivatele din hrist-, cît și cele din krst- („botez”, dar și „cruce” – simbolurile cultice ale hristianismului).

Asta ne duce la o primă remarcă: a spune că „creștin” vine în română din latină este inexact. Nu doar că etimonul e grecesc, nu latinesc, dar e clar că a ajuns în română (și maghiară, de pildă – n-o spun doar eu) trecut prin slavonă. Avem încă vii în limbă „cristelnița” și „crîsnicul” (acesta din urmă cu două sensuri). Nu mai vorbesc de pletora de nume proprii precum Cîrstoiu. Apoi, merită băgat în seamă faptul, banal de altfel, că creștinismul balcanic e și el, înainte de toate, o spoială, un exercițiu exterior, o formă fără prea mult fond. I-ar prii mai puține cruci la retrovizoare, în clase și în parlament. Și mai puțini prunci înecați. Reificarea lui Hristos produce, dintotdeauna, victime.

Povestea creștinismului românesc timpuriu nu se încheie însă aici. S-ar putea spune că diaconul Coresi e cel care impune (din nou, în istoria scrisă a limbii) forma de „creștin”. E interesant însă că face asta în – printre altele – textul evangheliilor, acolo unde nu apare în original. În mai multe locuri, Coresi (mă rog, cercul lui redacțional) traduce „Israel” cu „creștini”. Îl întoarce, de exemplu, pe „cuconul” Isus din Egipt nu în pămîntul iudeilor, ci în „țara creștinilor”. E un splendid exercițiu de anticatastază (cum ar trebui poate să spunem în românește englezescului supersessionism). Ba chiar de antisemitism – că doar se consumaseră deja primele persecuții ale evreilor de către români.

Că românii sînt de mult un pic antisemiți (tocmai în virtutea creștinismului lor) o trădează și numele popular al unei flori. O specie de Gratiola, una dintre plantele care prezintă simultan ramuri sterile și ramuri florifere, a fost poreclită în limba română cu compusul „avrămească-crestenească”. Știți voi – altoiul neamurilor în iudaism naște monștri.

Apropo de grafia veche românească, multe ediții moderne ale textelor vechi, chiar și dintre cele „științifice”, mint cu nerușinare. Nu doar că nimeni n-a scris „Iisus” înaintea secolului XIX, dar și uzul majusculelor e complet diferit, în feluri extrem de sugestive. La 1648, de pildă, creștinii români n-au probleme să scrie „Măria ta”, adresîndu-se domnitorului. Dar scriu: „Aceasta poftim de la tatăl dumnezău și de la domnul nostru I-s H-s cum să vă înțelepțească duhul sfînt ca să înțeleageți voia sfinției sale și să faceți carele sînt scrise într-această carte spre slavă lui dumnezău, și spre ispăsenia voastră.”

În fine, semnificativ pentru istoria creștinismului românesc e însuși faptul că nu avem traduceri de texte biblice mai vechi de 1500 (precum ungurii, despre care știm sigur că-s de pripas pe plaiurile „noastre”). Asta mai ales în contextul în care armenii au alfabet și Biblie proprii încă din secolul V. Iar Hrabar afirmă, în jurul anului 900, că slavii nu s-ar fi încreștinat fără Chiril și Metodiu (sfinți protectori ai Europei, alături de, printre alții, Edith Stein). Evident, pe armeni i-am prigonit încă din același secol XVI. Și ne-am plîns mereu că o Românie catolică ar fi un dezastru mai mare decît una musulmană.

Dar sfîșitul nu-i aici, că nu-mi stă mintea doar la păcate românești vechi. Viciul momentului e delirul pretenției că părinții trebuie să facă educație sexuală cu copiii lor. În primul rînd, părinții nu pot să nu facă educație sexuală cu popriile odrasle. Educația sexuală precede orice discurs. Ea începe cu atitudinea față de fiziologia organismului, față de plăcere (în orice context), față de nuditate, față de oglindă, față de medic și față de pasta de dinți. Față de putere și excesele ei. Față de emoții și vis. Nimeni nu le poate lua părinților acest drept. Nimeni nu li-l poate da.

Cînd vine vorba de discursul despre sex, părinții sînt mai degrabă ultimii care ar trebui să vorbească cu copiii lor. Asta și pentru că, cel mai adesea, discursul despre sex al părinților e dezmințit de ceea ce copiii știu deja despre sex de la părinții lor. Dacă mai punem la socoteală și faptul că, mai ales azi, niciun părinte nu poate controla fluxul informațional pe care îl accesează progenitura, discursul despre sex e cel mai adesea defazat cu nevoile copilului. Iar dacă adăugăm sănătoasa nevoie a adolescentului de a vorbi cu oricine altcineva despre sex decît cu părinții, sîntem deja, în insistența creștinului de a-și „educa” copilul, în marginea abuzului.

