Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii

Desigur, teoria relativității fascinează prin noțiunea, absolut contraintuitivă pentru simțul comun, a continuumului spațiu – timp, și prin posibilele aplicații semnificative etic.

Nu pretind că înțeleg relativitatea și teoriile ei, restrânse sau generale, dar vă invit la o broderie imaginară a ceea ce mi se pare că am înțeles.

Viteza și beția ei – întotdeauna mi-a plăcut să șofez – este rezultanta unei fracții care pune în relație spațiu și timpul, iar la viteze foarte mari, apropiate dar niciodată atinse de corpurile fizice, de viteza luminii, spațiul se comprimă, iar timpul se dilată, astfel că ceasurile rămân efectiv în urmă, viața se prelungește cu tinerețe fără bătrânețe. De basm!

Interesante mi s-au părut rezervele, obiecțiile tânărului Einstein, față de cadrul sau multiplul, pluralul acestora, de referință și preferință, care impun artificial, doar în conștiința și obiceiurile proaste ale oamenilor, perspective discriminatorii, ierarhice – acestea din urmă – poate necesare, doar în lumea noastră. Vă rog, nu-mi mai vorbiți de ierarhia cerului!

În timp ce, vreme de milenii, am avut o viziune egocentristă, și geocentristă (ironic nu: doar o transpoziție între două semne-sunete), imaginându-ne în centrul lumii și universului – pe măsură ce am început să cunoaștem lumea, am devenit tot mai știutori și competenți – cea mai amară lecție a fost aceea că nu suntem decât un firicel provincial insignifiant, situat la periferia unui braț al Căii Laptelului Herei, consoarta lui Zeus, una din miliardele de galaxii, răspândite pe miliarde de ani lumină, în singurul, dar nu neapărat unicul, univers cunoscut. Un an lumină este o unitate de spațiu timp de un bilion de km, adică o mie de miliarde de kilometri.

Dar știți care este evanghelia – vestea bună a universului și a relativității evreului hiperdotat și distrat – Einstein, tratat drept imbecil de către profesorii săi foarte rigizi și exacți?

Că prin natura și universalitatea lucrurilor materiale, naturale, nu există cadre preferențiale și nici criterii valabile de discriminare. Sunt sigur că înțelegeți implicațiile minunate ale acestei idei generoase! 

Universalitatea legilor, a raporturilor, a naturii, face ca orice punct din univers să fie egal în importanță, profund echitabil și democratic. 

Cel puțin pentru cât știm acum, deși nu este exclus să descoperim noutăți uimitoare, nimeni nu poate călători cu o viteză egală sau mai mare decât a luminii, chiar dacă s-ar putea, ipotetic, apropia de ea. Nici îngerii, nici zeii, nici gândul.

Da! Deși Einstein accepta și lucra, ca nimeni altul cu experimente mentale, încă este considerată o prostie să crezi că gândul sau rugăciunea pot să depășească viteza luminii, mai ales că biofizic și biochimic, viteza impulsurilor gândirii – o spune Sagan, în Cosmos, n-o depășește pe cea a unui car tras de un măgar. Ca să nu mai vorbim despre diferența dintre ceea ce este real și ceea ce este imaginar.

Prin extensie, de aici decurg cel puțin două vești, și conform prostului obicei al lumii în care trăim, una este bună și una este foarte proastă.

O să încep cu cea proastă, ca să dreg busuiocul la sfârșit.

Deși este o veste tristă, având în vedere că este în legătură cu relativitatea, ea conține și o undă de mângâiere explicativă, a deziluziilor și dezamăgirilor, pe care sper din toată inima, să nu le fi trăit.

Dacă am vrea să facem o excursie până în centrul galaxiei noastre, să vizităm fascinantele roiuri globulare, locuri mult mai frecventate de stele, astfel încât nopțile sunt ca ziua – cine a vizitat capitalele nordice la solstițiul de vară, știe că nu e nicio distracție să-ți intre soarele în ochi toată noaptea – și nu e chiar o imposibilitate cu o accelerație suportabilă de 1 g (9,8 m/s) la decolare și aterizare, atingând nu 98,9% din viteza luminii, ci doar 10-15% din ea, prin motoare fuzionale ale viitoarelor o mie de ani, distracția ne-ar lua – nouă călătorilor cca 21 ani. 

Singura problemă ar fi că pe pământ, care are prostul obicei de a alerga în jurul soarelui „doar” cu vreo  30 km/sec, un mld km/an, s-ar scurge cca 30 mii ani. Pentru Alfa Centauri sau Orion, ne-ar trebui cca 43-45 ani la bord, ceea ce pe pământ ar însemna cca 50 mii ani.

Care ar fi o primă concluzie? Totul este foarte relativ. Excesiv de relativ. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduințelor lui, cum cred unii. Nici să răspundă rugăciunilor, cum cred alții și am pățit toți. E doar o problemă fundamentală de fizică. Nu neapărat fizica lui Dumnezeu, ci fizica noastră, fiindcă noi am făcut cererile. 

Dar știți ceva? Este foarte posibil să fie aceeași fizică pretutindeni! Am putea recurge la un argument pur subiectiv: Einstein, în calitate de fiu al lui Avram, are un loc asigurat în sânul lui. Iar pentru ciudatul acesta minunat, doar două lucruri insignifiante erau omniprezente: hârtia și plaivasul.

Au trecut deja 50 ani de la prima rugă? Este pe drum! Dus și întors, până la Orion – rezidența prezumtivă a tronului – în timpul și spațiul valabil pe pământ, mai avem de așteptat vreo sută de mii de ani, mai puțin cei cincizeci, scurși deja. La Dumnezeu, o mie de ani este ca o zi, și o zi ca o mie de ani. Relativitate pură! Ca să vezi cum se împlinește scriptura – literal – nu credeam vreodată să devin atât de literalist, fundamentalist, chiar!

Există însă, o veste bună! Chiar mai multe! În primul rând, legile naturii sunt impuse prin natura lucrurilor, a raporturilor, relațiilor dintre ele. Ele pot avea consecințe, dar nu există sancțiuni, pedepse! 

Numai imaginația noastră bolnavă a creat – pe bună dreptate și necesitate, termeni ca: pedeapsă, vinovăție, rușine, goliciune mai ales interioară, dar și exterioară – că  am devenit decenți! Doar noi aici vorbim despre rai și iad. Nu că n-ar exista! Doamne ferește! Priviți în jurul Dvs! Câtă frumusețe! Ce fericire! Și câtă suferință! Alegeți! Și, înfruptați-vă!

Faceți din fiecare clipă trăită o veșnicie! Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru! Dr Luca, cap 17. Doctorii ăștia! Elenismul și-a băgat coada! Dar ce te faci cu gnosticismul? Marcionismul, arianismul, și toate celelalte isme!

Apoi dacă toate lucrurile sunt – în esența lor – în mișcare și nu poți face baie în același râu, asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai speli niciodată! (Credit: scumpa mea soție, spurcată de curată, epidemiolog de serviciu covid, care continuă să mă suporte, atât pe mine, mizerabilul din mine, și cel de pe mine).

Toate stelele se mișcă cu viteze uimitoare, așa cum nimic nu este fix pe orbitele cuantice. V-ați gândit vreodată că s-ar putea să existe un raport de proporționalitate între masele și distanțele astrale, cu cele cuantice, iar noi să fim undeva la mijloc! A spus-o Alexis Carrel.

Dacă nu greșesc, regula de aur are și un temei fizic. Centrul universului este pretutindeni. Tu ești un univers! Ai preț în ochii mei. Te prețuiesc și te iubesc! Am temeiuri fericite pentru asta! Nu am nevoie de Big Brother pentru ca să te îmbrățișez! Să mi te dăruiesc. Și să te primesc! Tu ești fratele meu mai mare. Mai înțelept. Mai bun. Mai valoros!

Și dacă – o altă idee exprimată de Carl Sagan – numărul stelelor, cu planetele și sateliții lor din univers, depășește numărul firicelelor de nisip de pe toate plajele pământului, iar vârsta tuturor acestora este aceeași – reamintiți-vă spațiul și timpul sunt indisolubil legate matematic – nu înseamnă că țin neapărat să fiu buricul pământului, dar mă pot simți bine cu mine însumi. Un anonim. Sunt și eu un univers mai mic, dar nu mai puțin complex! Nu simt nevoia să te înlocuiesc, să te exclud, să te invidiez, ci sunt capabil să te apreciez. Ai valoare în ochii mei!

Înțelegeți că mâine, cunoașterea, știința, ar putea să devină, nu un incident privit cu suspiciune și legat de păcat, dintr-un privilegiu – un bun comun. Religia laică în care oricine, fiecare, să fie Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melchisedec!

Ceea ce face Farmecul unui Om este Bunătatea lui!

Ruga Relativității: Oameni Buni, fiți Buni cu Oamenii!

Relativitatea Rugăciunii: Ați primit deja Tot ce putea fi mai Bun!

Acesta este gândul lui Dumnezeu în mine!

Metamorfoză Spirituală

Reformă bazată pe Dovezi

De când parcurg acest proces anevoios, consumptiv, dar pasionant și bogat în satisfacții, al de-, re-, convertirii mele, în dialog cu frații, prietenii, colegii mei, mi se atrage binevoitor atenția: „Sorine, ai grijă ce citești: – Cu ce te hrănești, aceea ești!”

E ca și cum mi s-ar spune: ‚Ai grijă, dacă mănânci frunze de dud, te transformi într-o nimfă, un cocon, un vierme – fie el și de mătase. Sau: Dacă mănânci excesiv morcov, te transformi în amerindian, piele roșie!’ Sau ‚Dacă te bagi în albie, te mănâncă porcii.’

