De ce nu pot vedea toti hainele Imparatului

images Versiune audio

Saga sectantilor

Cu totii stim ca in ciuda pretentiilor de liberatate de expresie, gandire si alte alea,  O2 este un site adventist. Doar ca in ultima vreme acest aspect a devenit vizibil intr-un mod care strica aerul si n-are nicio treaba cu oxigenul.

De ani de zile cele mai „importante” si dezbatute topicuri sunt cele legate de young earth creationism. Tin sa-i aduc aminte gazdei noastre (si altora in egala masura) ca preocuparea pentru literalismul celor sase zile ale Facerii este pur sectara si nu este un fenomen generalizat postdarwinian. O lectura transversala a istoriei dogmei iti arata ca nici macar crestinii de secol doi nu credeau in literalismul Genezei, ba mai rau erau unii (morti ca martiri ulterior) care nu credeau ca exista suport biblic nici pentru creatia ex nihilo.

In acelasi spirit sectar, se cauta urma adevaratilor crestini pe calea unui landmarkism adventist si ni se servesc periodic glume precum: adventismul este cale spre reforma crestinismului sau ADN-ul adventist al pionierilor incuraja cercetarea rationala. Acum ca adventismul este la ani lumina de crestinismul istoric este clar pentru oricine are o minima cultura teologica. Care cultura teologica, scuzati-mi aroganta, lipseste din majoritatea dezbaterilor de pe zona. La fel cum unchiu’ Lucian nu are treaba cu stiinta, fratele Edi pretinde ca ar fi inteles ceva din Calvin sau Augustin, pe care adesea ii desfigureaza pana la nerecunoastere.

Se cere biserica inapoi, dar in spiritul propriei eclezilogii – biserica sunt “ei” si revendicarea rezulta intr-un non-sens. Pe de alta parte, nu suportam institutiile bisericesti, dar vrem sa occupy church. Adventismul este axis mundi – poti fi ne-adventist, ex-adventist, adventist de Romania sau post-adventist.

De asemenea, nu cred ca trebuie de fel argumentat ca singurul motiv pentru care adventismul este mentionat pana la greata tine de imbibarea extrem de subiectiva a oricarui dialog cu evocarile personale ale mediului bisericesc adventist. Lecturi de referinta de care se face misto sau la care se face aluzie sunt, fireste, Semnele timpului sau Spectrum Magazine. Iar glumele savuroase sunt cele din Troparul, care privesc pastori…aaa…sa ghicim…adventisti.

In dialogul sau cu Beni Plesa cu privire la Sabat, Edi ne arata ca a ramas un sectant. Pentru Edi Constantinescu nu este neaparat relevant Iisusul istoric, dar este revoltator de relevant daca din punct de vedere istoric biserica primara tinea sabatul. Si cu atat mai amuzant, cu cat in teologia lui Edi, Sabatul nu pare a avea vreo relevanta.

Acum serios baieti: Nu v-ati saturat de adventism? Nu va este rusine?

Edmond vs Lucian – nostalgia si neajunsurile ei

“Ca unii care avem aceleași valori, suntem același tip de persoane și iubim aceeași biserică și aceeași credință” – Edmond Constantinescu

E destul de greu de crezut că Edi și ”unchiul Lucian” au aceleași valori și aceeași credință. Personal am renunțat de destula vreme să mai sper într-o schimbare a bisericii adventiste care să o aducă în pericol să fie relevantă. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, sunt complet de acord cu afirmația lui Edmond. Pentru aceasta voi face apel la un eseu al autoarei Svetlana Boym, ”Nostalgia and its Discontents”.

Atât Edi, cât și unchiul Lucian sunt persoane nostalgice. Cuvântul ”nostalgia” ar fi fost format prin unirea a două rădăcini grecești, nostos însemnând ”întoarcere acasă” iar algia însemnând ”dor” (en. longing). În viziunea Svetlanei, nostalgia pare să fie manifestarea dorului după un loc, când în realitate ar fi năzuința după un timp diferit – timpul copilăriei noastre. ”Nostalgicul își dorește să transforme istoria în mitologie privată sau colectivă, să reviziteze timpul la fel ca spațiul, refuzând să se predea în fața trecerii ireversibile a timpului care caracterizează condiția umană.”
Atât Edmond, cât și unchiul Lucian au aceeași algia, aceeași năzuință după un timp-spațiu diferit. Un nostalgic nu este niciodată o persoană ”de-a locului”, ci o persoană care mediază între locuri și timpuri diferite; între modernitate și tradiție. Luată independent, această năzuință cvasi-universală ne face să fim empatici față de semenii noștri. În momentul în care încercăm să împlinim această năzuință printr-o anumită apartenență (”longing vs. belonging”), atunci apar diferențele, iar înțelegerea reciprocă se încheie.