Să mai întreb de ce dracu’ ne-am crede specialiști în subiect doar pentru că futem? Lumea e plină de părinți care trebuie duși la ora de educație sexuală. Iar ipocrizia creștină din domeniu trebuie numită pe șleau: nevoia disperată de a controla, de a limita libertatea individului, de a-l ține pe Dumnezeu cu forța în dormitor. Un dumnezeu mic, meschin, pervers.

Un orgasm pentru Domnul

Am avut odată un orgasm în biserica plină. Glumesc: am avut de mai multe ori orgasme în public. Dar vreau să vă povestesc despre unul anume.

Era acum vreo cincisprezece ani într-o biserică din Brașov. Petrecusem o săptămînă întreagă jucîndu-mă – interpretînd textul evangheliei după Ioan – împreună cu un bun prieten și un grup de amici. Sărbătoream în plenul bisericii încheierea acestei petreceri hermeneutice. Eram la amvon. Inginerul de sunet a avut inspirația să pună, ca fond muzical pentru o poezie sau o colectă, nu mai țin minte, variațiunea a XVIII-a din Rapsodia lui Rahmaninov. Trebuie să știți că, pentru obsedatul de fractali care sînt, genul muzical al temei cu variațiuni e de un interes aparte. Iar variațiunea a XVIII-a a lui Rach (pe celebra temă a lui Paganini) e o culme a genului, recurgînd la o spectaculoasă alchimie geometrică a temei. 

În fine, am plîns necontrolat, euforic. Ba chiar l-am făcut să plîngă și pe bunul meu prieten – un pastor de un rar rafinament exegetic, unul dintre cei mai bărbați bărbați pe care îi cunosc. A fost rîndul meu să vorbesc imediat după acest moment. Am făcut-o fără să incerc să-mi ascund emoția, deși sînt sigur că a fost pricină de mirare pentru mulți din public. 

Ăsta e orgasmul – momentul în care demonul / Duhul din noi preia controlul. Și ăsta e sensul adevărat al enthousiasmos-ului. Extazul. Ieșirea din sine. Posedarea.

D-aia orchestra pe scenă, în timpul unui concert, microbiștii în stadion, la meci, sau penticostalii la stăruință nu se deosebesc cu nimic, neurologic, de o orgie. Misticii ne spun asta de milenii – unirea cu Dumnezeu este orgasmică. Și o confirmă neuroștiințele.

D-aia, înainte chiar de a ajunge la sex, Augustin discută despre pofta incontrolabilă a firii din muzică. D-aia putem să-i bănuim de „păcate nemărturisite” pe toți cei care ne învață ce muzică îi place lui Dumnezeu. D-aia mă opresc acum din scris pentru a asculta niște orgiastică muzică de orgă cu tulburi tuburi.

Zelatorii pietății

Identitatea noastră aglutinativă este perfect ilustrată de o injurie bizantină de secol XIV adresată unui aspirant balcanic la scaun patriarhal: boulgaralbanitoblachos. Sîntem corcituri cu fantezii de puritate etnică și imperiu universal – întocmai ca o seamă dintre autorii Vechiului Testament.

Prima Valahie atestată documentar (în jurul anului 1000) e în munții Tesaliei (printre care și Olimpul). Românii ăștia sînt – surpiză – neîmblînziți, evazioniști fiscal, păgîni (ori barem cu obiceiul dubios de a da copiilor nume din Vechiul Testament). Încep probabil să-și spună „români” pentru că știu că trăiesc în Romanía – numele informal al statului bizantin. Sînt priviți cu dispreț de ierarhia bisericească: un episcop local acordă ușor divorțul unui grec pe motiv că nevasta era valahă (cu nume de botez Rusa – sîntem deja în secolul al XIII-lea).

Prima mănăstire de pe teritoriul României a fost probabil cea cisterciană (deci catolică) de la Cîrța (am petrecut o splendidă oră acolo acum cîțiva ani – mulțumesc Nicușor!), înființată pe la 1200. E adevărat însă că maghiarii transilvăneni au fost pentru scurtă vreme, în jurul anului 1000, supuși Constantinopolului (înainte de Marea Schismă). Încreștinările medievale au fost de regulă opțiuni politice ale nobilimii, cu difuzie îndoielnică în masa populațiilor înfeudate. A existat, tot vremelnic, o dioceză catolică cumană pe Milcov – pentru că hanul cuman căuta aliați creștini împotriva amenințării mongole. Iar Cantemir zice (fantezist, dar reflectînd aceeași dinamică a tensiunilor intracreștine) că grafia slavonă a limbii române a fost impusă în Moldova într-un exercițiu anticatolic de către Alexandru cel Bun.

Prima tipăritură în limba română (realizată în Sibiul mijlocului de secol XVI) e calvină. În Psaltirea Hurmuzaki (manuscris de pe la 1510), „Dumnezeu” nu e încă fixat ca nume al Tatălui creștin (de exemplu, Psalmul 19/18 sună astfel: „Cerurile spunru slava Dzăului” – textul e rotacizant). În secolul al XVII-lea, Udriște Năsturel îl traduce pe Thomas à Kempis în slavonă (nu în românește). La 1700, gruzinul Antim încă deplîngea faptul că, la București, românii ascultau ca proștii slujba în biserică, nepricepînd nimic (se tipărise deja, la 1688, prima traducere completă a Bibliei în românește – dar biserica dintotdeauna are viteza ei).

În fine, n-am luat de la ruși doar francofilia, ci și aberația care e grafia numelui „Iisus”. Slavona bisericească și primele texte românești (Codex Sturdzanus de pildă) au scris „Isus”. Abia „zelatorii pietății” (fundamentaliști ortodocși) din Rusia secolului al XVII-lea (printre ei patriarhul Nikon) l-au inventat pe pseudosavantul Iisus (atestat în limba română abia în secolul XIX). Lipovenii scriu și azi Isus.

Chescăse un român

Am completat zilele trecute chestionarul pentru recensămîntul pe care guvernul britanic îl face luna asta. Ajuns la rubrica despre etnie, a trebuit să stau pe gînduri. Englez sigur nu sînt, deși vorbesc engleză din copilărie de-aș putea să mă consider cu îndreptățire bilingv (imaginația mea erotică s-a alimentat, înainte de epoca internetului, nu doar citind și recitind scene cheie din Rebreanu, dar și pagini consistente din James Dobson în original). Român sigur nu sînt, că n-am fost niciodată ortodox (Nae Ionescu mi-ar lăsa plăcerea străduinței de a fi „un bun român”, nicidecum dreptul de a mă numi simplu român). Așa că am scris în cele din urmă în formular „european” – bucuros să le aduc aminte naționaliștilor englezi că pașaportul meu face pipi pe pașaportul lor.

Dubiul ăsta identitar m-a determinat să arunc din nou o ocheadă în ograda multidisciplinară a chestiunii „etnogenzei” la români. Dacă un vechi precum Alexandru Niculescu sau un nou precum Răzvan Sibii m-ar face fericit să-mi asum românitatea, aerul de acasă e încă irespirabil, viciat de români adevărați. Printre ei, Radu Preda – invitat la lansarea cărții lui Niculescu (pe care n-o citise) numai pentru a face corecturile ideologice de rigoare în prezentările altora (doar „buni români”). Sau, tot printre ei (românii adevărați de care mi-e scîrbă), profesorii de la Universitatea București care au organizat lansarea-simpozion și i-au dat ultimul cuvânt lui Radu Preda – pupînd astfel cur de popă pentru a-și mărturisi românitatea (și impostura academică).

Realitatea e că în România zilelor noastre nu există români. „Român” a fost endonimul etnicilor numiți de medievali v(a)lahi – populație de transhumanți balcanici și carpatini de limbă romanică. „Român” a devenit apoi, la nord de Dunăre, numele unei clase sociale care a asimilat o multitudine de etnii. În fine, „român” a ajuns și rămîne numele unui stat, un construct politic. Sînt cetățean român. Etnic, habar n-am ce sînt. Probabil că daco-ilirico-gotico-avaro-huno-gepido-slavo-pecenego-ungro-cumano-saso-bulgaro-greco-tătaro-iudeo-rromano-sîrbo-albano-armeano-vlah. Sigur mi-au scăpat ingrediente. Și nici n-am luat-o fix de la origini. Dacii înșiși (traci, sciți, geți – ce-or fi fost) proveneau probabil de la est de Marea Caspică – n-au fost în niciun caz primii „români”.

Primele „țări românești” (Valahia basarabeană și Moldova bogdănească) n-au fost nicidecum state etnic românești, ci state multietnice construite pe imperative de „politică externă” – declinul celui de-al doilea imperiu bulgar (sub atac otoman) și expansionismul defensiv al Ungariei angevine sub presiunea nou-veniților din stepă. Cancelaria și biserica (astea erau cele două puteri ale statului medieval) au fost de ambele părți ale Milcovului slavone. Abia la mijlocul secolului al XVII-lea s-a accelerat decisiv românizarea statelor românești. Biserica a opus rezistență, invocînd inadecvarea liturgică și teologică a limbii române (și adoptînd alfabetul latin abia spre sfîrșitul secolului XIX, decenii după ce Cuza îl introdusese în statul secular).

Cît despre versantul creștin al mitului național, înjur și eu ca un român adevărat: futu-ți cristoșii mă-tii.