Oare despre asta se vorbește în propoziție? Oare la atât se reduce discernământul spiritual? Oare nu folosește la nimic esențialul mentalului nostru, conștiința? Suntem marionete, roboți sau ființe umane responsabile?

Ni se sugerează oare, că totul este discurs, predică, ideologie, propagandă, doctrină, că nu există criterii ale adevărului?

Așa se întâmplă dacă ne suspendăm întregul sistem de credințe și convingeri existențiale, pe o singură realitate pe care am decretat-o absolută: Cuvântul – cu literă mare. Oare chiar nu există o realitate obiectivă, imparțială, indiferentă, fundamentală, cu rol de arbitru? A devenit limbajul atotputernic, totalitar, o matrice inescapabilă?

Oameni buni! Dar unde sunt – nu argumentele, nu raționamentele – că și astea sunt tot cuvinte, dacă nu au în spatele lor niște realități care să le susțină. 

Unde sunt evidențele, unde sunt dovezile? Chiar nu mai contează faptele, datele obiective? Dacă există un Dumnezeu absolut, suntem obligați să facem tabula rasa cu realitatea în care trăim, s-o negăm, s-o ignorăm?!

N-ar fi cazul să împrumutăm odată pentru totdeauna – mă adresez colegilor – de la medicina bazată pe dovezi, și teologia bazată și documentată, paleontologic, genetic, arheologic, istoric, științific? Nu ne-ar sta mai bine istoria informată a credințelor și religiilor, decât supușenia credinței?

Sunt totuși aproape 500 de ani de la renaștere, 300 de ani de iluminism, 200 de ani de revoluție științifică și tehnologică, un secol și jumătate de modernitate, am trăit împreună trecerea de la revoluția industrială la revoluția informațională. Lumea a făcut pași gigantici sub ochii noștri.

S-au prăbușit imperii și s-au născut state din colonii, au fost revoluționate într-un ritm inimaginabil comunicarea, masmedia, informatizarea, au apărut mijloace noi care au un impact profund asupra societății și a noastră ca indivizi, a personalității, a relațiilor dintre noi oamenii și cu instituțiile. Social media, internetul, informarea în timp real, la nivelul publicului larg, a omului obișnuit. 

Au existat perioade din istoria umanității în care, nu existau cărți scrise, dacă nu exista curte regală sau imperială și conducere unitară. Ceea ce era inaccesibil nobililor, prinților și oamenilor puternici, bogați, se află astăzi la îndemâna omului simplu, obișnuit. Vom ști să folosim aceste privilegii extraordinare? 

Repet: putem crede, face inferențe, broda ipoteze, când nu cunoaștem fragmente de realitate. Dar, ca – în numele unor convingeri, tradiții, crezuri, interpretări, instituții, interese de grup – să negăm fapte, realități – asta nu poate fi decât ignoranță, rea credință, obscurantism.

E o diferență ca de la cer la pământ între afirmațiile credinței, care îți cer să nu chestionezi, să nu te întrebi, să nu pui la îndoială, să te supui orbește față de sursele credinței, în numele autorității absolute, indiscutabile, pe de o parte și – studiul temeinic al faptelor, dovezilor, evidențelor, din surse diferite, cu metode diferite, specifice, fiecărui domeniu de studiu și cercetare, fie el lingvistic, antropologic, istoric, arheologic, geologic, cultural.

Unde am greșit? Am pus prea mult accent pe transcendență, în detrimentul imanenței? Sau, pur și simplu, absolutul lui Dumnezeu nu este miscibil cu lumea noastră reală? 

Adunate laolaltă, aceste surse nu pot fi puse la îndoială, se susțin reciproc, dovezile devin copleșitoare și evidente. 

La interfața dintre lumea ideală, absolută, a lui Dumnezeu și lumea reală, imediată, concretă, va apare omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Punem o oglindă în fața realității. Ea este fidelă, redă realitatea printr-o imagine virtuală. Acesta este cuvântul, limbajul. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității. Sunt extrem de utile în modelare, comunicare, tezaurizare, ca mijloc artistic.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pun o etichetă, dau un nume – în sens biblic, adamic. Pe o realitate indiferentă. Este o iluzie să cred că pot modifica realitatea reflectată, acționând doar asupra imaginii din oglindă, sau oglinzii.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. Acesta este jocul ielelor. Iar lumea imaginată, poate deveni foarte ușor, lumea lui Dumnezeu, populată, aglomerată. Cu ce? Cu idei, aspirații, semnificații, wishful thinking

Puteam fi naivi, când nu existau surse de informare, când nu aveam acces la evidențe, când lipseau aproape complet detaliile intime ale realității. Dar astăzi, ele au devenit comune, sunt pe buzele tuturor! Când avem de gând să ne punem întrebări? Când vom accesa sursele de maximă credibilitate, universități de prestigiu, societăți academice, care aduc dovezi zdrobitoare. 

Iertați-mi vehemența. Singura mea scuză este că sunt bine intenționat. Și nu sunt nici cel mai bine informat. Dar am vocație de comunicator. Îmi pasă de voi, de ceea ce se întâmplă în lume, de frumusețea celor ce ar putea fi.

Vom rămâne troglodiți, legați în peștera lui Platon, paricipând la un simulacru de realitate, la fascinația mediocră a unor umbre, perorând despre firea păcătoasă, teorii ale conspirației, refuzând realitatea luminoasă, pentru că ne simțim incapabili să abordăm cu hotărâre urcușul spre lumea reală? Acolo se află adevărata lume a cunoașterii, acolo este epistemologia – știința cunoașterii.

Desigur, analogia, alegoria, rămân imperfecte. Există speologi care fac știința cea mai avansată în peșteră, iar pentru Platon, cel mai strălucit filosof idealist al antichității, cred că ideile absolute reprezentau lumina reală. Mitul peșterii este mai complex decât pare.

Între crez, discursul teologic, creștin și dovezile materiale, faptice, documentate istoric, irefutabile, există o prăpastie imensă, un hău de netrecut ca în parabola săracului Lazăr. Evidențe din surse cu totul diferite – de pildă cele paleontologice, arheologice și cele genetice, confirmă în mod strălucit verdicitatea procesului evoluției, istoria veche a umanității.

Cunoaștem cu dovezi irefutabile, vârsta aproximativă a universului, a sistemului solar, a pământului, vieții, a hominizilor, a omului, traseul principalelor migrații – totul documentat paleontologic, arheologic, genetic.

Nu e nicio conspirație, nu e niciun interes, sau nu acestea înclină balanța, nu e nicio ideologie, nu e nicio luptă, sau ea este inerentă, prin forța lucrurilor, a evidențelor, împrejurărilor și ar fi cazul să vedem unde este adevărul. 

De asemenea, vârsta conștiinței, a civilizației peșterilor, a etapei de culegător-vânător, agricultor. Cultul strămoșilor, animismul, politeismul. Agregarea în așezări, cetăți, organizarea administrativă și politică, inițial democratică, colectivă, apoi tot mai centralizată și ierarhizată. 

Caracterul indisolubil religios ale primelor societăți umane. Funcțiile ziguratului, ale templului și ale zeilor, într-o societate eminamente teocratică, fiindcă nu exista politică, sociologie, știință, medicină. Spiritualitatea religioasă îmbiba toate aspectele vieții și existenței umane. 

A devenit o chestiune de notorietate, inclusiv în primul an de seminar, că sursele Torei sunt multiple (E, Y, S, D), că zeii închinării nu țineau de monoteism, ci de henoteism, că procese politice, sociale, istorice, culturale, stau la baza constituirii canonului, și tuturor canoanelor imaginabile și inimaginabile.

Că alăturarea surselor, peticirea fragmentelor, a fost făcută pe genunchi, este evident artefactată, există repetări, inadvertențe și contradicții, interpolări, confuzii. Și noi continuăm să clamăm, explicit sau implicit, adevărul literal, ineranța, pierzând din vedere tocmai strălucirea și valoarea sensului profund, simbolic, artistic, spiritual, cultural, mitologic.

De ce se adâncește prăpastia între amvon și catedră? De ce se insinuează între noi, discursul duplicitar, dublu standard, afirmațiile explicite, cu putere absolut discreționară și șoaptele implicite, subterane, care au valoare de adevăr, dar n-au drept la vizibilitate și audiență?

Timpul nu ne așteaptă.                
În numele adevărului, care nu poate fi înăbușit, trebuie să alegem!                
Este o chestiune de probitate, sinceritate, onestitate, reputație. 

Eliberare

Scrisoare deschisă

 

Sandulache Sorin Mihai, născut la 12 martie 1952 în Grigoreni, Bacău, domiciliat în Snagov, Ilfov, declar următoarele:

În urma unui proces profund și îndelungat de transformări interioare, meditație și decizie în cunoștință de cauză, conștient și echilibrat, constat că întreaga mea experiență religioasă aparține trecutului: am fost, dar nu mai sunt un om religios.

Am devenit un om al naturii și culturii, un cetățean al lumii. Consider, cu onestitate și loialitate că trebuie să acord maximă atenție existentei, realității, semenilor mei, și nu imaginarului, legendelor, miturilor – nu mai mult decât reprezintă acestea ca fenomen cultural.

Că am obligația sacră să disting între real și fantasmă. Detest orice ipocrizie, ignoranța crasă, marasmul obscur al oricărui tip de instituție religioasă.

