Ce au discutat Kant și Diavolul la cafeaua de dimineață?


În romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, un turist dubios intră într-o dispută despre existența lui Dumnezeu cu doi cetățeni sovietici. Cel mai filozof dintre ei apelează la argumentul lui Kant împotriva argumentelor tradiționale pentru existența lui Dumnezeu. Personajul straniu răspunde că de fapt Kant a elaborat un argument nou pentru existența lui Dumnezeu, neînțeles de credincioși și atei. Reiese că el însuși avusese o mână când au discutat argumentul la micul dejun. Profesore, nu te vor înțelege, o să râdă lumea – l-a avertizat.

Suntem la Moscova în 1930, unul dintre cei doi cetățeni crede că străinul e nebun, celălalt vrea să îl trimită pe Kant în Gulag, amândoi decid să cheme poliția. Aflăm însă că turistul dubios este chiar Diavolul în persoană și că a fost implicat nu doar în istoria idealismului german dar și în fondarea Creștinismului, împreună cu Pilat din Pont.

Cartea lui Bulgakov este un atac împotriva materialismului sovietic plat. Însă, ne întrebăm, de ce nu apelează autorul la Dumnezeu (ca Solzhenitsyn) ci la Diavol? Ne amintim de Pierre d’Ailly la Conciliul din Constanta: ”Numai Diavolul în persoană mai poate salva biserica și voi vreți îngeri”. Diavolul reprezintă aici spiritul subversiv. În loc să recurgă la apologetica tradițională care confirmă dogma și ordinea medievala, teologia ar fi trebuit să fie negația lor. Fără această negație, teologia creștină s-a condamnat la irelevanță în conflictul cu modernitatea care era pe drum.

Ce a discutat Kant cu Diavolul la micul dejun?

Ca să înțelegem, vom pleca de la un argument al lui Yuval Noah Harari în, dealtfel, excelenta carte, Sapiens. Ce diferență este, întreabă Harari, între 1776 AC și 1776 AD, între Codul lui Hamurabi, care spune că oamenii nu sunt egali sub lege, și Declarația de Independență, care susține contrariul? În esență, nu există o diferență, elaborează Harari. Ambele sunt bazate pe ficțiune.

Nu este greu să vedem panta alunecoasă pe care stă argumentul din Sapiens. Înseamnă că între o cultură care aprobă mutilarea genitală a femeii și sclavia ei, pe de o parte, și una bazată pe noțiunile egalității, demnității și autonomiei oricărei persoane, de cealaltă parte, nu există o diferență ontologică. Ambele sunt bazate pe mituri. Drepturile omului devin drepturile culturale de a adera la propria mitologie.

La celălalt capăt al spectrului, cineva poate revendica legitimitatea întoarcerii la societatea pre-iluministă în același limbaj.

Kant susține, dimpotrivă, că drepturile omului, așa cum au fost formulate de Revoluția Americană și cea Franceză, există, și că pot fi deduse logic. Iluminismul, spune Kant, este declarația de independență a omului de sub tutela bisericii și a regelui, pentru că omul poate să cunoască binele și răul, adevărul și eroarea, fără apelul la autoritate.

Idealismul lui Kant are la bază revoluția științifică. De aici independența față de dogma. Dacă biserica greșește în explicația naturii, de ce ar avea dreptate în probleme morale? Dacă Biblia, cum spune Galileo, nu ne arată corect cum merge cerul, de unde știm că ne arată corect cum să ajungem la el?

Însă dacă știința, conclude același Kant, referindu-se la legile lui Newton, ne arată cum merge cerul, înseamnă că legile gândirii preced experiența.

Argumentul lui Kant nu este greu de înțeles dacă luăm în considerare felul în care Newton a ajuns la calculul infinitezimal. Matematicienii timpului și-au ridicat sprâncenele când au auzit aberații ca aceea că două suprafețe inegale segmentate la infinit devin egale în punctul imaginar 0/0. Noțiunea contrazicea bunul simț dar putea prezice exact traiectoriile corpurilor cerești.

Victoria lui Newton îl convinge pe Kant că rațiunea este transcendentală față de experiență. De aici, încrederea lui într-o etică rațională absolută. Însă argumentul lui Kant este teologic, în ultimă instanță. Etica kantiană este independentă de o cauzalitate naturală. Omul care o acceptă se trezește întrebându-se despre existența lui Dumnezeu măcar că nu prea mai calcă pe la biserică.

Ce avem aici este o gândire care răstoarnă orice dogmă și orice metafizică dar sfârșește într-o teologie compatibilă cu modernitatea. Nu degeaba spunea Nietzsche despre Kant că este un păianjen care ne prinde în plasa rațiunii pentru a ne inocula cu otrava Dumnezeului mort.

Kurt Godel a mers un pas mai departe după Kant. Pentru autorul Teoremelor de incompletitudine religia este uneori bună dar cel mai des rea și Biblia este o colecție de mituri. Însă matematica și logica îi spun lui Godel că Dumnezeu există, că teologia este știință și că drepturile omului nu sunt ficțiune.

Mai nou, Slavoj Zizek explică Apusului filozofia clasică germană în idiom balcanic și îndeamnă stânga să se lepede de relativism. ”Dacă Dumnezeu nu există nimic nu este permis” le spune ateul marxist liberaililor din secolul XXI, la fel de șocați ca teologii catolici la afirmația lui Pierre d’Ailly în 1415. Numai o teologie revoluționară mai poate salva stânga și voi vreți îngeri, corectitudine politică.

Creștinismul își găsește relevanța în modernitate numai ca o teologie a negației, dar negația trebuie să înceapă cu propriile dogme. Dumnezeu poate fi căutat numai după ce falsele certitudini au fost distruse. Asta a înțeles d’Ailly cu afirmația lui făcută pe pragul modernității, când Conciliul l-a condamnat pe Huss la moarte și pe sine la irelevanță.

Profesore, o să râdă lumea. Râsul vine din ambele părți ale disputei, dar Bulgakov ne arată că Diavolul râde la urmă.