Materialism dialectic

Trupuri. Sînge. Saltele de dormit. Benzină. Poduri. Bombe. Lacrimi. Mîini întinse. Telefoane. Lapte pentru bebeluși. Bani. Avioane. Granițe. Pămînt.

Azi, spiritul se revelează, de orice parte a baricadei, ca carne. Catapeteasma se rupe și vedem sîngele lui Dumnezeu curgînd.

Avanpremieră

Se face în curînd anul de cînd lucrez la un studiu care caută răspuns unei întrebări implicite aici: cum se face că evangheliile lui Coresi acceptă, parțial, „creștini” ca traducere pentru „Israel”? N-aveam de gînd să vorbesc despre asta înainte de a pune cap la cap toată povestea, dar timpul nu mai are răbdare. Detaliile vor trebui să aștepte. Iată însă liniile mari.

Tetraevanghelul lui Coresi nu e deloc singura versiune biblică românească în care să găsim această echivalare intens ideologizantă. Cea mai spectaculoasă dovadă a popularității și anduranței acestei opțiuni traductologice ne vine din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Pentru mitropolitul ortodox cu un secol ulterior lui Coresi, psalmii ebraici sînt, evident, texte adresate creștinilor – nu se sfiește, în parafraza lui rimată, să aneantizeze Israelul din original. E în joc combinația toxică dintre doctrina creștină a supersessionism-ului (oricum vreți să-i spuneți, nuanțînd lingvistic sau dogmatic) și precaritatea intelectuală a călugărilor ortodocși de limbă română. Nu-i bai, maeștrii lor slavi nu stăteau cu mult mai bine: Tetraevanghelul slavon tipărit de Coresi conține, în pasaje precum cel din Luca 6, care juxtapune fericiri și blesteme, rubrici care marchează clar destinatarii blestemelor hristice: evreii.

Veți spune: meh, o curiozitate scribală. Niscai deconstrucție creștină. Așa-i. Numai că, tot la Iași, se tipărește în 1803, cu binecuvîntarea altui mitropolit ortodox, Înfruntarea jidovilor. E opera unui călugăr de origine evreiască (am motive să cred autobiografia lui), devenit celebru sub numele de Neofit (deloc același cu colivarul omonim de limbă greacă cu care e frecvent confundat). Această carte – primul bestseller internațional de limbă română – adaugă un ingredient inflamabil poveștii: the blood libel, vechiul delir occidental cu privire la interesul evreilor în sînge de creștin. Primul capitol, care descrie, chiar și pe urmele altor convertiți creativi, fantezistele doctrine talmudice care i-ar obliga pe evrei la crimă, va face carieră în literatura antisemitică de pînă azi. Dar mai interesant e capitolul 3 – un amplu eseu de teologie biblică în care Neofit „demonstrează” (cu precedent în exegeza papei Grigore cel Mare) că paralelismul Iacov/Israel din profeția veterotestamentară se referă la evrei, pe de o parte, și creștini ortodocși, pe de alta.

Miturile au puterea să facă victime. Creștinii nu au deloc mîini nepătate de sînge. Cei care se imaginează Israel au toate șansele să facă din semeni arderi de tot.

Na rațiune!

Uităm ușor, dar logos-ul grecesc înseamnă și „narațiune”, „poveste”, „legendă”, „rapsodie”, „literatură” – nu doar „socoteală”, „contabilitate”, „măsură”, „proporție”, „pledoarie”, „cugetare”. Ființa e domeniul evanescent al imaginației. Ne ficționăm întru ființă. Nu degeaba Bertrand Russell îl ura pe tardivul Wittgenstein, cel care făcea din filozofie extensie a lexicografiei sau joc de societate. Care Wittgenstein, homosexual, creștin de origine evreiască, crescuse într-o casă cu șapte piane cu coadă. Nu degeaba marele logician Gottlob (ce nume!) Frege ura geometria non-euclidiană. Care Frege era antimodern, antidemocrat, antisemit. Rațiunea e ciorovăială de narațiuni.

Dumnezeu, ființa supremă, e Babelul de povești în care ne scăldăm și din care ne croim, caleidoscopic, propria poveste. După chipul și asemănarea. Cuvînt cu cuvînt.

Să ții Biblia în mînă și să pretinzi că nu ești postmodern e al dracului de amuzant. Ce este Duhul dacă nu deconstrucția literei? Ce este istoria dogmatică a creștinismelor dacă nu infinita derivă de sens a scripturilor? Ce este Isus dacă nu slava poveștii?

Tot Wittgenstein zicea că Mozart și Beethoven sînt adevărații Fii ai lui Dumnezeu. Muzica e geometrie pură și sărbătoare de ambiguitate narativă. La început a fost muzica. Și muzica s-a făcut trup.

Uităm ușor că țarii creștini au inventat Siberia ca închisoare politică. Că Rusia creștină s-a dedat la genocid. Că nimeni n-a fost mai antimodern decît creștinismul de secol XIX, prelungit în complicitățile sinistre ale secolului XX. Că iluminiștii au fost antisemiți. Că cei mai mari anticomuniști au fost fasciștii. Că la început a fost muzica. Și muzica s-a făcut evreu.

Matolit cu har

„Nu Domnul l-a omorît pe Er, ci Dumnezeu.” Filon comentează textul Septuagintei, care, pentru a evita repetiția, traduce „Yahweh” diferit a doua oară în Genesa 38:7. Trădarea simandicoasă a traducătorului face loc trădării perspicace a hermeneutului: „Nu omoară trupul ca putere absolută, ca suveran al universului, ci ca bunătate desăvîrșită – pentru că Dumnezeu este numele bunătății, cauza tuturor lucrurilor”. Etimologizînd fantezist, Filon explicase deja că Er e carnea, trupul. Spiritul îi vine, evident, de hac. „Înțelegem de aici că Dumnezeu a creat nu din putere, ci din bunătate, cele fără suflare prevestind pe cele însuflețite, mai bune. Sufletul făcut desăvîrșit e iubitor de Dumnezeu, nu de carne. Tamar – palmierul, semn al biruinței – îi va fi soață.” Nimic nu e ce pare. Iuda – Iuda! – e spiritul teofil. „Cînd mintea și-a luat premiul, dă morții trupul de moarte”.

„Șarpele, blestematul, e plăcerea. Ca el, fără drept de apel, Er, carnea, e sfîșiată. Dumnezeu urăște inexplicabil plăcerea. La fel de misterios iubește virtutea – fără să aibă nevoie de justificare. Noe nu făcuse nimic bun pentru ca să capete milă înaintea Domnului. Noe e odihna – tihna de rău.” Filon nimerește de data asta etimologia, dar spiritualizează. E clar însă că dezvoltă deja o doctrină a harului. Nu faptele contează, ci natura, esența. „Cine caută să înțeleagă natura lucrurilor pricepe că totul există prin harul lui Dumnezeu. Creatura nu are nimic de dat. Creatorul dă din bunătatea lui. Toate lucrurile de pe lume și lumea însăși sînt darul bun și plin de har al lui Dumnezeu.” Sîntem în plin Derrida – cel care descoperea, precum apostolul, că și moartea e un dar.

„Mai mult, Dumnezeu l-a făcut pe Melhisedec, regele păcii, mare preot – fără ca acesta să fi avut vreun merit, ci pentru că l-a înzestrat cu împărăție, preoție și iubire de pace. Rege drept, nu tiran. Înfăptuitor al legii, nu al fărădelegii.” E momentul să vă amintesc că Filon e și el, în bună tradiție elenistă, trihotomist – taie omul în trup, psihie și intelect. „Mintea-tiran violentează spiritul și trupul prin viciu și patimă. Mintea-despot-luminat persuadează, face recomandări, deschide drum rațional spre fericire. Prima e război. A doua e pace. Rațiunea, fără să fie ea însăși cauza lor, aduce darurile lui Dumnezeu – pîine și vin.” Traduc liber, esențializez și, aici, chiar omit o etapă din argumentație. Filon multiplică simbolurile și conexiunile, pentru că știe de un pasaj din Deuteronom în care moabiții și amoniții nu ies cu pîine și apă în întîmpinarea fiilor lui Avraam.