Nu reneg frumusețea și măreția trecutului meu religios, concretizat mai ales, în lupta împotriva statului totalitar. Păstrez multe dintre stereotipiile însușite în timpul apartenenței mele la viața de creștin adventist, dar nu mai sunt un om religios, am alte convingeri – cele ale unui om de știință, dedicat adevărului, atât cât poate fi recunoscut în timpul vieții mele.

Nu agreez recursul la autoritate, motivarea prin vinovăție, supralicitarea anxietății existențiale – frica de suferință și moarte, manipularea, condiționarea și presiunea de grup, ghetoizarea sectantă, efectul camerei de ecou, persuasiunea fals binevoitoare.

Acord în continuare o importantă majoră spiritualității personale, umanității și culturii, antropologiei, preocupărilor metafizice, psihologice, istoriei și psihosociologiei religiei, dar nu mai sunt un om religios.

Nu țin neapărat ca această delimitare sa aibă consecințe administrative sau să dea naștere la polemici. Consider acest aspect – cel administrativ – nesemnificativ și indiferent.

Consider că nimeni și nici omul, în general, nu are răspuns la toate întrebările fundamentale, ca deși, cunoașterea va înregistra un progres continuu, totuși multă vreme, vom rămâne fără răspunsuri certe la multe dintre întrebările noastre. Asta trebuie să ne determine să fim modești, toleranți și înțelegători.

Cred că gestul meu trebuie înțeles ca un recurs la transparență și onestitate.

Va multumesc!

 

                                                                      Sorin Sandulache, Snagov, 9.08.2018.  

Efecte Social Media

Acest articol a fost ‘malformat’ și transformat într-un pamflet.
Tratați-l ca atare!

Internetul, rețelele de socializare, accesul informațional rapid, explozia comunicării interindividuale și de grup, a creat o cultură nouă care se maturizează sub ochii noștri, ale cărei consecințe imediate, pe termen mediu și lung, nu pot fi încă, evaluate pe deplin.

Efectele par să fie multiple, pe axe asemenea:

– informare / dezinformare / manipulare;

– polarizare și radicalizare opțiuni comportamentale, relaționale;

– transfer reciproc între niveluri definitorii diferite:  identitate / caracter / onestitate / sinceritate;

– facilitarea organizării, formării grupurilor de opinie și acțiune, mijloace de presiune socială, politică;

– transformarea stilului de comunicare;

– modificarea personalității, scalei valorilor, culturii, convingerilor și concepțiilor;

– modificări profunde pe termen lung: instituționale, politice, administrative, culturale, spirituale, etc.

– facilități nebănuite în optimizarea și chiar modelarea proceselor fundamentale de educație, cunoaștere, inventică, proiectare, transformare;

– patologie informațională;

– etc.

Observațiile mele nu au pretenția competenței, ci sunt profane, pur empirice, de primă intenție și oarecare bun simț, subiective, etc.

Ceea ce mi se pare interesant, este că la adăpostul caracterului anonim, primul impuls al oamenilor, este acela de a fi ei înșiși, mai autentici, sinceri, spontani. 

Desigur, acest aspect are o parte bună în developarea calităților de dorit, dar are și un revers, care se dovedește, cantitativ precumpănitor. Oamenii se simt liberi să-și descarce toate frustrările, refulările, răutatea de care sunt capabili, prostia, ignoranța, ba chiar și simptomele suferințelor, ca un strigăt de ajutor sau încă un protest împotriva destinului nedrept.

Ai zice că ipocrizia pierde teren în noul mediu de comunicare și relație. Dar își face loc! Cu ingeniozitate! Sunt găsite mijloace de a epata calități, de a escamota defecte, carențe, de erijare în arbitri care împart calificative, bile albe sau negre, deși criteriile sunt improvizate, subiective, deseori fără urmă de competență, nedrepte. Uneori, propria incapacitate este proiectată asupra celuilalt.

Alți participanți se amuză, fac exerciți de teribilism, testează reacțiile celorlalți. Sau văd propriile limite, carențe și incapacități, ca fiind datorate interlocutorului.

Ca și în viața reală, cei care au criterii valorice solide, stofă și caracter, țeluri nobile pe termen lung, care vor să contribuie la bunăstarea culturală și spirituală a semenilor, sau au ceva substanțial, notabil, de transmis, sunt reținuți, se consumă pentru ceilalți, se dăruiesc, pot fi capabili să încaseze lovituri fără să crâcnească, de multe ori sub centură, în numele unor comandamente mai înalte. Bineînțeles, nimeni nu este infailibil.

Ca și în viața reală, după un timp, valorile autentice se decantează, rezistă, iar efemeridele răsar ca ciupercile după ploaie și dispar precum curcubetele lui Iona.

De obicei, între cele două categorii schițate se statornicește un raport de simbioză culturală – deși probabil e prea mult spus simbioză, mai adecvat ar fi termenul de parazitare – similar raportului dintre gazdă și parazit. Desigur, analogia nu este perfectă, dar este sugestivă. Pseudovalorile parazitează autenticitatea. Sug o sevă iluzorie și, uneori, lasă un virus, un ou parazitar, un protozoar sau doar murdărie. Este o nouă nișă, grasă, de supraviețuire și evoluție, dezvoltare.

Nonvalorile, încearcă să se cațăre pe umerii contributorilor autentici, îi sâcâie, îi împroașcă cu noroi, îi dezavuează, folosesc criterii meschine, nonimputabile, vulgare, gratuite, având sentimentul facil, inautentic, al satisfacției de moment, al deturnării valorii, dacă nu în folos propriu, măcar în sens distructiv. Se hrănesc cu obidă, cultivă resentimente ale unor cauze imaginare, obsesii, lături din haznaua unor tulburări putride. 

De altfel, dacă veți cunoaște viața reală a persoanelor care își joacă rolul nefast, veți constata că dâra lăsată de aceștia, este una presărată cu eșecuri, abandonuri, scandaluluri, conflicte, ivite din preaplinul tulburărilor și suferințelor de care sunt marcați. Sunt toxici, disfuncționali, de compătimit. În timp ce cred că se răzbună, și au parte de satisfacție, de fapt își otrăvesc viața, își îndură veninul, sunt niște nefericiți.

Putem spune cu un grad al certitudinii destul de înalt, că își dau arama pe față – ‘aramă sunătoare și chimval zângănitor’. Apropos de unii soli, nepoți și strănepoți aflați în stadiul embriologic distrofic de avortoni, deși vârsta lor cronologică se află în criza de la jumătatea vieții.

În speranța că acest material a fost de ajutor, vă las pe dvs să faceți exercițiile de apreciere, identificare, departajare și clasificare.

Suflet în Alertă

Genesa Zeilor

„Suntem adaptați evoluționar să ne transpunem propriile credințe, stări mentale, psihice, propriile noastre suflete, în alte ființe… Teoria minții ne predispune să umanizăm orice fenomen am întâlni… Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul… Astfel umanizăm lumea și zeii…, proiectăm asupra lor atributele noastre omenești. Valorile noastre devin valorile zeilor, trăsăturile noastre devin trăsăturile zeilor… Facem din tărâmul zeilor o oglindă a pământului… Pentru că avem nevoie de hrană și zeii au nevoie de hrană, așa că le oferim sacrificii. Pentru că avem nevoie de adăpost și zeii au nevoie de adăpost, așa că le construim temple. Zeii au nevoie de nume, așa că le dăm nume. Au nevoie de o personalitate, așa că le dăm personalitățile noastre. Au nevoie de istorii mitice pentru a fi înrădăcinați în realitate, de ritualuri formalizate pentru a se face simțiți în lumea noastră…, de reguli și reglementări care să-i țină fericiți, mulțumiți, de rugăciuni și pledoarii, care să le abată furia. Pe scurt, au nevoie de religie, așa că noi o inventăm.” Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andeea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media, pp 73-74.

În România, ca și pe mapamond, după două luni de urgență, am trecut la starea de alertă. Dacă priviți cu atenție o pasăre, sau un animal oportunist, dar nedomesticit – o veveriță, de pildă, veți constata că aceasta este starea permanentă și naturală a multor ființe din jurul nostru. Cândva era și a rămas și a noastră, dar este exersată tot mai rar. În numai zece secunde, un pițigoi scrutează sfera vizuală în fiecare moment și în orice direcție, în timp ce își continuă – aparent nestingherit – activitatea imediată banală, care îi asigură supraviețuirea. De fapt, ambele o fac, doar că prima este automată, inconștientă, permanentă, pe când a doua este aplicativă, voluntară.

Cândva, cu mai mult de zece mii de ani în urmă, înainte de ameliorarea plantelor și culturilor, de agricultură, eram culegători și vânători. Aparent, fără sudoare, dar nu fără pericol. Și cu multă foame.

Să ne imaginăm[1] că una dintre doamnele tribului – ar putea fi chiar Eva – înconjurată de câțiva puști pe care trebuie să-i țină ocupați, se întoarce obosită, dar mulțumită, cu roadelele și rădăcinile câmpului, pomilor și viețuitoarele prinse în capcane. 

Deodată, tresare înspăimântată: dintre copaci, un chip necunoscut, o privește fix! După primul moment de groază, își mai revine și constată că ceea ce părea un chip, nu este decât o alăturare de cioturi, încrețituri și cicatrice care dau asemănarea ciudată cu o față umană.