Svetlana distinge între două tipuri de nostalgie: restaurativă și reflexivă. Nostalgia restaurativă, caracteristică unchiului Lucian, se axează pe aspectul ”întoarcerii acasă” (nostos), propunându-și reconstrucția trecutului pierdut. Nostalgia reflexivă (Edi) se axează pe aspectul ”năzuinței” în sine (algia), amânând întoarcerea acasă în mod deliberat, ironic, fără să evite contradicțiile modernității. Probabil unchiul Lucian ar nega faptul că este o persoană nostalgică; scopul său este acela de a lupta pentru adevărul absolut. Edi, pe de altă parte, își încurajează cititorii să pună sub semnul întrebării orice formă de ”adevăr”. Deși aceste două atitudini par să fie contradictorii, ambele au la bază o anumită formă de nostalgie. Svetlana continuă să le descrie comparativ:

”Nostalgia restaurativă se află la baza reînviorărilor religioase. Aceasta cunoaște două scenarii de bază – întoarcerea la origini și conspirația. Nostalgia reflexivă nu urmează un singur scenariu, ci explorează moduri diferite de a locui mai multe locuri în același timp și de a imagina diferite zone temporale. Aceasta iubește detaliile, nu simbolurile. […] Retorica nostalgiei restaurative nu se referă la ”trecut”, ci mai degrabă la valori universale, familia, natura, patria, adevărul. Retorica nostalgiei reflexive se referă la a-ți lua un moment de pauză pentru a pătrunde semnificația prezentului eluziv. […]
Viziunea conspiraționistă [a nostalgiei restaurative] reflectă nostalgia unei cosmologii transcendentale și a unei concepții simple, premoderne, de bine și rău. Această viziune se bazează pe un singur scenariu trans-istoric, o bătălie maniheică între bine și rău, precum și inevitabila identificare a țapului ispășitor – dușmanul mitic. Multitudinea de sensuri, complexitatea istoriei, varietatea dovezilor contradictorii, precum și specificitatea circumstanțelor moderne – toate sunt șterse, iar istoria modernă este văzută ca împlinirea profețiilor antice. Aderenții extremiști ai teoriilor conspirației își imaginează că mitica lor ”casă” este întotdeauna sub asediu, trebuind să fie apărată de dușmanii conspiratori.”

În viziunea Svetlanei și a altor autori (Walter Benjamin, Adrian Forty), obsesia trecutului denotă o puternică amnezie. Când o cultură este profund ancorată în trecutul ei, acesta va fi păstrat viu în memoria colectivă (”tradiție” în definiția lui Maurice Halbwachs). Nostalgia apare abia în urma unei crize de memorie, când societatea se simte complet ruptă de trecut. Un astfel de punct a fost secolul 19, care prin revoluțiile sale radicale a creat o ruptură în continuitatea civilizației umane. America pare să fi fost cu atât mai afectată, cu cât locuitorii săi trăiau într-un continent fără istorie, izolați de culturile-mamă.
Probabil adventismul poate fi înțeles într-un asemenea context – criza de memorie a unui grup de americani i-a condus spre încercarea iluzorie de a reconstrui mitica patrie-mamă: puritanism, literalism biblic, mentalități victoriene, toate încorporate în cea mai îngustă nostalgie restaurativă. Toate aspectele din citatul anterior sunt perfect valabile în cazul adventismului.
Svetlana face chiar o predicție – cu cât fenomenul modernizării este mai accentuat, cu atât mai conservatoare și mai rigide vor fi noile tradiții. În al doilea rând, cu cât este mai puternică retorica unei continuități cu trecutul și valorile istorice, cu atât mai selectiv va fi prezentat trecutul în sine. ”Noutatea tradițiilor inventate nu devine mai puțin nouă atunci când se camuflează ca antichitate.” Acestea sunt însă convingătoare întrucât exploatează simțul pierderii comunității și a coeziunii și oferă un scenariu al apartenenței colective. Așa se face că adventismul și-a propus să recupereze trecutul pierdut prin doctrine complet noi precum ”Sabatul – sigiliul lui Dumnezeu”, doctrina Sanctuarului, starea omului în moarte și scenariul profetic unic. Această formă de nostalgie restaurativă a fost atât de îmbietoare și universală (Sola Scriptura), încât a găsit teren fertil inclusiv în România, găsindu-și apologeți neobosiți precum Florin Lăiu sau unchiul Lucian.