„Melhisedec nu vine cu apă, ci cu vin – vin tare, nediluat, pentru ca sufletele voastre să se abțiguiască dumnezeiește, beate de-o fericire mai trează decît trezvia”. Da, Filon folosește termenul favorit al isihaștilor. „Căci rațiunea e preot al cărui sorț e ființa”. Am tradus literal aici. Filon e fantastic. Rațiunea, evident, e logos-ul. „Tinde spre sublim – e preot al celui preaînalt. Pune în mișcare aspirația absolutului. Ce fapte bune făcuse Avram cînd și-a primit chemarea, cînd i s-a promis darul? Fusese doar făcut tată. Rațiunea însăși ne învață părintește să ne ridicăm ochii spre lume și dincolo de ea. Contemplînd, cu nespusă poftă de cunoaștere, pînă și natura divinului, nu poate rămîne la învățături începătoare, ci tînjește să emigreze într-o patrie mai bună”. Vă sună cunoscut? Și da, dragostea epistemică e eros.

Ininterminabili

În chiar prima frază a celebrului său eseu din 1937, Freud oferă o definiție a psihanalizei: „eliberarea ființei umane de simptome nevrotice, inhibiții și anomalii caracteriale”. Las la o parte istoria tulbure a nevrozei, utilitatea biologică și politică (vezi recrudescența catehontică) a inhibiției, evoluția inevitabilă a normalului, ba chiar eșecul răsunător al ontologiei (încercarea de a defini „ființa”), și observ că Freud așază demersul lui ambiguu sub steagul contradictoriu al libertății. Textul se încheie dezvăluind izvorul adînc al rezistenței (eroice, nu?) la schimbarea terapeutică – „repudierea feminității”. Analizandul refuză vindecarea pentru că detestă privirea penetrantă a analistului. Își păstrează libertatea refuzînd-o. Toți sîntem antivacciniști.

Inhibiționiștii și-au făcut între timp partid și s-au ales în parlament. Răbdăreții nu mai au răbdare. Amînarea nu mai suportă amînare. Inhibiționiștii se exhibă fără rușine.

Primele cărți arse de studenții naziști au fost cele din biblioteca primului institut de sexologie din lume.

Albert Einstein și Martin Buber printre semnatarii unei petiții pentru dezincriminarea homosexualității.

Singurul partid care a votat împotriva instaurării dictaturii naziste a fost socialist. Comuniștilor nici măcar nu li s-a permis să voteze.

Piața berlineză în care au ars zeci de mii de cărți poartă astăzi numele unuia dintre întemeietorii socialismului german.

După război, americanii au ținut să intre în posesia științei obținute prin experimente umane de către germani și japonezi. Mengele s-a născut catolic. Shirō Ishii a murit catolic.

Apărătorii libertății de exprimare împotriva corectitudinii politice umblă cu canonul în buzunar.

Denunțătorii revoluției uită că și capitalismul e o revoluție în istoria umanității. Ba chiar una în care a triumfat tot ceea ce creștinii puseseră în cîrca evreului. Ne-o spun chiar evreii Marx sau Hess.

Naționalismul a fost o mișcare de eliberare, nu? Israelul a început ca stat socialist, nu?

Învățămîntul comunist a fost sigur mai bun decît cel capitalist. Și totuși nu regret că nu am fost sîmbăta la școală.

Orice facultate de teologie e o școală ideologică. Și totuși nu regret că am educația unui ofițer de propagandă.

Cosmin Ciotloș poate să claseze cît vrea dosarul Blaga. Dosarul Ciotloș e încă deschis.

Două milenii și jumătate de postmodernism

În 1865, curînd după înființarea Ateneului Român (la inițiativa mai vechiului nostru prieten, V.A. Urechia), B.P. Hasdeu ține o conferință despre acel „vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” – evreii. Ar fi vrut să vorbească despre confucianism, dar religia chinezilor e frumoasă, departe și familiară publicului său ahtiat după moda orientalistă a momentului. Talmudul, prin contrast, e monstruos, mult prea aproape și complet opac bunilor creștini care i s-au învecinat milenar. Nu-i bai că savantul nostru nu l-a citit – are la îndemînă ediția franțuzească a unei colecții de pamflete ale dublinezului Alexander McCaul, din care citează copios, și alte cîteva cărți mai vechi (printre care una chiar românească, despre care vom vorbi mai mult într-un alt editorial) de propagandă antiiudaică.