Neurofiziologii cognitiviști au dat un nume savant acestei experiențe, care a fost identificat drept HADD, în abrevierea din engleză și ar însemna: „dispozitivul hipersensibil de detecție a agenților”. Acest proces există în fiecare dintre noi și pare să aibă un rol hotărâtor în supraviețuire, alertă, sesizarea pericolelor. „Predispoziția noastră de a atribui fenomenele naturale unui agent uman, poate avea avantaje evoluționare clare… Este mai bine să crezi ceva greșit, decât să fii mâncat.”

Dar nu e numai atât, doar un reflex necondiționat evoluționar de adaptare, pe care-l au toate ființele, mai ales cele mai vulnerabile. „Ceea ce a experimentat ea, ar putea fi baza credinței noastre în Dumnezeu: adevărata origine evoluționară a imboldului religios.”

„Studiul cognitiv al religiei pleacă de la o premisă simplă: Religia este, în primul rând, un fenomen neurologic.” E o ipoteză interesantă, ea nu delegitimează religia în niciun fel, ci dimpotrivă. Așa cum există o biochimie al celor mai frumoase trăiri ale noastre, de ce n-ar exista și pentru extazul religios?

Ceea ce este și mai interesant, a fost numit de neurofiziologii cognitiviști, teoria minții – o funcție executivă a creierului, care ne permite să-i evaluăm pe semeni după criteriile și cu experiența, ochii noștri, așa cum numai fiecare dintre noi o facem. Adică mental, noi avem un fel de etalon personalizat după care estimăm pe ceilalți.

Dar se pare că avem obiceiul de a face chiar mai mult. Este cunoscut că toți copii trăiesc într-o lume de basm, vorbesc cu jucăriile, farurile mașinuței sunt ochi, iar masca radiatorului e gura. Atribuim un caracter de agent, unor animale de companie, obiecte dragi, sau ne devin nesuferite. 

Termenul de suflet nu și-a început cariera istorică în calitate de termen psihologic, pentru bunul motiv că această disciplină nu se născuse. Deși se încearcă uneori o modelare religioasă, spirituală și psihologică a termenilor biblici sau teologici, aceștia nu sunt superpozabili cu termenii psihologici, decât în mică măsură.

Oricum, dacă Doamna Eva dobândise – nu știm cum – convingerea că are un suflet, orice asemănare de orice natură cu alte lucruri, ființe sau părți ale existenței, puteau să fie animate cognitiv și, am avut o perioadă animistă îndelungată, ba mai este practicată și astăzi.

Pentru ca Eva să facă din arborele ei, unul la fel de important ca stejarul din Mamre, sau ca finicul, palmierul Deborei, trebuie să-l facă special. Să introducă o doză foarte fină de miraculos și, de loc neglijabil, de util. E plină antichitatea de copaci vorbitori și cu darul profeției. Tranziția aceasta prin contaminare, de la obiect animat, la om-animal (centaur, etc.), spre om-zeu, este un proces continuu istoric.

Rămâne un mister al nașterii ideii de entitate spirituală, imaterială care animează părți ale naturii, alte ființe și care este, în primul rând o proprietate umană – aceea de a avea suflet. Apoi acesta a devenit entitate de sine stătătoare, acorporeală și ulterior, nemuritoare. Dar nu elaborările ulterioare interesează aici, ci impulsul inițial.

Cercetătorii sunt de acord că aceasta ar putea fi cea dintăi credință cu caracter religios a omenirii. „Credința în existența sufletului este ceea ce a condus la credința în Dumnezeu.”  

La început, toate acestea se confundau, sau altfel spus, au fost diferențiate mai târziu, astfel că sacrul și profanul coexistau, indistincte, obiectele erau însuflețite și spirituale, religia era omniprezentă ca și fiii săi mai târzii, zeii,  extazul și orgasmul se suprapuneau în sacralitatea religiilor orgiastice, în formă continuată, sublimată, prin Orientul extrem.

Vânătoarea și culesul ne-au imprimat hărțile spațiale în creier, iar când investiția în temple costisitoare și greu de realizat – megalitice, ne-au sedentarizat, agricultura ne-a fertilizat creierul cu noțiunea timpului, sezoanelor și ritmurile cosmice, fie ele naturale sau supranaturale – depinde de epoca în care le priveam.

Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii – genial! Vom constata că cele mai esențiale și fundamentale adevăruri legate de viață și moarte, de supraviețuire și adaptare, de succes și eșec, cele mai importante trebuințe umane: de hrană, de reproducere, de conservare, cele mai intense trăiri – iubirea și ura, spaima și victoria, orgasmul și satisfacția, sunt sacralizate și legate indisolubil de zei, de religie. 

Avem această trufie: că suntem coroana creațiunii. Se pare, spune Reza Aslan și autorii citați în lucrarea sa, că oamenii s-au adunat inițial în sate și cetăți, abia apoi apucându-se de agricultură, domesticirea animalelor, ceea ce a presupus prima revoluție din istorie, revoluția paleoliticului și intrarea în neolitic. 

Ce putea să producă această revoluție? Fiindcă nu te apuci să-ți schimbi radical și profund stilul de viață, deși ai încă reflexe animalice.

N-o să credeți! Religia a determinat prima revoluție. Lângă ceea ce oamenii au stabilit o tradiție, că ar fi fost locul mitic al grădinii Eden, în estul Turciei și la granița cu Siria, se găsește cel mai vechi templu religios – Gobekli Tepe – de două ori mai vechi decât piramidele!

Este un templu megalitic, ridicat acum 12-14 mii de ani, de niște oameni care nu descoperiseră încă roata. Construcțiile sunt atât de mari – stânci de 10 tone, încât au trebuit eforturi uriașe, un timp îndelungat, numeroși meșteri și salahori. Cum să hrănești atâta omenire? 

Arheologii, istoricii, antropologii au emis ipoteza că, inițial oamenii au prins mai multe animale, le-au pus în țarcuri de rezervă, le-au hrănit, ele fătau și puii lor se obișnuiau cu oamenii, și uite-așa le-a venit ideea să continuie. Au semănat ierburi, ca să facă față cererii, și așa au obținut cereale. Au cultivat smochini și măslini, ca să fie la îndemână și așa au apărut primele livezi.

De ce ridicau temple atât de grandioase? Fiindcă se instituționaliza credința în zei. Zeii erau asemenea oamenilor, deci oamenii erau diferiți de restul naturii și puteau să treacă la modificarea și adjudecarea ei – erau din neamul zeilor. 

De la animism și totem, spiritualitatea evolua spre politeism specializat și diferențiat, apoi spre monoteism, după multe zbateri și multe milenii.

Gândindu-și zeii, omul se gândea pe sine. Se diferenția, făcea saltul de la natură spre cultură. Poate că era o aroganță, dar una necesară, ca și saltul impus de la culegător-vânător spre agricultor. Nimic nu s-a facut de bună voie, ci silit de imperative, pentru că nu aveau încotro. Poate că omul era mai scund, pierdea în agilitate, dar sigur, câștiga în inteligență, experiență, pricepere. Era tot mai uman. Și începea să fie convins că el este buricul pământului, axul lumii, centru universului! Într-un fel, i se trăgea de la religie. Umil, dar copilul zeilor. Era? Sau i se părea?

Arheologii sunt ca amerindienii, citesc urmele. Este bine să avem încredere în ei. Unii sunt geniali. Și-au închinat viața săpăturilor, deslușirii, au descoperit cetăți, popoare, care păreau uitate. Îi ridicăm în slăvi când confirmă un text biblic, dar le ignorăm dedicarea, vocația, filosofia. Suntem foarte selectivi. Ca și cu Biblia.

„Astfel, ceea ce la început părea un impuls cognitiv inconștient, de a modela divinul după chipul și asemănarea noastră – adică de a-i atribui un suflet – a devenit treptat, de-a lungul a zece mii de ani de dezvoltare spirituală, un efort conștient de a face zeii să fie cât mai umani – până când, într-un final, Dumnezeu a devenit – la propriu – om.” În viziunea lui Reza Aslan – de origine iranian, universitar american, cetățean al lumii, publicist renumit – în acest proces, scrierea a avut un rol hotărâtor.

Religia a fost preștiința savantă a cauzelor și efectelor, a determinismului mistic din epoca ignoranței. Când știința vine cu detaliile mecanismelor reale, conflictul e deschis, incompatibilitatea evidentă. Nu pot exista două explicații pentru aceeași cauză!

Când spun că, în viitor treptat, e posibil ca religia să fie înlocuită complet de știință, primele obiecții ar putea fi: dar știința este aridă, lipsită de pozie și semnificații! Aș putea spune că știința își rezervă platitudinea preciziei și ariditatea exactității obiective, dar se împodobește cu poezia misterului încă nedezlegat, ne farmecă prin poezia sferelor pe țesătura undelor și a câmpurilor, prin jocul perpetuu, dinamic, al cuantelor. Dacă putem asimila arta modernă, vom face arta computerelor și a fractaliilor – de fapt am făcut-o deja. Și gusturile evoluează!


[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate citatele primare sau secundare următoare. 

Cădere sau Trezire?

Fructul Păcatului și Pomul Cunoștinței

Sunt cincizeci de ani de când sunt preocupat de această sintagmă contradictorie și misterioasă: de ce este legată căderea – în păcat, de actul cunoașterii? 

Pt mine cunoașterea a reprezentat întotdeauna viața, lumina, eliberarea, nu căderea.

Totuși, cunoașterea biblică mai are un sens: cunoașterea sexuală și procrearea. Salvarea speciei, în condițiile unui individ perisabil.