Edmond, pe de altă parte, a descoperit nostalgia reflexivă ca pe o potențială metodă de a depăși actuala criză de memorie și de identitate. ”Nostalgia nu e întotdeauna retrospectivă. Fanteziile trecutului, determinate de nevoile prezentului, au un impact direct asupra realităților viitorului. În timp ce utopiile futuriste pot fi demodate, nostalgia în sine are o dimensiune utopică, care însă nu este îndreptată spre viitor. Uneori nu este îndreptată nici spre trecut, ci mai degrabă în lateral. […] Ne face să explorăm umbrele laterale și aleile din spate mai degrabă decât calea dreaptă către progres. Ne permite să ocolim narațiunile deterministice ale istoriei.”
În loc să lupte pentru adevărul absolut și valori fundamentale, Edmond tezaurizează ideile gânditorilor din toate timpurile: profeții evrei, Iisus, Pavel, Platon, Aristotel, Occam, Machiavelli, Luther, Erasmus, Newton, Descartes, Kant, Hegel, Nietzsche, Marx, Wittgenstein, Ellen White, Darwin, Teilhard, Derrida, Foucault Kung, Ratzinger, Hawking! E greu să găsești în altă parte un amestec atât de eclectic. Toți aceștia devin elemente ale nostalgiei reflexive – frânturi din trecut care pot fi oricând invocate în prezent sub forma unei epifanii (W. Benjamin). ”Nostalgia de acest fel este mai mult orientată spre o narațiune individuală care apreciază detaliile și semnele memoriale, amânând totodată întoarcerea acasă. Prețuiește fragmentele disparate de memorie și temporalizează spațiul. Demonstrează că năzuința și gândirea critică nu sunt opuse. Tocmai această defamiliarizare și simțământ al distanței îl face [pe nostalgic] să își spună povestea, să nareze relația dintre trecut, prezent și viitor. Prin această năzuință, el descoperă că trecutl nu este ceea ce nu mai există, ci, conform lui Bergson, trecutul este ceva ce ”poate acționa și va acționa poziționându-se într-o situație prezentă din care împrumută vitalitatea””.

În timp ce unchiul Lucian se agață de trecutul mitic al patriei-mamă (care nu a existat niciodată așa cum și-o imaginează), încercând în mod naiv să-l reinstaureze în prezent, Edmond – ca și Svetlana Boym – vede trecutul ca pe o colecție de gânduri, trăiri și experiențe care pot deschide o multitudine de posibilități. ”Nostalgia reflexivă oferă posibilități non-teleologice de dezvoltare istorică… Era curentă de amnezie este văzută ca fiind potențial pozitivă: aceasta ar putea crește posibilitățile emancipatoare și alegerile individuale, oferind multiple ”comunități imaginate” și moduri de apartenență… În locul re-creării casei pierdute, nostalgia reflexivă poate încuraja formarea individualității estetice”. În acest context, forma de adventism non-adventist imaginată de Edi pare perfect legitimă, fiind oricând de preferat pentru un student Amicus în fața alternativei unchiului Lucian.

Groupthink

images Versiune audio

De la Marea Lupta la Mein Kampf

Biserica din Loma Linda a postat recent pe Intercer prezentarile mele de “Daniel & Apocalipsa” din 2002. De aici, o furtuna de intrebari. Cum poate cineva sa fie atat de schimbator (citeste usuratic) incat sa-si schimbe pozitia radical in mai putin de zece ani? Despre stele cazatoare (multumesc pentru prima parte), si biserici care vor apostazia impreuna cu pastorii, am auzit. “Cu pastorii nostri-n frunte vom avea erezii multe”. O fi Omega? Sunt dator cu un raspuns.

Pozitia mea de la LL reflecta o ingrijorare pe care am regasit-o mai tarziu in doua lucrari ale lui George Knight.

Este vorba mai intai de cartea The Neutering of Adventism, care poate fi tradusa elegant ca Neutralizarea Adventismului, sau, mai pe sleau, Castrarea Adventismului. Titlul vorbeste de la sine. Knight este ingrijorat de disparitia etosului profetic si a caracterului contra-cultural al Adventismului contemporan. Suntem acum doar evanghelici de ziua a saptea.

Desi cartea lui Knight inca nu aparuse, impartaseam aceleasi sentimente. Dorinta mea era sa regasesc radicalismul pierdut.

A fi radical inseamna a merge la radacini. La LL am fost radical, insa radicalismul meu nu tinea de asa zisul adventism istoric, fundamentalismul imbratisat dupa primul razboi si reinviat dupa al doilea de Andreasen, Hartland, Amazing Facts, Educate Truth, Pippim, dinastia Wilson si tot adventismul din Romania. Dimpotriva, am incercat o intoarcere la adevaratele radacini, cele reprezentate de William Miller, John Andrews si Uriah Smith. Respectul meu fata de acesti biblicisti naivi dar inteligenti si independenti nu a scazut intre timp.

