Autorii* fac remarca deosebit de pertinentă că ceea ce poate fi adevărat sau fals sub aspect empiric, într-un enunț științific, poate avea sens sau nu, sub aspect conceptual. Ei remarcă faptul că generații succesive de neurofiziologi n-au făcut o distincție clară între creier, minte, psihic, modele psihologice și funcții psihologice de sinteză. Evoluția istorică a fost de la mental la funcții psihice, pentru ca apoi să fie trasă o legătură directă, neurofiziologică, între creier sau zone ale acestuia și psihism.
Acești filosofi ai științei atrag atenția asupra faptului că aspectele conceptuale preced distincția de adevăr și eroare, punând accent pe formele de reprezentare.
Deseori, lucrăm cu modele grafice, chiar spațiale – biologia ne obligă. Dublu helix, izomerii cis-trans, atomul – sunt doar câteva dintre reprezentările reușite. Dar cele mai multe sunt virtuale, le purtăm în mintea noastră, iar limbajul unora este ticsit de termeni muzicali, temporali, spațiali, cerebrali, chinestezici, după afinitatea personală.
Filosofic și conceptual, ceea ce empiric poate fi adevărat sau eronat, poate avea sens sau poate fi un nonsens, dacă sunt încălcate regulile logice.
De asemenea, cercetătorii pun mare preț pe unitatea wholisticăa unei ființe. Nu e permisă și este un nonsens afirmația că anumite regiuni din creier sau ansamblul său, ar putea exercita funcții psihice analitice sau de sinteză. Nu putem memora cu hipocampul, vorbi cu aria sylviană stg, calcula sau conștientiza schema corporală doar cu hemisferul dr. Autorii insistă că funcțiile psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii ființe, fiind definită de totalitatea lor. Numesc asta “eroare mereologică”, un fals, nonsens logic.
Răspunsul lui Dennett și Searle a fost foarte viguros și aș zice că remiza a fost rezultatul. În esență, el face remarca justificată că filosofii limbajului fac o critică apriori a unor realități empirice noi, pentru care nu există limbaj adecvat. Sistemele cu o complexitate ridicată și autoreglare, bazate tocmai pe mulțimea conexiunilor – fiecare neuron din cei peste 100 miliarde are peste 10000 sinapse – generează, tocmai prin aceasta holismul și saltul calitativ, fără să știm – deocamdată – cum devin părțile întreg și ce procent din trăsăturile întregului se regăsește în părți.
De fapt, ceea ce le impută filosofii neurofiziologilor – putem spune, vulgarizând puțin – este faptul că, după ce au constatat că topografia cortexului se pretează la reprezentarea grafică a unui homunculus senzitiv sau motor, a ariilor vizuale, drept niște hărți, sau centrului vorbirii, drept o agenție media, au privit aceste reprezentări așa cum privesc oamenii simpli diversele simboluri creștine întâmplătoare din legume sau secțiuni în lemn, piatră, ca pe miracole. Este o exagerare, desigur. Dar confuzia este de același tip – o confuzie filosofică de sens. Nu întâmplător existau prohibiții antice privind reprezentarea și modelarea. Devine foarte ușor ca tentația reprezentării să conducă spre vicii ale interpretării. Se pare că nu există funcție cerebrală la care să nu participe, nu doar tot creierul, ci întreaga ființă, până la cea din urmă terminație.
“The brain does not hear, but is not deaf… The brain makes no decisions, but neither is it is indecisive. Only what can decide, can be indecisive. So too, the brain cannot be conscious, only the living creature whose brain it is can be conscious – or unconscious. The brain is not a logically appropriate subject for psychological predicates. Only a human being and what behaves like one can intelligibly and literally be said to see or be blind, hear or be deaf, ask question or refrain from asking.” Op cit, p 21.
Așa cum ne spun neurochirurgii, organul numit creier nu are receptori ai durerii, astfel că în unele intervenții, pacientul este trezit pentru verificarea acurateței intervenției. El însuși nu doare, chiar dacă cele mai sfâșietoare și penibile dureri, devin conștiente prin integrarea în talamus și cortex! E o diferență!