Demersul înțelegerii mele a orbecăit un timp asupra raportului dintre cunoașterea rațională, cognitivă și cea etică, morală. Mă gândeam că omul și-a asumat în mod abuziv o cunoaștere experimentală a domeniului moral și mai ales al imoralității, fără să înțeleagă pe deplin consecințele rezonabile ale gesturilor sale.

Apoi am aflat că, oameni mai deștepți decât mine, au conchis că de fapt, atunci când omul a devenit conștient de sine, gânditor, capabil de predicție, analogie, a realizat că este muritor.

A încercat un raționament cauzal, și-a asumat responsabilitatea, a dobândit simțăminte de rușine, vinovăție și a conchis că tot ce i se întâmplă rău, nu poate fi decât consecința actelor sale.

Orbit de superioritatea gândirii sale – până la urmă, oarecum justificat – s-a considerat superior celorlalte regnuri și s-a detașat de natură. S-a născut cultura.

Totuși relatarea biblică merită mai multă atenție asupra detaliului. Este vorba despre structura noastră intimă și modul în care funcționăm.

Avem o viață instinctuală, îndelung blamată ca fiind primitivă, păcătoasă – dar cred că este o apreciere superficială, fiindcă întreg regnul animal se conduce doar după acest ghid de conduită și este singurul care îi asigură supraviețuirea. 

Noi, oamenii avem structuri psihoafective supraiacente și gândirea rațională. Totuși cea mai mare partea a funcțiilor noastre sunt involuntare, inconștiente, necondiționate, în timp ce doar viața de relație este voluntară și conștientă.

Ce ne spune relatarea căderii? Că omul, prin intermediul organelor senzoriale, ia act de existența unor bunuri sau valori ale mediului care îi sunt necesare pentru supraviețuire.

Este pus în discuție instinctul alimentar, dar nu trebuie să excludem instinctul sexual, de conservare, etc. Senzorialul, mecanismele psihic afective și cele decizionale sunt implicate.

Acte naturale, sunt interzise arbitrar, sancționate și realitățile nefericite, nefaste ale lumii în care trăim sunt explicate, deterministic, cauzal.

Adjudecarea personală a unor valori, în condițiile vieții colective, concurențiale, trebuie supusă unor reguli, care pentru a fi respectate, trebuie împuternicite de o autoritate supremă. Asta pentru a evita dezordinea și violența.

Paul Diel pune accent pe intenționalitate, care ar fi fost suplinită cu supraconști(e,i)nță. Dar eu aș merge mai departe. Intenționalitatea este urmată de un plan, proiect, evaluarea costurilor, riscurilor, responsbilității.

Dacă ești puțin psihastenic sau chiar obsesivo-fobic, te paralizează frica și nehotărârea. Dacă un paranoic a inventat islamul, atunci un psihastenic a inventat creștinismul. Și pe Dumnezeu.

În analogie, ca și în simbolism, deseori, termenii sunt interschimbabili. Cine pe cine, a făcut? Poate aceasta este și cauza confuziei atât de frecventă, între simbol și simbolizat. 

E greu să trăiești responsabil, să-ți asumi alegerile, riscurile, să distingi între alternative. Dar dacă ar fi o instanță sau chiar două: una pentru bine și alta pentru rău (Satana, nemernicul), care să joace rol de paratrăsnet și eventual să descărcăm asupra lor responsabilitatea și consecințele propriilor acte. Comod! Și convenabil! Iată, unul dintre motivele pentru care religiile vor supraviețui! 

Că acest demers benefic unei repartiții relativ echitabile este distorsionat în forme mai mult sau mai puțin sofisticate pentru exploatarea economică, financiară, sexuală, de gen, etc., sau prin sisteme moderne disimulate, a devenit o certitudine. Dar nu acesta este subiectul.

O întrebare simplă: De ce trebuie reglementată sexualitatea, instinctul reproducerii?

Răspunsul pare evident:

–   pentru a evita suferința partenerului prin infidelitate

–   pentru protecția produsului de concepție – copilul

–   pentru a evita transmiterea afecțiunilor venerice

–   pentru a evita exploatarea sexuală, obiectualizarea femeii sau a partenerului, și abuzul sexual de orice fel

–   etc.

Multe dintre aceste cauze, pot rămâne într-o formă potențială, altele pot dispărea de la sine, nu corespund realității sau pur și simplu nu mai sunt de actualitate.

De ce trebuie o conștiință umană să țină seama de ele, să-și însușească aceleași stereotipii tradiționale, când cauzele care au condus la apariția acestora, au devenit desuete sau nu mai există?

De pildă, doi parteneri nu au nicio obligație față de terți, nu mai sunt în perioada fertilă sau au adoptat măsuri contraceptive eficiente, cunosc în profunzime regulile de igienă și profilaxie și se simt liberi să intre într-o relație mutuală. Cine are autoritatea să le reglementeze o conduită care nu-i privește decât pe ei înșiși?

Societatea umană a găsit soluții mai mult sau mai puțin fericite, acestor aspecte: familia, poligamia, haremurile, concubinajul, țiitoarele, abstinența, celibatul, contractul liber consimțit, cu sau fără participare afectivă, prostituția, în game diversificate, etc., reglementate cultural, juridic, sau prin cutume tradiționale, or ad-hoc.

Sunt ele perfecte? Nimic din ceea ce este uman nu este perfect, dar este perfectibil.

Cum decide o persoană regulile pe care și le însușește? Conform culturii, tradiției și spiritualității căreia îi aparține.

Foarte rar sau tot mai frecvent, oameni liberi, decid în cunoștință de cauză ceea ce trebuie să facă cu viața lor, fără să se mai supună unor norme devenite anacronice, fără ca prin aceasta, să ignore consecințele actelor lor.

Conștientă de raționamente ca cele de mai sus, poate o persoană să decidă ce are de făcut cu ființa, organismul ei?

Cu simțurile sale – ochii, urechile, pielea, bunul simț și mucoasele ei? Cu membrele, mâinile, picioarele și degetele sale? Cu organele, aparatele si sistemele sale: nasul, gura, auzul, văzul, stomacul, sistemul nervos sau aparatul uro-genital?

Prin supraestimare, parțial justificată, datorită abaterilor și abuzurilor, a supra-raționalizării, supra-reglementărilor, a complexelor rușinii și vinovăției, am ajuns să negăm dimensiuni esențiale ale ființei noastre.

De ce este obezitatea mai puțin vinovată decât imoralitatea? Natural, ele conduc la consecințe similare. Dar sinuciderea? Este mai gravă decât anorexia sau abstinența, castitatea? Ne putem asuma o asemenea analiză în mod responsabil, sau trebuie să facem recurs la autoritate?

A apărut inechitatea, inegalitatea de gen. Desigur, cele mai frecvente aspecte sunt comerțul cu carne vie, prostituția, exhibiționismul feminin, marketingul, fashion, etc. 

Persoane hipersensibile, captive unor sisteme draconice sau libertine, unor tradiții iraționale, ancestrale, au ajuns să fie abuzate sistematic prin circumcizie sau alte forme de mutilare, castitate și celibat, impuse instituțional sau doar ideologic, doctrinal.

Cantitatea de suferință datorită exceselor nenaturale, prin abuz, abstinență, libertinism, prostituție, este enormă.

Putem trece indiferenți mai departe, sau putem milita pentru emancipare, echitate și libertate.

Cutis Elastica

Hermeneutica mântuită prin Simbolistică

Am urmărit uneori, acele numere de contorsionism, femei care sunt capabile să intre într-o cutie neverosimil de mică, să se plieze exagerat, fiindcă par să nu aibă oase, ci doar țesuturi supraelastice. E o boală ereditară, genetică, a țesutului conjunctiv.

Putem observa un astfel de spectacol, mai elevat, de contorsionism hermeneutic, în care unele confesiuni excelează. E tot o patologie: spirituală, intelectuală. Alba – neagra.

Avem dificultăți notabile în disponibilitățile noastre afective, pentru simpatie, empatie, compasiune. Dar dacă te gândești mai bine, e posibil să fie doar o formă de protecție, nu cinism. Este foarte ușor să-i fii aproape unei rude, unui iubit, dar poți rămâne aproape indiferent, față de un om din marea masă a semenilor. Investiția afectivă este consumptivă, iar rezervele sunt limitate. 

Pe de altă parte, ținem la confortul nostru afectiv, fizic, relațional, conceptual. Sunt puține persoane cu adevărat semnificative, în viața noastră. Trăim toți într-o atmosferă culturală, spirituală. Presiunea aceasta, condiționarea mediului socio-cultural, este enormă.

Încercăm să înțelegem procesele culturale și spirituale, să ne punem în pielea oamenilor care au trăit în alte epoci, cu alte modele culturale, care îmbrăcau aceleași valori și spaime eterne ale ființei umane.

Doar că este inimaginabil de greu să înțelegem exact detaliile: ce simțeau, cum trăiau, ce concepții aveau, ce idealuri, temeri, nutreau. Și cum le alinau.

De obicei proiectăm asupra lor, modelele noastre culturale, spirituale, sau încercăm să-i tragem după noi, cu supraelasticul interpretărilor noastre procustiene. 

Pe scara timpului istoric, longitudinal.

Paul Diel ne propune o schemă relativ simplă. Pe verticala valorilor. 

Toate pornirile noastre instinctive, primare, animalice, din trecut și prezent, sunt reprezentate simbolic de monștri, demoni, draci. 

Toate aspirațiile noastre înalte, valorile sublime, etica și morala care ne conferă noblețe și demnitate, care fac posibilă conviețuirea, sunt reprezentate de îngeri, spirite, zei, Dumnezeu.