Cealalta lucrare a lui Knight este o prezentare video despre educatia adventista pe care am vizionat-o la o intalnire organizata de Conferinta Illinois. Knight incerca sa ofere o solutie pentru de-neutralizarea adventismului. Dupa vizionare, ne-am impartit in grupe pentru a discuta solutia propusa.

Aspectul socant pentru mine a fost incercarea autorului de a ne oferi ca exemplu miscarea Hitlerjugend din Germania Nazista si Stalinismul.

Comunismul a cazut din cauza ca URSS s-a destalinizat. Destalinizarea reprezinta convertirea unei ideologii in alb-si-negru la recunoasterea zonei gri. Concluzia fireasca: educatia adventista trebuie sa se re-stalinizeze. Sa renunte la zona gri a intrebarilor deschise. Sa se intoarca la teologia fiarelor apocaliptice, la fel cum nazistii se foloseau de spectrul evreului etern si comunistii de cel al dusmanului de clasa.

Mai socant a fost faptul ca am fost singurul socat. Colegii au fost de acord ca trebuie sa facem mai multa indoctrinare profetica in scoli, dar nimeni nu parea sa fi fost intrigat de analogia politica aleasa de Knight. Ma intreb daca a vrut sa recomande in mod sincer modelul nazist/stalinist sau a vrut doar sa ne deschida ochii? In a doua varianta, nu a reusit.

Solutia propusa de Dr. Knight a fost definita de Dr. Goebbels ca principiul Minciunii Mari. Ideea este ca, pentru a fi crezuta, o minciuna nu trebuie sa ofere dovezi, ci trebuie sa fie cat mai mare. Omul simplu spune minciuni micisi nu crede ca cineva poate minti la scara mare.

Comunismul si-a pierdut credibilitatea atunci cand a recunoscut “greselile” staliniste. Apusul ar fi continuat sa creada impotriva oricarei dovezi, ca gulagul este un mit, asa cum unii cred astazi ca holocaustul este un mit. Diferenta este ca nazistii nu au renuntat niciodata la Minicuna Mare, in timp ce Hrusciov si Gorbaciov au incercat sa cocheteze cu adevarul, crezand ca asa vor mari credibilitatea comunismului.

Adventismul nu trebuie sa repete greseala lor. Nu trebuie sa acceptam ca exista incertitudini si aspecte dicutabile in doctrina. Nu trebuie sa recunoastem ca am gresit. Nu trebuie sa cochetam cu adevarul.

Cele doua lucrari ale lui Knight definesc bine traiectoria parcursa de mine de la prelegerile de la LL. Am inceput prin a cauta radicalismul pierdut. Am incheiat prin a-l regasi in Minciuna Mare. Nu am vazut alta solutie decat sa le resping pe amandoua.

Mi-am schimbat pozitia asa cum si-a schimbat-o Luther in fata crizei anabaptiste. Cand radicalismul Reformatiunii duce la fascism biblic, solutia este intoarcerea la moderatia lui Erasmus. Il recunosc pe Luther in radicalismul lui Karlstadt mai repede decat in Scrisoarea Catre Nobilimea Germana, dar a existat un moment cand Reformatiunea a avut de ales intre a pregati calea pentru Kant sau a deveni teocratia Bibliei lui Luther. Adventismul se confrunta cu o situatie asemanatoare dar fara Luther.

Recunosc astazi ca radicalismul naiv al pionerilor nu mai este posibil. Suntem prea maturi, prea bine informati, pentru a mai juca rolul lui Don Quixote. De unde ispita de a converti Marea Lupta (cu morile de vant) in Mein Kampf, adica Marea Lupta ca document de partid, convertirea Marii Lupte in Marea Minciuna.

Exista ceva mai sinistru decat castrarea adventismului: cireada de boi care defileaza in pas de gasca.

House of Cards II

There’s room at the top they are telling you still
But first you must learn how to smile as you kill
If you want to be like the folks on the hill.

John Lennon – “Working Class Hero”

Smile as you kill. Cine vrea sa inteleaga “the folks on the hill”, e musai sa citeasca cele patru evanghelii ale puterii: Nicolo Machiavelli, “Printul”, V.I Lenin, “Ce-i de facut”, Adolf Hitler, “Mein Kampf”, si George Orwell, “1984”.

Numitorul comun este acela ca puterea nu se afla in posesia celui mai eficient in administrarea bunului public, ci in a celui mai eficient in obtinerea ei. Orice politician, democrat sau republican, comunist sau capitalist, populist sau elitist, este interesat doar de putere. Binele public, res-publica, este doar un mijloc. Cine nu vede asta are creier de oaie. Cine vede a evoluat in lup sau in caine. In ce ma priveste, prefer cainele. Cand spun caine, nu inteleg puf de salon.

Care dintre cele patru evanghelii este favorita lui Frank Underwood? