oxigen2

Holocaustul infinit și binefacerile pustiei

Hm. Ahile. Dar și Yahweh. „Căci Domnul este mîniat pe toate neamurile și plin de urgie…” Urgie. „El le nimicește cu desăvîrșire.” Știm deja ce hram poartă. „Se topesc munții de sîngele lor.” Peisajul începe să se dizolve. „Toată oștirea cerurilor piere.” Pentru că Yahweh domnește și sus, nu doar jos – peisajul are astrologica lui. „Cerurile sînt făcute sul ca o carte”. Toiagul lui Yahweh poate declanșa involuția. „Căci sabia mea s-a îmbătat în ceruri”. Momentul de autotranscendență divină. „Va coborî asupra Edomului.” Condescendența. D-aia e important să știm care e adevăratul Israel. Precum în cer, așa și pe pămînt.

„Căci Domnul ține un praznic de jertfe… un mare măcel…” Templul și cîmpul de luptă una sînt. Al Domnului e sîngele jerfelor pentru că al Domnului e sîngele tău. Mă rog, al dușmanilor tăi. Și al tău – dacă n-ai grijă să-ți omori dușmanii. Pînă la ultimul. „Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire…” Principiul zi/an. Hehe! „Răsplătire” e shillum. Pentru că pacea (shalom) unora e rodul pacificării altora. „Smoală… pucioasă… și fumul lui se va înălța în veci.” Amin! Iadul e altarul din care se înfruptă Yahweh, sodomizatorul. „Funia pustiirii și cumpăna nimicirii.” Arhitectura somptuoasă a lui tohu și bohu. Yahweh e-n recreație. Și, de data asta, povestea se va opri la Genesa 1:2.

După ce se satură Yahweh, se înstăpînesc necuratele. „Acolo își va avea locuința năluca nopții…” Lilith. Femeia nesupusă. Cea care îi face pe bărbați să viseze umed. Și fură copii. Neofit Monac vă explică ce și cum (probabil primul în cultura română). Și sfîntul Sisoe. (Iar, pentru sofisticați, Jordan Peterson – haosul e femininul care n-a cunoscut încă ierarhia luminoasă a toiegelor.) „Căutați în cartea Domnului și citiți!” Să desfășurăm steagul, ne ispitește Yahweh. „Duhul lui va strînge acele sălbăticiuni.” Ca-ntr-o arcă a lui Noe pe dos. Căci țapul pentru Azazel va moșteni pămîntul.

Batalia pentru viata prenatala

Nu sunt autorizat sa vad adevarul

Hamadă

Promit că e ultima pentru o vreme.

Ca să vedeți cît de adîncă e istoria steagului / conducătorului / zeului, să adăugăm niște inele în lanț. Numele hieroglific al faraonului era nswt. Eu înclin să le dau dreptate celor care îl pun în legătură cu sumerianul ensi. Și da, unul dintre numele sanscrite ale conducătorului era netra. „Yahweh este faraonul meu”. Nu, nu militez pentru nostratism aici. Mă mulțumesc să sugerez că, atunci cînd vine vorba de arhitecturi sociale, deci de ideologii, civilizațiile antice au avut mai multe în comun decît se crede îndeobște. Măcar niște Wanderwörter.

Dumnezeul evreilor bagă în presă toți bîntuitorii cerului antic. Vechile imnuri și legende sînt stoarse de simbolistică. Yahweh e un cocteil de esențe tari. Superzeul face cumul de funcții. Se abstractizează, se apocalipticizează – devine polul contrapus lumii, materiei, colcăielii. Geniul iudaismului lui Isus e că îl aduce pe Yahweh, ontologul, cu picioarele pe pămînt – reînnobilînd lumea, materia, șerpăria. Centrul însuși trebuie jertfit. Fiecare dintre noi e stea(g). Problema iudaismului lui Isus e că nu a acceptat niciodată vestea bună a morții lui Dumnezeu.

