Atei si agnostici in viata de apoi – Chiar asa?

Ai multumim lui Edi pt. participare la discutia noastra despre posthumanism si singularity. Edi vorbeste des de “singularity” in multe din prezentarile lui recente, si poate e cazul sa postam unele din discutiile noastre, unde Edi a paticipat prin internet la un forum cu unii din studentii mei. Cer scuze fiindca clipul este in engleza  dar tema s-a mai discutat pe O2, poate mai diferit un pic decat in discutia noastra aici. Deasemeni scuze fiinda pe Edi l-am pus doar pe audio si numai pe la sfarsit l-am pus si pe video. Oricum, vocea s-a inregistrat bine! :)

In acest forum am discutat de “viata” omului in viitor sau continuarea existentei intr-o forma post umana pe care toti o vedem diferit, chiar daca avem acces la aceiasi informatie. E bine ca toti speram intr-o lume mai buna, interesant e ca unii din noi o vedem intr-un mod ciudat, iar ceilaltii in altul si mai ciudat! E posibil sa fim toti gresiti, dar speram sa invatam din greseli si sa continuam progresul spre acest destin post uman.

Citind pe spectrum magazine, am dat peste un blog care suna cam asa “Secularii nu au nici o treaba cu cerul si iadul pentru ca pe ei nu ai intereseaza decat viata asta aici si acum; in special, ei nu vor sa fie trasi la raspundere de nici o fapta comisa in aceasta viata”.

Chiar asa? Imi pare rau dar majoritatea ateilor si agnosticilor sunt mult mai constienti de faptele lor decat multi credinciosi. Pe atei si agnostici ai intereseaza si sunt invocati la pastrarea mediului, educatie, etica, moralitate, progres si starea omenirii, pe cand multi credinciosi spun ca “Domnul le va rezolva pe toate” fara sa se sinchiseasca prea mult. Deasemeni cred ca pe multi din seculari ai intereseaza viata post-human (“in cer” pe limba credinciosului fundamentalist) mai mult decat pe majoritatea adventistilor si credinciosilor “asteptatori”. Din discutia cu acesti studenti (agnostici si atei) se poate vedea ca secularii sunt mult mai angrenati si motivati sa caute mijloace, metode si moduri de a produce si trai viata aceasta de “post-human” pe care multi credinciosi doar o asteapta cu “nerabdare” in dar, ne avand mare habar de ce.

Violenta Rituala in Biblie

Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul “mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim “Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când “eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.

Simona Halep impotriva Ingerului Moroni

Saptamana aceasta l-am vazut pe Iacob invatandu-le pe Lea si Rahela sa joace tenis. Patriarhul purta chipul unui mormon fundamentalist care, intr-un acces de bunatate, le scosese pe cele doua sotii din casa. Lea si Rahela erau imbracate in rochii lungi, dintr-un material cum puteai cumpara candva la orice magazin satesc din Romania, si sortul de bucatarie simbolic pe deasupra. Purtau baticuri din acelasi material de cooperativa sateasca, si se miscau greu, nu doar din cauza rochiilor lungi, dar, mai ales, din cauza trupurilor pastoase si uzate prematur, atunci cand femeia este mantuita prin nasterea de prunci.

Cele doua sotii erau fericite, si chiuiau entuziasmate ori de cate ori reuseau sa marcheze un punct cu voia domnului lor barbatul. Nu au permis de conducere, nu au cont in banca, nu au educatie, nu au banii lor, nu ies singure din casa, dar au ceea ce nu are femeia moderna: un sot care sa le ocroteasca, sa le indrume spre cer, si sa le disciplineze cu dragoste atunci cand gresesc. In bunatatea lui, domnul lor barbatul le mai scoate si din casa, le invata tenis (om cu vederi largi), ba le si lasa sa mai castige cate un punct. Cum sa nu fie fericite?

Am inchis ochii pentru o clipa, si mi-am imaginat-o pe Simona Halep oferindu-i o lectie de feminitate asertiva masculului patriarhal. Am deschis iarasi ochii, si le-am vazut pe Lea si Rahela. Unde s-au dus patru milenii de istorie?

Nu s-au dus nicaieri. Atunci cand sfintele chiuie de bucurie la fiecare punct marcat, sunt ca Simona Halep si Serena Williams. Este bucuria precara de a face ce vrei cu corpul tau. Un sentiment pe care din nefericire l-au descoperit prea tarziu.Este ce ar fi putut sa fie fara o religie care face din femeie o anexa la egotismul patriarhal.

Motivul pentru care sportul este “nepotrivit” pentru o fata cuminte (spre deosebire de cantatul la pian si poezia la ora muzicala), motivul pentru care tunica de tenis a lui Halep este condamnata de masculi sfinti care se uita la pornografie pe internet (dar pornografia este o slabiciune, pe cand tinuta nebiblica este razvratire), motivul pentru care ultima femeie machiata din Israel a fost aruncata pe fereastra, este acela ca religiile patriarhale se tem de femeia care e stapana pe propriul corp. Pana la urma s-ar putea ca Halep si Williams sa se ascunda cu adevarat in rochiile lungi si hyper-foliculimia sotiilor mormone. E nevoie doar sa le trezesti. Asa ca, gata, inapoi la cratita si la cartea de cantari. Doar no-ti vrea si pantalon scurt. Patriarhul isi incarca proprietatea in SUV si demareaza.

Am ramas cu amintirea chiotelor de entuziasm ale sotiilor care au descoperit pentru cateva minute bucuria de a fi stapane pe propriul trup. Cred ca se simt vinovate.

Departe de Lumea Dezlantuita

Exodul Leprosilor

Raport Financiar: 1 Iulie 2014 – 30 Septembrie 2014

Multumim tuturor care au facut posibil ca proiectul nostru sa supravietiuiasca impotriva la oricarei incercari de asfixiere intelectuala.

Septembrie:

Sep 30, 2014   Donation From C.D.   $60.00 USD
Sep 28, 2014   Donation From M.P.   $70.00 USD
Sep 25, 2014   Donation From A.F.   $40.00 USD
Sep 13, 2014   Donation From F.T.   $150.00 USD
Sep 7, 2014   Donation From G.G.   $50.00 USD
Read more of this post

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,136 other followers