La mijloc suntem noi, oamenii, ființe în carne și oase, fremătând de viață, limitați și contradictorii, capabili de cele mai înalte creații sau cele mai josnice apucături, cele mai crude atrocități.

În demersul său hermeneutic simbolic, Diel ajunge la următorul aspect spinos:

„Conform interpretării textuale, din înaltul cerului, Dumnezeu le-a grăit proorocilor personal, direct la ureche. De ce proorocii, cărora Dumnezeu le-a dezvălit voia sa, nu pomenesc de nemurire, (necunoscută în întreg VT)? De ce nu vorbesc ei, decât de amenințarea cu pedepse trecătoare pentru poporul neascultător? Amenințarea în VT era un simbol cu semnificație subiacentă, precum și vestea mântuirii din NT, veste care nu este câtuși de puțin o făgăduință a nemuririi.”[1]

Abia odată cu apariția apocalipticismului iudaic, sectar și creștin, a venit ideea salvatoare, a translației nodului gordian al teodiceei insolubile, într-o altă lume, împărăție viitoare, în care dreptatea absolută s-ar putea pupa cu dragostea infinită, în care Dumnezeu ar putea fi deșifonat, iar omul de rând, recuperat. Înveșnicit. Nemuritor. Nodul gordian existențial.

Orice hermeneutică literalistă sau inerantistă, comite eroarea anecdotică a leliței, captivată de combinațiile specifice telenovelelor, care începe să se roage pentru personajele preferate, la ora de rugăciune a comunității.

De ce există artă, literatură, narațiune, dramatizări, ficțiune? Pentru că prin ele suntem emoționați, mișcați, înmuiați, în cerbicia și îngustima noastră meschină, putem fi modelați în sensul valorilor moral-spirituale, prin imitație, condiționare, lărgirea orizontului de aspirații, posibilități și anvergură altruist-socială.

Orice discurs, narațiune, ficțiune, are straturi mult mai adânci decât mișcările aparente ale personajelor – prin semnificațiile și mesajul conținut. Cu cât aceste semnificații sunt mai profunde, universale și mobilizatoare, cu atât impactul lor este mai mare.

Încep să înțeleg aversiunea credincioșilor împotriva formelor de artă și mijloacelor artistice. Încep să înțeleg echilibristica, contorsionismul și atitudinea duplicitară, ale apologeților și teologilor hermeneuți, ale paracliserilor, ale pastorilor elocvenți, siropoși și bombastici de pe amvoane, privind așa zisele interpretări alegorizante, spiritualizante. De fapt, nu le înțeleg.

Ele ar putea transforma mesajul biblic, evanghelic în ceea ce este. Ar deschide ochii oamenilor, „pentru a-și asigura ei înșiși propria salvare în timpul vieții, fără ajutorul preotului sau al dogmei, ci în conformitate cu adevărul mitic… Emoția în fața misterului este un sentiment religios mult mai profund și mai viguros decât delectările afective pe care le oferă relațiile ceremoniale și sentimentale dintre omul-fiu și „tatăl în ceruri”, vestigii ale credințelor magice și animiste. Dragostea de adevăr ar trebui să ne satisfacă într-o măsură mai mare decât dragostea de absurd.” [2]

„Cultura oricărui popor este în decădere dacă pierde din vedere fundamentul ei mitic. Sub aspect simbolic, pedeapsa este tocmai această decadență… Evangheliile completează tema VT și… arată că în plină decadență (dispariția fizică, sub cizma militară romană, dispariția spirituală sub presiunea aculturației eleniste – parțial, nn.), fiecare om este chemat să „renască” la viață întru adevăr, urmând exemplu „Fiului Omului”. Acesta devine forma regenerată simbolic a „fiului lui Adam”, regăsit ca „Fiu al lui Dumnezeu”, eliberat de dogmatismul copilăriei.[3]

Periodic, marile idealuri sunt erodate, confiscate, pervertite, formalizate, formolizate și – trebuie reÎnviate. Există o nevoie vitală, ancestrală de puritate, prospețime, sinceritate, onestitate, transparență, de renaștere, salvare, naștere din nou, Înviere. 

Este mecanismul de transmisie simbolică al lui Diel. Dând cezarului partea sa, trebuie să spunem că Diel, care se ridică în mod egal împotriva idealismului, cât și a materialismului, atât spiritualismului, teismului, cât și metodologiei științifice, recurge la simbol, care se dovedește a fi doar un alt artefact – artificiu, atunci când se izbește de zidul misterului existențial. Original, euristic, generator de teorii, fără nicio anxietate legată de dovezi, argumente, eventuale critici. Rămâne un amator obscur.

La o analiză atentă, pare să existe un curent nestăvilit, un șuvoi cultural și spiritual ce curge în dublu sens, dinspre concret spre abstract, dinspre exterior, public, social, național, spre intimitățile și profunzimile psihismului uman, și invers – se reîntoarce cu roade fecunde. 

Patriarhi, judecători, stat național, comunitate eclesiastică de credincioși, creștinism clasic, reformat, conștiință individuală. O interiorizare, asimilare, ce progresează pe longitudinala istoriei spirituale și culturale, pe măsura înțelegerii și sublimării valorilor, sensului și adecvării lor cu trebuințele oamenilor, iar ale acestora, la standardele lor. Este un suflu care circulă prin marele organism al umanității, similar capilarelor îmbibate, biocurenților transinaptici, metabolismului cultural, social, spiritual.

Deseori, discursul religios este împănat cu miracole, cu evenimente care sfidează normele obișnuite ale bunului simț și naturii, cu afirmații paradoxale, iraționale și ilogice. În termeni medicali, acestea sunt comoții cerebrale, lovituri în moalele capului! 

Căderea în păcat, oprirea soarelui, discursul măgăriței, toporul plutitor, nașterea din fecioară, natura divino-umană, toate învierile, trinitatea, raiul și iadul, etc., etc.! Ce rol au toate acestea? 

Încerci să te ridici? Să gândești? Rămâi fără replică și fără conștiență, conștiință. Inert și interzis – rațional și intelectual, ca ființă umană gânditoare. Legile gândirii sunt anulate. Ne aflăm pe tărâmul credinței, credulității! „Nu cerceta aceste legi, Că ești nebun când le-nțelegi.”[4]

Toate acestea fac parte dintr-o simbolistică ancestrală universală și trebuie traduse în această cheie, spune Paul Diel.

PS.

Probabil, cineva s-ar putea întreba, ca și mine: de unde atâta donquihotism, superb în sterilitatea lui? Ei bine, sunt prea multe metehne de îndreptat, prea mulți pitici de exorcizat, prea multe slujbe și slujiri, ascultări (noi, medicii, le spunem funcții neuro-fiziologice) de recuperat. Este aceeași vocație dintotdeauna.

Reprezentăm deja un act de cultură, conștiința acestor vremuri – de început, ar spune optimiștii; ale sfârșitului, ar exclama pesimiștii – vrând-nevrând, comunicatori ai cetății. Acesta este duhul profeților care nu pot să tacă, fiindcă au un foc sacru în oase. Focul adevărului! Nu e simplu! Nu e ușor!

Ier 4:19 Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei și strigătul de război. Ier 20:9 Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El și nu voi mai vorbi în Numele Lui”, iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.

Mâine, din cenușa acestor zădărnicii, numite convingeri, instituționalizate, și din cenușa noastră, a celor care ne-am mistuit, vor ridica un monument funerar al comemorării! 

Deșertăciunea deșertăciunilor! Iluzii!


[1] Paul Diel, Simbolismul în Biblie, trd Mona Țepeneag, Tractus Arte, 2018, pp 44-45.

[2] Idem, p 46

[3] Ibidem, p 48

[4] G Coșbuc, Moartea lui Fulger – Wikisource.

Stereotipii Estimative

Care este și de ce este, atât de mare, uneori, diferența între prima vedere și analiza temeinică, de profunzime, a unui proces, fenomen? Dintre aparență și esență?

Cred că ține de economia funcționării și supraviețuirii noastre ca ființe vii. Natura are cea mai pragmatică și economică cale de rezolvare a problemelor existențiale.

Uneori pare să fie suprasuficientă, exuberantă, inutil de risipitoare – dar totul este rezultatul unui calcul foarte precis, nefăcut de nimeni, dar rezultat al selecției naturale, având ca scop perpetuarea, supraviețuirea. Mai bine zis, prin care am supraviețuit și am evoluat.

Numărul de ouă, spermii, de pui chiar, capacitatea funcțională a unui organ vital, de multe ori simetric, sunt exemple care ne umplu de uimire.

Niciun șofer nu știe să construiască propriul autovehicol, deși este foarte bine, ba chiar necesar, să aibă minime cunoștințe de mecanică. Niciun utilizator comun, nu a construit vreodată un computer sau un smartphone, dar trebuie să știe câte ceva despre acesta, pentru a-l utiliza optim.

În interiorul cutiei craniene, mai bine zis în cap, avem unul dintre cele mai performante ordinatoare, neegalat încă, privind performanțele. Și ce constatăm? Că suntem confruntați cu situații de o varietate copleșitoare. Atenția, interesul, capacitatea de concentrare, ne sunt solicitate unori la maximum, pentru ca alteori, totul să fie anost, monoton. Plictiseală.

Aceste diferențe de ritm și preocupare, au dus la un mod specific – și economic – de funcționare, prin ceea ce s-a numit stereotipie dinamică. Vorbirea, mersul, șofatul, sunt cele mai tipice și doar câteva exemple de activități care ilustrează acest aspect neurofiziologic.