Desigur, există multe legende urbane despre transfuzii sau vreun transplant, care au vehiculat trăsături ale donatorului, la receptor. Sunt doar legende. Și anecdote. În situație etică, tehnică – ipotetică, ficțională – în care ar fi posibil transplantul reciproc de cap, identitatea ar urma creierul, sau corpul, care are de partea sa volumul și cantitatea? Deocamdată, nu suntem siliți să ignorăm astfel de dileme. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de dileme. Filosofii, din câte înțeleg, vin cu un argument zdrobitor – al autorității (!), citând din Wittgenstein și combătând dualismul cartezian (sau grec?).
Viața de relație presupune unitatea morfofuncțională a ființei și schimbul continuu de substanțe, energie și informație, prin care se delimitează, dar se și integrează în mediu. Creierul este de neimaginat neurofiziologic fără cel mai îndepărtat receptor și efector, împreună cu legăturile adiacente, cu mecanismele de retroacțiune, feedback, și autoreglare continuă, în timp real.
Neurofiziologie deci, și psihism, hard și soft, biologie, biochimie, biofizică – pe de o parte, și psihologie, filosofie, logică – pe de alta.
Dar arta, spiritualitatea, miturile, imaginarul care sublimează esențialul, idealul, și tinde către absolut?
Cu certitudine nu sunt domeniul științei, dar pot ignora criteriile conceptuale ale adevărului și sensului?
Poate sacrul ignora sau contrazice criteriile posibilului, sensului, realului?
Poate că criteriile de adevăr sau eroare, de asemenea, nu se aplică aserțiunilor religioase sau teologice, dar sunt îndeplinite toate criteriile de sens obiectiv, nu subiectiv?
Bine, am putea răspunde toți aceea care suntem credincioși: tot ce ne trebuie este un set de convenții care să stipuleze regulile acestui limbaj, al acestor reprezentări și ale preocupărilor, atât de dragi nouă. Da, dar ce te faci cu etapa verificabilității, a noncontradictorialității.
Modelele, reprezentările, oricât de abstracte și absconse, au întotdeauna un corespondent real, concret, verificabil, obiectiv. Pe când noi, nu avem decât reașezarea permanentă a unor poziționări noncontradictorii, consensuale colectiv și subiective.
Dacă sacrul este proiectat într-o lume a absolutului, ideală, utopică, va împrumuta trăsăturile imaginare ale acelei lumi și, în cele din urmă, va deveni util doar domeniului în care a fost exilat. Transcendență și imanență – suntem permanent excedați de extremele acestui dipol.
Antropologic, omul se raportează la fiecare și la toate aceste domenii. Unii ar spune că toate, fără excepție, sunt creația sa. El le unifică și îi sunt familiare. Totuși, fiecare dintre aceste domenii are specificul său tehnic, criteriile sale de verificare.
Este foarte ușor să comiți erori tehnice de logică, să faci presupuneri și inferențe, să transgresezi granițe și să aplici principii, norme sau reguli specifice unui nivel sau domeniu, în altul cu criterii și reguli diferite.
Limbajul se pretează ușor la astfel de salturi. Desigur, în artă, acesta poate fi un procedeu creativ, surprinzător și ingenios. În domeniile exacte, cadrul de referință trebuie definit permanent, ca și termenii, pentru claritate și eliminarea confuziei. Dar, așa cum spune prietenul și colegul meu, Daniel, se pare că, dacă nu teologii, cel puțin oamenii religioși, au un apetit crescut pentru termeni neclari și confuzie!
————-
Duelul academic dintre Maxell Bennett & Peter Hacker cu Daniel Dennett & John Searle a pornit de la lucrarea primului cuplu: Philosophical Foundation of Neuroscience, și s-a concretizat cu lucrarea Neurosciece & Philosophy – Brain, Mind, Language, Columbia Univ Press, 2007, care conține selecțiuni din alocuțiunile prilejuite de simpozionul găzduit de Asociația Americană de Filosofie.
…
oxigen2 
Comentarii recente