Celălalt nume hieroglific al faraonului era ḥm. Numele întrupării zeului. E pur și simplu numele omului, al individului – de la faraon la servitor (ḥmt e femeia, ḥm-nṯr e preotul). În limbile semitice, aceeași rădăcină înseamnă „cald”, „inflamabil”. Generează o familie de cuvinte ce include concepte precum: roșu, furie, lavă, saună, zel, febră, fanatism, jar, dorință, violență, leșin, venin. Toată gama de pasionalitate a vieții – de la plăcere la suferință, trecînd prin mînia lui Ahile, e-n numele omului.

Cînd zic că împărăția nu-i a misionarilor, zic că împărăția e a misionatului. Dacă misionarul vrea să intre în împărăție, trebuie să învețe că are ce învăța de la misionat. Doar contribuindu-și amîndoi zestrea de poveste se poate naște un soare nou.

Hematii. Himie. Human. Humor. Homer. Ham-ham. Haoma. Huma. Scepticul Hume. Hm.

Psihoza noastră cea de toate zilele

Numele adevărat al spiritualității este psihoza. Psihanalistul s-a vrut uns cu darul deosebirii duhurilor. Oricine deosebește duhurile e psihotic. Pentru că nimeni nu-și transcende povestea. Logos-ul însuși e propriul său prizonier.

Singurul lucru pe care îl putem face – ca să nu ne scoatem unii altora ochii, la infinit – e să lăsăm poveștile să dialogheze. Dia-logos-ul. Între povești se naște calea, adevărul, viața.

Epistemologia lui Florin Lăiu e strict psihotică. Întrebarea la care caută el răspuns e cît din povestea mea trebuie să tai ca să nu mă fac de rușine în piața poveștilor. Există o psihoză mai bună – mai generoasă, mai iubitoare, mai spirituală chiar. Cea pentru care întrebarea devine – confortabil – însăși povestea.

Atît i se cere lui Florin pentru ca să intre în împărăție: să-și împartă avuția de certitudini la săraci. Împărăția e a celor care se împart. Care se lasă pătrunși de poveștile altora. Care se (de)convertesc – nu a misionarilor. Împărăția se ia cu asalt. Cu pofta iremediabilă a copilului pentru poveștile lumii.

Scepticismul nu e orbire. E viziune mai încăpătoare. Perihoreza poveștilor – v-am mai spus-o. Răscrucea povestașilor. Ghemul poveștilor e motorul lumii. Niciunul dintre noi nu iese vreodată din labirint. Dar labirintul însuși e ghemul Ariadnei.

Camilele lui Avraam

Am provocat recent furia lui Florin Laiu afirmand ca istoria lui Avraam, asa cum o avem in Geneza, a fost scrisa pe timpul lui Ezra. Voi prezenta pe scurt argumentele mele si apoi voi raspunde la procentul de argumente inecate in zgomotul alb al raspunsului lui Laiu.

Istoria în sensul modern al cuvântului nu era practicată în vremurile biblice. Cuvantul istorie vine din greaca si înseamnă investigație. Herodot este considerat părintele istoriei pentru ca este primul care a încercat sa raspunda la întrebarea “ce s-a intamplat cu adevarat” pe baza izvoarelor scrise sau orale. Orice “istorie” scrisă înainte de Herodot răspunde la întrebarea “cum ar fi trebuit sa fie”. Stalin isi scutura pipa la intalnirea cu scriitorii sovietici.

Pentru cititorul modern, istoria lui Avraam este o înlănțuire de evenimente în zigzag legate între ele doar prin itinerariul patriarhului. Mesajul narațiunii este interpretat de credincios ca un argument pentru credinta oarba și supunere necondiționată. Însă, pentru a-l înțelege corect, trebuie sa ne întrebam cum trebuia sa fie istoria lui Avraam pentru a comunica mesajul intentionat de autor contemporanilor sai.

Privită prin ochii iudeilor de la Ierusalim, mersul in zigzag devine o linie dreapta ascendenta. Direcția este definită de o serie de dezmosteniri și eforturi de puritate etnică în familia patriarhului. Mesajul inteles de contemporani este ca țara aparține exclusiv urmașilor lui Isaac care își pot dovedii linia de neam prin genealogii scrise și nu s-au amestecat cu “popoarele țării”, adică urmașii copiilor dezmoșteniți ai lui Avraam. Mai mult, Avraam stabilește precedentul legal pentru izgonirea soțiilor “străine” împreună cu copii lor.

Alta tema centrala este sacralizarea Ierusalimului 1. ca mormant al familiei patriarhale (terra patris – patria – este pamantul care contine mormintele părinților), cumparat intr-o tranzactie descrisa cu amanunte (“acte in regula”), 2. ca cetatea unde trebuie plătită zecimea (Salem), si 3. ca altar consacrat prin jertfa lui Isaac. Cele trei naratiuni se exclud reciproc dar asta nu deranjează pe narator. Scopul lui nu este sa descrie o realitate coerentă ci sa comunice o idee.

Argumentul cel mai puternic pentru periodizarea tarzie a narațiunii este limba în care a fost scrisă. Limba ebraică a început sa se desprindă de celelalte dialecte canaanite pe la anul 1250 I.H. Cele mai vechi inscripții sunt scrise într-o ebraică veche și sunt datate în jurul anului 1000 I.H. Ebraica biblica se naste in perioada profetilor pre-exilici. În perioada exilului, Iudeii, fara rege si templu, iși stabilesc o nouă identitate în jurul cărții. Scrieri vechi sunt redactate și limba scrisă evoluează sub presiunea nevoilor și a influențelor literare cosmopolite. Moise nu avea cum să scrie istoria lui Avraam în ebraică. Surse posibile cu privire la Avraam au fost redactate, cel mai devreme în perioada exilului.

Un alt argument puternic sunt anacronismele. Istoria Canaanului în prima jumătate a mileniului doi, este bine documentată arheologic și istoriografic. În aceasta perioada, Canaanul este o regiune puternic urbanizata și împărțită într-o rețea de orașe-state dintre care cel mai important este Hazor, organizate în doua coaliții puternice. Canaanul este principala rută comercială a  timpului și civilizația înflorește. Akadienii numesc țara Amurru de unde numele amoriților. 

Istoria lui Avraam descrie mai degrabă o lume de beduini. Anacronismul biblic s-a transmis în picturile care ne sunt familiare și au intrat în subconștient. Imaginea de mai sus ne spune cum ar fi aratat tribul lui Avraam. Nu au nimic comun cu portul de mai tarziu al triburilor de beduini. Cele patru femei nu seamana cu Sara, Rebeca, si Rahela, cum le cunosc crestinii din cartile cu poze. Deasemenea (Florin ma uit la tine) lipsesc camilele.

Cele mai vechi oase de camila descoperite nu doar în Canaan dar în afara lumii peninsulei arabice datează din 930 I.H. Surse egiptene menționează o camila primită în dar de Faraon pe la anul 1000. Mențiunea dovedește ca animalul nu era banal. Arheologii din Israel au stabilit sfârșitul secolului X ca data cea mai timpurie a introducerii camilei în Canaan. 

Datele actuale de la locurile de topire a cuprului din Valea Aravah ne permit să identificăm mai precis introducerea cămilelor domestice în sudul Levantului, pe baza contextelor stratigrafice asociate cu o suită extinsă de date cu radiocarbon. Datele indică faptul că acest eveniment a avut loc nu mai devreme de ultima treime a secolului al X-lea [î.Hr.] și cel mai probabil în această perioadă. Sapir-Hen, Lidar; Erez Ben-Yosef (2013). „The Introduction of Domestic Camels to the Southern Levant: Evidence from the Aravah Valley”.

În perioada atribuita lui Avraam au loc o serie de evenimente militare majore. Amoritii cuceresc o parte din Mesopotamia  și fondeaza Babilonul în 1894 I.H. Regele amorit Hammurabi fondeaza primul imperiu babilonian și creaza codul de legi care îi poarta numele. In Geneza, Babilonul este fondant de Nimrod în perioada turnului Babel. Codul lui Hammurabi nu este menționat deși legea lui Moise se inspiră din el.

În aceeași perioada, Elamul este în conflict cu Babilonia pe care incearca sa o cucereasca. S-a descoperit lista completa a regilor Elamului din timpul lui Avraam. Chedorlaomer nu este printre ei la fel cum Amraphel nu se afla pe lista regilor Babilonului. Elamul nu a stapanit niciodată teritorii canaanite iar cu Sinear (Babilonia) a fost doar în conflict. 

