oxigen2

Cain și Abel*

Privesc cele două nume din acest titlu și mă întreb dacă ordinea este pur fonetică sau ține seama de ordinea nașterii, de alte simboluri inconștiente ale grupurilor pe care le reprezintă aceste două personaje mitologice.

Crima lui Cain nu este doar prima crimă mitică din istoria culturală a omenirii, dar este și debutul conflictelor religioase care au fost și sângeroase, și războinice, și crude, deși au fost purtate în numele celor mai pașnice și sfinte idealuri.

Abel reprezintă tipul vânătorului, al prădătorului, păstorului, care vânează și sacrifică pentru a supraviețui. Lanțul trofic necesar vieții, pus la punct în acest sens, este de-a dreptul impresionant, crud și plin de învățăminte.

https://en.wikipedia.org/wiki/Predation

Campbell remarcă dezvoltarea timpurie a miturilor legate de această etapă a dezvoltării omenirii și subliniază considerația și respectul față de vânat, totemurile și tabuurile legate de acesta, sacralizarea relației intime, vitale, a acestui cuplu bizar, rolul sentimentului de vinovăție și sublimarea sa, din instinct de supraviețuire sau impuls individual, în principiu sacru al perpetuării vieții.

Ce a devenit această mitologie?

O regăsim sub forma jertfelor, inclusiv umane, aduse zeilor ca ofrande, de ispășire, pentru pecetluirea unui legământ, sacralitatea vieții și cruzimea morții, fiind transferate asupra relațiilor, socializate, instituționalizate.

Viața, moartea, vinovăția, păcatul, jertfa, expierea, par să fie filonul genetic principal al religiei, care se naște, prin ceea ce are ea esențial, în perioada dezvoltării omului ca vânător și prădător. O etapă necesară, un mod de viață, un stil de supraviețuire, valabil și astăzi, perpetuat prin valențele sale, sublimate, civilizate, verificate ca eficiente.

Interesant, că în primul conflict religios violent, vânătorul, prădătorul, devine victimă, printr-un fel de act compensatoriu, reparatoriu: iată unde conduce modul tău de viață! Abel: omul credincios, omul religios. Victimă inocentă, pașnică a agresivității violente nejustificate, gratuite. Este oare chiar așa?

Prima dilemă.

În orice caz, de partea lui este autoritatea, divinitatea, simbolul, sacralitatea.

Ce și pe cine reprezintă Cain?

Oamenii testează spontant și de nevoie – foamea îi împinge – plantele, fructele, semințele – uneori cu prețul suferinței și chiar al vieții. Le selecteză, încep să le răsădească, să le cultive și amelioreze. Așa se naște agricultura, se trece de la viața nomadă la cea stabilă, de la corturi și peșteri, la bordeie și case, la așezări și cetăți, la civilizație. Hoardele devin colectivități și societate. În spatele acestor ocupații, priceperii și uneltelor pe care le presupun, se află agricultura, știința și tehnologia. Armele și războiul. Instrumentele muzicale și arta. Citez din Biblie. Genesa 4,21.22.

Cain, viitorul criminal, nu vine cu jertfa, cu sentimentul vinovăției și culpabilitatea păcatului. El vine cu darul de mâncare și mulțumire. El este vegetarianul. De ce nu este acceptat?

Să ne mire că cele două categorii s-au intricat atât de mult până azi? Că și-au dat mâna, și-au făcut împrumuturi și compromisuri – reciproc avantajoase, desigur.

Pentru că el, Cain, reprezintă omul secular, umanitatea și civilizația. El vine fără complexe și fără vinovăție. El vine doar cu mulțumire și recunoștință, fără datorii și fără obligații. El se oferă pe sine. Inacceptabil!

Pe vremea aceea, sacrul și mitul reprezentau atotputernicia!

Frustrare. Mânie. Impulsivitate. Jertfă se cere, jertfă aduc! Fratricid. Crimă. Violență. Consecințe.

Cât timp există suferință și moarte, pierderi și devastare, religia va câștiga. Fiindcă ea aduce mângâiere, speranță, promisiunea compensării nemăsurate, infinite. Adică exact ceea ce trebuie, remediul ideal, panaceul.

Dar putem trăi fără știință și thnologie, fără confort și civilizație? Nu putem! Cain trebuie să trăiască! Cât mai departe! Însemnat, ostracizat! Iar, dacă mai nou, nu-l mai putem alunga, ne izolăm noi. Isihasmul și ghetourile neoprotestante.

Este adevărat că civilizația și confortul aduc timp liber, vicii și plăceri, pervertiri și perversiuni. Un rău ne-necesar. Unele sunt pur și simplu a doua natură, obiceiuri, efecte secundare, adversități naturale, mutații.

Ca în orice mit, totul pare ireal și totuși atât de adevărat și semnificativ.

Abel este ucis și totuși supraviețuiește. Chiar foarte bine. Moștenitorii săi sunt religiile și miturile lumii. O înțelepciune aparte, a artei și spiritului. A istoriei și trecutului, cu învățămintele sale. A celor vii și a celor morți, deopotrivă. A celor veșnice. Eternitatea este partea lor. N-o duc rău nici pe lumea asta.

Conform legilor biblice, antice, ale talionului, Cain ar fi trebuit să moară. Dar mitologia funcționează și în cazul său. El îi reprezintă pe industrioși, pe oamenii inventivi și curioși, pe cei ce duc omenirea înainte, spre viitor.

Va fi oare, primul conflict și ultimul conflict? Optimist fiind, nu cred. Se va stinge de la sine, prin lipsă de combatanți și de motivație. Realist fiind, va mai persista. Până ne vine mintea la cap.

---

• Ideile apologetice ale lui Sorin Petrof, în favoarea lui Cain, și The Power of Mith a lui Josef Campbell mi-au inspirat aceste gânduri.

Pragurile sau nodurile deficiențelor umane.

Sunt stări provocatoare de disconfort, neliniște, angoasă, care cer rezolvare, rezoluție – dar aceasta este imposibilă fiindcă, natura omului este finită, imperfectă. Perfecțiunea, absolutul rămân ideale, utopice.

Pragul:

1. Existent – nonexistent: confruntarea cu moartea previzibilă. Promisiunea veșniciei, eternității: Timp infinit.

2. Semnificativ – nesemnificativ: confruntarea cu ratarea. Promisiunea autorealizării: Prestigiu, Celebritate.

3. Bunăstare (bio-psiho-socială-spirituală) – sărăcie: confruntarea cu lipsa. Promisiunea valorii.

4. Sănătate – boală: confruntarea cu suferința. Promisiunea regenerării.

5. Plăcere – durere: confruntarea cu dorința, instinctul. Promisiunea împlinirii.

6. Creativitate – plictiseală: confruntarea cu banalul tern. Promisiunea estetică, artistică, a frumosului. Artă. Divertisment.

7. Competență – ignoranță: confruntarea cu impostura. Promisiunea autenticității.

Foamea, insuficiența umană în acoperirea acestor deficiențe și altora ca ele, este furnizată în imaginar, ideal, de legende, basme, mituri. Religia este forma evoluată, instituționalizată, a acestor promisiuni neacoperite.

(Reflecții pe marginea lui Joseph Campbell, Eroul…; Puterea mitului. Poate că seamănă puțin și cu Maslow, Osborne, etc.)

ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …

Motto

‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,  concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este  viață organizată.’

Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.

Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…

Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”

Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.” 

O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.

Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice  experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…

Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.

Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…

O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei. 

Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…

Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…

Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!  

…

Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.

_______

*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.