Care e rădăcina răului rabinic? „În lipsa unui singur centru și a unei singure circumferențe, jîdanii au creat o religiune atît de ingenioasă, încît toate puncturile sînt centruri și circumferențe…” Iudaismul fusese nobil cînd avusese patrie. Dar diseminat în lume, excentrizat, dobîndise cameleonismul dogmatic ce derivă din atletismul hermeneutic ce ține viu un text devenit imposibil. Musulmanii îl au pe Profet, creștinii îl au pe Isus, dar iudaismul s-a spart în cioburile interpretărilor rabinice. În Talmud, proliferează absurdul, destrămarea, fanatismul particularismului însoțit himeric cu cel mai coroziv internaționalism.

Firește, românul e tolerant – avea să inisiste vreo doi ani mai tărziu același Hasdeu, după ce ațîțase isteria naționalistă care înscrisese antisemitismul în prima constituție românească. Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, nu se schimbase nimic: scria un articol intitulat „Ce fel de antisemiți sînt românii?” – pentru că antisemiți era numai normal să fie. Evreii erau buni doar dacă contribuiau la cauza românismului (precum Șăineanu și Gaster). Sau dacă erau bunica lui Hasdeu.

Comic e că antisemitismul lui Hasdeu e alimentat și de o mai gravă ignoranță în materie de creștinism. Nu doar că un Cusanus îl imaginase de secole pe Dumnezeu ca circumferință și centru al „mașinii lumii cu centrul pretutindeni și circumferința niciunde”. Dar tradiția dogmatică creștină nu e cu nimic mai univocă, mai atașată de pămînt, mai puțin contradictorie decît Talmudul. Noul Testament însuși e o Mișna – o repetare cu modificări a Legii, în care personajele și autorii sînt excentrici învățători evrei. Isus nu are o voce unică. Vorbește nu doar prin cei cinci evangheliști (știți bine că Pavel are evanghelia lui), dar și prin gura autoarei epistolei către evrei, de pildă (vezi cum îl citează în capitolul 10 citînd psalmul 40 – mai exact o traducere defectuoasă a psalmului 40).

Yahweh însuși își arătase din Geneză preferința pentru confuzie și diseminare. Deconstruiește Babelul făcînd discriminări lingvistice, multiplicînd identitățile de grup și detonînd avîntul ierarhic. Nici cînd fac istorie, autorii sulurilor Vechiului Legămînt nu se mulțumesc să redea o singură versiune a evenimentelor. Darămite cînd profeții speculează contradictoriu – și contrapunîndu-se unui centru de putere, și cartografiind divergent viitorul. Nu e nimic în creștinism care să nu corespundă imaginii pe care și-o face Hasdeu despre iudaism. Hasdeu e corifeul unei noi religii – românismul. Puțin contează pentru el că românismul însuși e utopic.

Religiile cărții nici nu au cum să nu fie deconstructiviste. Își au toate rădăcinile în revoluția gramatocratică a secolului V î.e.n. Scribul Ezra e doar un caz specific al unui fenomen mult mai amplu (vezi și scribalizarea hinduismului). Simon Goldhill argumenta acum două decenii că democrația greacă n-ar fi fost posibilă fără inventarea prozei – discursul analitic, sceptic, multivocal al povestitorului Herodot. E și secolul lui Socrate – primul mare sofist, pe care, precum pe Isus, îl cunoaștem doar ca personaj în operele altora. În Norii lui Aristofan, de exemplu. Pentru că e și secolul nașterii comediei. Chiar n-aveți voie să expostulați fudul despre tarele postmodernismului pînă nu citiți piesa lui Aristofan: începe cu personajul principal plîngîndu-se că vremurile nu-i mai permit să-și bată sclavii și se termină cu el caftit, și retoric, și pugilistic, de către fiu-său (drept pentru care pleacă cu sclavii să dea foc școlii de șmecheri a lui Socrate). Zeii au murit – trăiască haosul, norii și limba!