Răspunsul lui Laiu consta în principal din acatiste și atacuri la persoana urmate de denunțul a mai mult de un secol de arheologie și istoriografie levantină ca  o moda, în cel mai bun caz, sau o conspiratie, in cel mai rau. Asta nu-l împiedica sa se foloseasca selectiv și trunchiat de ele cand gaseste ce căuta. Este modul lui de argumentare “științifică”.

Florin începe cu argumente biblice (circulare). Toate textele citate sunt doar referințe oblice la Avraam scoase din context. Ceea ce evita el sa discute este istoria lui Avraam din Geneza. Florin nu are nimic de spus cu privire la observațiile pe care le-am facut cu privire la structura si mesajul naratiunii. Aștept sa fiu contrazis sau complectat, dar el mă inunda cu zgomot alb sfințit prin referințe biblice.

Problema datarii textului este rezolvata in doua fraze.

Dar toate aceste dovezi biblice nu au nicio greutate în fața criticilor, deoarece ei spun că scrierile acestea ar fi fost scrise mult mai târziu. Ei nu au dovezi clare că ar fi fost scrise mai târziu, ci fac afirmații ex cathedra, speculând anumite date. 

Ex cathedra este de fapt afirmația lui Florin. Dacă anacronismele lingvistice și istorice nu sunt dovezi clare cu privire la datarea scrierii înseamnă ca Florin poate sa ne arate dovezi clare cu privire la faptul ca Moise a scris in ebraica sau ca evenimente descrise  in Geneza au fost confirmate de arheologie sau cronici contemporane. 

Sa vedem cat de clare sunt argumentele lui Florin.

În cazul Elamului menționat în Geneza 14, este imposibil și anacronic ca „Chedorlaomer regele Elamului” să fie identificat cu șahanșahul persan. Elamul fusese un regat puternic între anii 3000-539 î. Chr., în estul Golfului Persic (actuala provincie Khuzestan). Perșii s-au ridicat în Iran după ce ocupaseră Elamul (Anșan și Susa), înainte de anii 550 î. Chr. 

Florin imi trunchiaza cuvintele. Eu nu am spus că regele Elamului a fost confundat cu șahanșahul persan.  Am spus ca, intrucat ersii ocupau vechiul teritoriu al Elamului, biruința lui Avraam asupra coaliției Elamo-Babiloniene era un mesaj cu privire la faptul ca și urmașii săi ar fi putut învinge Babilonul și Persia cu ajutor divin. 

Mai departe aflăm ca Chedorlaomer a fost regele Elamului pentru ca numele este Elamit și faptul ca nu este inclus în lista regilor nu este o dovada ca nu a fost rege. Daca Florin are o dovada mai clara decat lista regilor, aceasta ar trebui sa fie o lista mai veche care dovedește omisia nu faptul ca numele este elamit.

Insa argumentul lui ne amintește mai degraba de fabula lui Alexandrescu: “Și caii lui Ahil care proorocea, desigur că era de vreme ce-l trăgea”. 

Același tip de argument circular este folosit cu privire la data introducerii camilei în Canaan. 

Dacă încă nu s-au descoperit oase de cămilă din anii 2000 î. Chr. în Egipt sau Canaan, nu este un argument suficient. Adesea vorbim de parcă am cunoaște tot ce se află în sol, și am fi studiat și publicat tot ce s-a descoperit deja. 

Se pare ca Florin nu înțelege ca problema nu este absența camilei în anul 2000 ci timp de peste 1000 de ani. Arheologul pleacă de la datarea a ce s-a găsit nu de la ce ar putea fi acolo dar nu cunoaștem. Motivul nu este aroganta, cum sugerează Laiu, ci faptul elementar ca nu poți data ce nu cunoști. 

Parafrazandu-l pe pașoptist, argumentul lui Laiu este: Și camila lui Avraam care proorocea (Avraam, nu camila), desigur că era de vreme ce-l ducea. Nu poate exista dovada mai clară.