Investim un timp relativ lung pentru a învăța succesiunea dinamică a unor acte neuro-psiho-motorii, pe care creierul nostru le înlănțuie într-o engramă integrată unitar, le transformă într-o serie de reflexe condiționate, parțial automatizate și semiconștiente.

În acest fel, atenția, preocuparea focalizată, foarte prețioase pentru viața de relație, sunt degrevate și implicate în alte activități curente. Așa se explică faptul că putem duce la bun sfârșit mai multe activități concomitent, păstrând o atenție distributivă procentuală, pentru fiecare, dintre care una, cea deplin conștientă, rămâne principală. I-am putea da un nume oarecum legendar: sindromul Napoleon.

Problema este că acest principiu de funcționare nu se rezumă la actele neuromotorii, ci și la alte aspecte, mult mai complicate ale existenței noastre. Multe dintre segmentele realității excelează în complexitate, sunt pline de date și detalii extrem de numeroase. De-a lungul vieții le învățăm mai mult sau mai puțin exact, acumulăm experiență, le stabilim niște markeri sau etichete sumare, apoi le sedimentăm în subconștient sau inconștient.

În viața obișnuită nu putem face de fiecare dată – nu avem disponibil timpul și mijloacele necesare – o analiză aprofundată a unui proces, fenomen, unei persoane, entități, și atunci ordinatorul nostru – mai mult sau mai puțin exact – scoate o etichetă și ne-o servește drept adevăr irefutabil.

Numim această manieră elegantă, dar oarecum superficială, de cunoaștere, intuiție, fler, etc. Pentru că am investit mult în acumularea instrumentelor și rezultatelor ei, pentru că ne definește stilul de viață și existență, ne identificăm cu ea, o considerăm convingere proprie, o investim afectiv și suntem gata să ne batem pentru ea. Face parte din subiectivitatea, identitatea noastră.

Aceasta este calea regală prin care se acumulează și consolidează propriile convingeri. În noianul de informații copleșitoare ca volum, contradictorii sub aspect logic, de o complexitate care ne siderează, dincolo de care rămâne o zonă intactă și impenetrabilă de mister, trebuie să ne descurcăm cumva! Pentru că avem nevoie de certitudini, siguranță și atașament, executăm o alegere, de obicei circumstanțială, ca toate marile alegeri existențiale. 

Apoi, continuăm s-o investim cu tendințele și informațiile care ne sunt familiare, ne batem pentru ele, acumulăm tot ceea ce ne confirmă și întărește convingerea, ignorăm tot ceea ce ne contrariază, câștigăm în fermitate, devenim tot mai puternici, ne bucurăm de apartenență, ne umple viața, ne conferă identitate și prestigiu, competență. Credem noi. 

Din nefericire, există și un revers. Aici se nasc extremele și extremiștii, orientările fanatice, terorismul, lupta în numele absolutului, rigiditatea osificată.

Această gândire bipolară, de tipul „totul sau nimic”, conduce și la alte extravaganțe de neînțeles, dublu standard și alte inconsecvențe. De pildă, valorile etice la nivel individual, unanim creditate și acceptate – regula de aur, iubirea, echitatea, modestia, altruismul, devin de nerecunoscut când se aplică la grupuri mari, etnii, confesiuni, națiuni. Deodată, iubirea, deschiderea, altruismul, sunt irosite, pierdute, contrazise, în numele unor „principii” identitare, de un subiectivism strigător la cer! 

Ca din senin, valorile și concepțiile proprii, aprobate și sacro-sanctificate de vreo autoritate supremă și absolută, le dau dreptul unora să devină privilegiați, separați, favorizați, grobieni în calitatea lor de „aleși”, deținători trufași, vanitoși, ai drepturilor de întâi născuți spiritual, mândri și orgolioși de certitudinea mântuirii lor, în detrimentul pierzaniei veșnice al tuturor celorlalți, în iadul cel mai negru.

Oricât de toxic ar fi expedientul apocaliptic, totuși el nu este foarte agresiv. Dar când se manifestă în viața imediată, reală, concretă – intoleranța, redutele culturale, discriminarea, conviețuirea oamenilor întâmpină dificultăți majore. Se ajunge la război!

Persistă aici un alt paradox: al eterogenității omogene sau al omogenității eterogene. Să mă explic. În interiorul său, fiecare grup manifestă aceeași coeziune, aderență, congruență, armonie, echilibru – este adevărat – deosebit de sectare.

Problema este că fiecare dintre aceste grupuri, chiar dacă au și asemănări, pot fi extrem de eterogene, contradictorii, diferite, ireconciliabile, încât atunci când concurează pentru oricare parte a realității sau imaginarului, și vor găsi cu greu, o cale de rezolvare amiabilă a diferendelor.

Mai ales dacă operează cu valori și entități absolute, cum se întâmplă, de obicei. Sunt demonizate cu termeni strict specifici, botezați adhoc drept peiorativi: ecumenism.

Specific ideologiilor, principiile ajung să valoreze mai mult decât oamenii și viața, fericirea lor!

Diplomația a salvat și de astă dată jocul dublu, prin participarea ca observatori la toate consiliile ecumenice, dar n-am prevăzut – cu tot darul profetic, prin excelență – lovitura sub centură, încasată în plin, din partea nonconfesionalismului, care câștigă teren, spectaculos.

Opusul stereotipiilor, este o analiză neutră, onestă, temeinică, a datelor și faptelor obiective, care chiar dacă nu o contrazic flagrant de fiecare dată – cum se întâmplă în cazul prejudecăților – aduc, cel puțin, mult mai multă precizie, ponderea detaliilor semnificative, nuanțează, dau exactitate cunoașterii.

Am putea ilustra cu câteva exemple de stereotipii estimative uzuale. Simpatiile sau antipatiile noastre spontane. De multe ori am nimerit-o, dar de câte ori ne-am ars, am comis gafe? Sunteți de acord că o cunoaștere reală a unei persoane, un semen al nostru, ne modifică multe dintre criteriile preconcepute, pe care le valorizam anterior.

Sau în cazul grupurilor, confesiunilor, etniilor, avem o tendință nefastă de generalizare, etichetare, expediere sau rejectare, pe baza unor schițe, scheme, caricaturi de informații disparate.

Este partea funestă a stereotipiilor noastre.

Fiecare om merită atenția noastră!

CAST(ITATE)A FETELOR BĂTRÂNE

 

 

Teoria genetică, sexuală, a selecției naturale – Fischer-Lande

 

 

Luca 12:27 Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes, totuși vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.

 1 Timotei 2:9 Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.

 1 Petru 3:3 Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.

 

Când, în numele unor principii și reguli morale, spirituale, ‘mai înalte’, contrazici natura, te pierzi în desuetudine, ipocrizie sau  mai rău  provoci suferință inutilă!

Oricum, este iluzoriu să crezi că vom putea modifica un comportament ancestral, vital, cum este reproducerea – imprintat în ordinatorul cerebral ca instinct cu resorturi inconștiente și automate – prin câteva reguli draconice, în câteva generații, sau prin definiții răsturnate ale realității, drept păcat, ceea ce ține de viață. Este domeniul în care doctrinele devin la fel de efemere și neputincioase ca și moda. Dar, noi vrem să demonstrăm contrariul, cu puțin umor!

Ceea ce obțin biserica, credințele, mistica, este un dezastru împotriva vieții și fericirii unor sărmani, mai ales unor sărmane.

Într-o confesiune protestantă, raportul dintre femei și bărbați a ajuns deja 2/1, dintre care, pe alocuri, una din patru, sunt fete bătrâne, nemăritate!

Este oare o exagerare să numim aceste derapaje, drept ceea ce sunt de fapt: o practică criminală! Femei veștede, clorotice, asexuate, lipsite de vlagă, pline de gărgăuni, cernite, anoste, fanatice, schilodite la trup, la suflet și la minte.

Dacă sesizați vreo analogie cu celibatul catolic, n-o să fiu eu cel care vă învinuiește!

Intuitiv, oamenii simt dezechilibrul, interesul altruist, acționează, scopul trebuie atins. Dar cum? Cu împletituri, cu scule scumpe și strălucitoare, nu merge! Chiar dacă epistolele pauline pastorale nu sunt decât niște pseudoepigrafe târzii, iar dacă prima epistolă petrină a fost transcrisă, cea de a doua, este sigur o plastografie. Doctrina se împotrivește, încăpățânată și denaturată! Ce-am putea face, închizând ochii față de mijloacele naturale, în esență, dar care pot foarte bine să fie ajutate și cu mijloace mai puțin naturale? Make-up, dressing, trending, modelling, etc.

Păi să scotocim prin domeniul doctrinelor, cutumelor și liturgicii prăfuite! Am găsit! Le invităm la amvon! Le punem în evidență, le scoatem în față. Fetele simt tentația sfântă: fac rugi lungi, manifestă un altruism și implicare exemplare, își aduc aportul. Culmea e că funcționează! Sunt alese! Există un mediu, o subcultură a ‚adunării’, ghetoului.

Cum ar trebui să numim acest mecanism de atingere a aceluiaș scop – reproducerea, sexul, mariajul – prin intermediul unor mijloace cultice, disimulate, escamotate? Ipocrizie?!

O disonanță persistă: vezi la câte o nuntă, o zână de fată, doctoriță pe bune – în științe medicale, profesor, IT, cuplată cu câte un pastor, pe post de paiață grotească, vestimentat secol 19, costeliv, strâmb, bizar și schilod – în cel mai bun caz, doar la trup. Nu e o regulă, dar se întâmplă! 

După logodnă, nuntă, toate veleitățile spirituale devin o amintire frumoasă, ca o icoană bizantină. Păi da, fiindcă intervine natura: cum să prezinți rezumatul ȘcS sau vreo oră muzicală, cu plodul în brațe?! Lasă că pocăim noi și natura! Nu, natura nu este păcătoasă! Noi suntem înguști, în gândire și concepții! Singura regulă naturală care persistă, deși poate fi doar o influență culturală patriarhală, este aceea că ceata sexuală a celor puțini, păstrează privilegiul alegerii din ceata celor mai numeroși, de fapt numeroase. Inflația scade valoarea unitară.

Nenorocirea este că se întâmplă același lucru și în ceata celor puțini, ar trebui să le zic masculi, dar nu mai sunt. Inhibați, complexați, tarați, impotenți, prin crezuri anacronice, prin veganism cu efecte scopiste, prin complexe de vinovăție sfâșietoare, datorate masturbării compulsive și ubicvitare, cu tulburări grave de personalitate, acești zombi spectrali, reușesc rareori să-și învingă temerile, complexele și tulburările, pe la 40 – 50 de ani și, în sfârșit se însoară, sau n-o mai fac niciodată. Dacă totul merge, cât de cât bine, își dau pumni în cap pentru cât au putut fi de fraieri!

Feedback ul negativ este cheia universală, a reglării naturale și artificiale (începând cu Watt), al oricărei automatizări. Este un termen cibernetic și este numit negativ, fără această conotație, ci pentru a fi deosebit de cel pozitiv, exploziv, mult mai rar, prezent totuși, inclusiv în natură. Există un fragment biblic care face aluzie la feedback ul pozitiv: Marcu 4, 25: Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua si ce are.”

Gândiți-vă la exuberanța coarnelor cerbului, muflonului sau ibexului, a cozii păunului sau a păsării indigo din Africa, culorile irizate sau fluorescente ale penajului păsărilor, dansul nupțial elaborat al păsării paradisului sau trilurile de o varietate nesfârșită și frumusețe răpitoare, ale privighetorii. Fanteziile sau exagerările din natură, au cel puțin, ca beneficiu secundar, bucuria estetică. S-a constatat că utilitatea nu coincide cu moda nici în natură, dar se ajunge la un compromis cerut de echilibru. Estetica cere sacrificii. Este prețul sau costul oportunității.*

Totuși, ravagiile modei, susținute și în natură de feedback ul pozitiv, au fost deslușite și argumentate matematic de Fischer și Lande, într-un mod plauzibil. Mai mult, penajul strălucitor al masculilor, este un limbaj al cărui discurs vorbește despre bunăstarea și starea de sănătate a posesorului. Ne înverșunăm – unii dintre noi – împotriva modei, vestimentației, dar ea vorbește despre bunăstare, confort, reușită. Cerșetorii vagabonzi, drogați sau alcoolici sunt murdari, ponosiți și miros urât. Vestimentația poartă cu sine semnificații. Le putem nega. Dar discursul său continuă să exprime adevărul realității.

În concluzie, dacă podoabele ocupă un loc atât de important în natură și au un rol esențial în aspecte vitale ale existenței, de ce se înverșunează corifeii isihasmului posac, împotriva lor și le scot în afara legii, o lege nicidecum organică, sau cel puțin, fără criterii bio!

Poate că și ridicolul are o funcție estetică. Și epistemică. În termenii evoluției, bineînțeles!

_______

* Termenii tehnici și ideile principale au fost împrumutate din Ceasornicarul orb, R Dawkins, ed Humanitas, 2017.

Perisabil vs Peren

Principala contradicție existențială care se impune unei ființe gânditoare și conștiente de sine este aceea a primatului sinelui gânditor și simțitor, pe care l-ar dori peren, dacă nu veșnic, considerându-se pe sine, subiect cunoscător al lumii, oglindă a universului, model de semnificare al lucrurilor, ca un ax sau centru al lumii.

Și totuși, această perspectivă este complet eronată, fiindcă nu materia gânditoare este perenă, nu individul conștient de sine este veșnic, ci modul său de alcătuire, structurile și funcțiile care-l fac să fie ceea ce este.

Suntem, în același timp, o matrice unică, inimitabilă, concomitent, un conglomerat caleidoscopic, repetat de miliarde de ori în fiecare dintre celulele care ne alcătuiesc, dintre care unele mor la fiecare trei zile, altele la 30, altele la trei luni sau le sunt înlocuite cărămizile bucată cu bucată, zice-se, din șapte în șapte ani.

În fiecare dintre ele persistă timp de 70-90 ani, niște structuri în care este depozitată esența entității noastre, dar nici ele nu sunt veșnice. De fapt, expresia veșnic, absolut, este sinonimă cu încremenit, fix, imobil, ceea ce în cazul realității cunoscute, este un nonsens.

Ceea ce este cu adevărat peren, este ceea ce este transmis, reprodus, ceea ce ne definește, performanțele uimitoare de care este capabil orice organism viu, adică know-how ul, informația privind alcătuirea, structura și funcțiile de care suntem capabili și prin care existăm.

Și o să fim la fel de uimiți, aflând că între ARN și ADN ul nostru – genotipul nostru, și trăsăturile care ne caracterizează – fenotipul nostru, nu este nicio legătură, alta decât aceea dintre semn și semnificat. Adică un cod. O transcripție. Singura similitudine. Extrem de contraintuitiv!

În drumul nostru efemer prin această lume, suntem martorii a cca cinci, pentru cei mai norocoși și longevivi, poate șapte generații – între străbunici și strănepoți. Cei născuți în deceniul patru sau cinci al secolului trecut, ca și mine, încep deja să-și facă și să-și încheie socotelile. Puneți față în față străbunicii dvs cu strănepoții dvs, vremea unora și a celorlalți. Vi se pare puțin lucru? 

Păi, dacă vorbim despre prăpastia dintre părinți și copii, ce probleme de înțelegere și comunicare ar apărea între străbunicii și strănepoții noștri? Apoi, câte dintre produsele realizate de omenire numără șapte generații? Poate cele mai reușite și uzuale. Mă gândesc la automobile, avioane, computere, celulare. Dar și la rasele de câini, de animale sau plante. Care au cel mult 3 – 5 – 10 mii de ani.

Și dacă sunt atât de mari diferențele într-o viață de om, ce vi se pare atât de imposibil, în timpul geologic, când vedeți ce complexitate a existenței ne înconjoară, ce forțe animă materia, viața și curgerea timpului.

Și atunci, dacă este cazul să acordăm credit spiritualității, părții celei mai perene din noi, aceasta nu este vreo parte foarte specifică, individuală, vreo parte sublimată a ceea ce reprezintă istoria noastră personală, valoarea, nici chiar geniul vreunuia dintre noi – acestea pot avea importanța lor în patrimoniul cultural și spiritual – ci acea parte, informația modului de alcătuire și reproducere a ceea ce am ajuns să fim și să transmitem mai departe. 

Acea parte acumulată prin mutații aleatorii și persistentă prin selecție cumulativă, rezultat al evoluției, devenind ceea ce suntem astăzi. Proprietate fundamentală a lumii, a realității, a existenței, a materiei, de la cuarci, neutroni, pozitroni și electroni, cu sarcinile și energiile lor, aranjați și organizați în câmpuri, trecând prin armate de infrastructuri care dau armonia și frumusețea secțiunii de aur, a muzicii sau lungimii de undă a culorilor, a cristalelor – florile de mină, a fulgilor de nea sau florilor de gheață de pe geamul sărmanilor siliți să trăiască în frig, a fractaliilor incluse în fiecare strop de tină, dacă îl privești la microscopul electronic. Rămâi mut de uimire!

A sosit momentul să ne valorizăm alternativele. Timp de milenii am țesut și cernut valori, sensuri, semnificații. Am alcătuit istorii, am povestit legende și mituri, despre alcătuirea lumii și apucăturile noastre. Ele sunt superbe, ca valoare culturală și spirituală. Dar, în cea mai mare parte a acestui timp, am ignorat esența realității pe care o purtăm în noi, care ne-a adus până aici, care ne va ajuta să facem saltul mai departe. 

Nu mai putem ignora modul de alcătuire a lumii, a noastră înșine. Ne izbește la tot pasul.

Ne credem buricul lumii, instituțiile noastre, ideologiile și convingerile noastre, crezurile noastre, par intangibile, dar ele curg de-a lungul mileniilor. Suntem vulnerabili, perisabili, și totuși permanenți – prin ceea ce transmitem, prin ceea ce rămâne, prin ceea ce reproducem.

Nu noi înșine! Să nu ne mai facem iluzii! Aveți vreo amintire dinainte de naștere? Ne vom întoarce de unde am venit! Vom trăi prin genele noastre, prin nepoții și strănepoții noștri, prin copiii copiilor lor! E suficient! Vom reintra în circuitul natural al lucrurilor obișnuite! Împreună cu electronii, neutronii și atomii din care suntem alcătuiți. Adevărată aventură!  

Este timpul să înlocuim miracolul, înțelepciunea și frumusețea miturilor, cu miracolul, alcătuirea superbă și secretele realității care ne înconjoară. Sunt la vârful degetelor noastre. Trebuie doar să deschidem ochii mari și ochii minții, să acceptăm cu modestie că suntem plini de prejudecăți, că suntem prea plini de sine, prea posesivi, autoritari, ierarhizați, încrezători în propriile automatisme culturale.

Ne așteaptă o revoluție. O reformă. Nu vom risca să fim devorați.