Tot religiile cărții au impus metafora fundamentală a științei – lectura naturii ca text. Istoria științei e tradiția rabinilor Pitagora, Euclid, Arhimede, Ptolemeu, Copernic, Galileo, Newton, Einstein, Planck (trecută și prin lumea islamică). Nu vorbește niciodată pe o singură voce, admite contradicția, desfide monopolul ierarhic – revelează lumea fără centru cu centrul în sceptic.

În sulul cărții scrie și despre mine, ateul. Iar azi, și antiglobaliștii sînt globaliști (Dughin visează umed despre Alianța Revoluționară Globală – care „trebuie să fie policentrică”, fără „centru unic de ordin teritorial, național, religios sau de alt gen”, pentru că „Alianța Revoluționară Globală trebuie să fie pretutindeni și nicăieri”). Trăim în permanenta stare de necesitate care e războiul spiritului cu litera. Și nu de ieri, ci de două mii și cinci sute de ani.

PS Secolul V î.e.n. este și secolul alegorezei conservate în papirusul de la Derveni. Miturile evoluau.

Bau

Știați că un homosexual iubitor de cărți și artă l-a salvat pe Isus?

Iată povestea, într-un segment de emisiune BBC de acum zece ani. Nu doar că artileristul britanic cu gusturi fine și curaj bine informat era un minoritar sexual, dar autorul extaziat de pictura lui della Francesca pe care îl citise era un agnostic distopist, consumator de mescalină și buddhism, cu probleme de vedere. Pentru că încurcate sînt căile Doamnei.

Fresca din Sansepolcro nu se găsește într-o biserică, ci într-o sală de consiliu dintr-un palazzo. Reprezentarea scenei biblice e intens anacronică și politizată. Isus poartă, de exemplu, stindardul sfîntului Gheorghe, cruciatul. E drapelul genovez, adoptat și de către englezi (unii zic că la sfîrșitul secolului al XII-lea, cînd genovezii făceau legea în Mediterana).

Huxley însuși citise tabloul ca inspirat de „religia Vieților lui Plutarh – care nu este creștinismul, ci o punere în valoare a ceea ce este admirabil în om”. Fusese cucerit de volumele lui della Francesca, mărturisind că ar fi dat oricînd un Giotto sau un Botticelli pe operele geometrice ale aretinului. Nu e de mirare că și un neoclasicist de talia lui Martinů a rezonat.

Pentru mine, două sînt farmecele frescei. În primul rînd, nu pot să pricep cu ce e îmbrăcat al doilea soldat (de la stînga la dreapta), despre care se spune că e un autoportret. Doar seminudul lui Isus mai e atît de bine conturat. În fine, nu știu multe reprezentări în care hristosul să fie mai relaxat, mai masculin, mai pus pe șotii. Abia trezit din somn, pare să fie gata să le zică veghetorilor „bau!”

De la lume adunate

Nu doar Teresa de Ávila s-a nuntit vizionar cu iubitul Isus. Și Bernardo de Hoyos, iezuit de secol XVIII, a devenit Bernardo de Jesús. Și cică nu creștinismul a inventat corectitudinea politică.

Cu adevărat spectaculos în alegoreza lui Pavel din Galateni 4 e faptul că pare să știe de tradiția iudaică, surprinsă de Filon alexandrinul, potrivit căreia Sara a născut „vizitată” de Domnul (Gen 21:1), ba chiar cu verguria reconstituită supranatural. Spectaculos, pentru că trage de poveste pentru a include, pe modelul lui Ițic, și „născuții din Duh” în Israel, deși nu-i trece prin cap (precum lui Luca mai tîrziu) că și Isus s-ar fi putut naște din fecioară.

Augustin, într-un pasaj din De doctrina christiana, îndeamnă la revoluție: zice că creștinii n-au a se teme de filozofie, pentru că tot ce-i adevărat și bun a fost deținut ilegal de către greci. Logos-ul trebuie să-și recupereze averea ab iniustis possessoribus și s-o împartă bogaților cu Duhul.

„Societatea deschisă” e de fapt invenția lui Bergson – în Les deux sources de la morale et de la religion (1932). Zice evreul că doar o morală dinamică (era să zic progresistă) poate întemeia o societate deschisă. Și găsește resurse pentru dinamitarea moralei în mistica catolică. Nici nu mai trebuie să spun că volumul se închide cu cea mai bună definiție a universului: «une machine à faire des dieux».

Pe vremea cînd România încă nu exista, un oarecare Iancu Nicola publica la Iași un Manual de patriotizm (1829). Era, firește, o traducere – pentru că românul fură pînă și patriotismul de la alții. Pe contrapagina de titlu, traducătorul rezuma: „Afi cineva Patriot bun, este tot una afi și Hristian bun, și prin urmare și împlinitori poruncii cei mai mari alui Hristos, ce este iubirea cătră aproapele.” În mizeria asta încă ne scăldăm. Și da, patrioții români din epocă nu erau creștini, ci „hristiani” – principatele intrau în același an sub protectorat rusesc.

Transsubstanțieri ci(bi)nice

Pe la 1500 și ceva, transilvanul Nicolaus Melchior Cibinensis, probabil dintr-o familie de aurari, scria Processus sub forma missae. Processus, adică algoritm alchimic. Missa, adică liturghie. Să convertești taina bisericii în deschidere către tainele lumii pare să fie specialitatea sibienilor – fie ei și de ocazie.

Miracolul acestui orizont deschis nu ține doar de apetitul pentru amploarea și diversitatea bibliotecii. Privirea pătrunzătoare, asumată programatic, exersată consecvent și liberă să se întoarcă asupra ei înseși, e încă mai importantă. Edi stă aici sub semnul înțeleptului cinic – neconstrîns de sofisticăria rigorii formale, convins de nevoia de a străpunge pîcla iluziilor de tot felul, prizonier al îndrăznelii de a vorbi de jos în sus. În parrhesia cinicului întîlnește nebunia Crucii.

Edi a înțeles – și pentru că a făcut experiența ei directă – „dimensiunea autohipnotică” a teologiei creștine (Sloterdijk). Drept pentru care, pentru a salva omul de sub ruina ideologiei, l-a redescoperit pe cinicul, corozivul Isus. Azi, ca întotdeauna, singurul creștinism viabil este cel care îi permite lui Isus să fie cel mai mare critic al creștinismului.

La 70 de ani, Edi încă ne provoacă, ne contrariază și ne farmecă. Efectul cel mai spectactulos al acutizării privirii e reîntregirea terapeutică a realului. Uneori, voyeurismul – ca să nu zic, cu destulă îndreptățire, vizionarismul – suprarealist e mai realist decît orice icoană. Max Ernst îl bate la fund pe Botticelli.

PS Acesta e doar primul dintr-o serie de editoriale, de diferiți autori, ce vor apărea săptămîna aceasta, la aniversare.

Cutia cu povești

2 Regi 12 și 2 Cronici 24 spun, confuz, contradictoriu și cu agende sensibil diferite, povestea pe care a reluat-o nu demult dubioasa „inscripție a lui Ioas”. O renovare tergiversată a templului de la Ierusalim (plasată pe la sfărșitul secolului al IX-lea din era ailaltă), cu deturnare de fonduri, lipsă de transparență în cheltuieli, entuziasme populare și destinații paradoxale de cadavre. O poveste desăvîrșit balcanică.

În centrul ei, o cutie de colectă. Mai precis – pentru că e, în ebraică, același cuvînt – un chivot. Un Aron – pentru că, tot în ebraică, e o diferență de o singură literă între chivot (aron) și Aron (Aharon). Un sarcofag.

Chivotul legii ne-a făcut bucuria de a dispărea în legendă. Ba chiar i-am pironit zapisul pe cruce. Dar coșulețul de colectă rezistă. Sîntem încă fascinați de pereți. Construim încă piramide – sarcofage pentru oasele tentaculare ale excesului nostru de sens, care e totuna cu lipsa noastră de sens. Poporul e încă bucuros să accepte binecuvîntarea celor care spun povești.

Simbolul falic al fecundității contondente a lui Aron ne mîngîie.

Și da, Moise e omul alb care pune cruce femeii negre. Noroc că toți știm să spunem povești. Iar pe unii dintre noi ne bîntuie duhul adevărului. Din oase facem fluiere și din cutia de colectă tobă. Dansăm ca David înaintea Domnului.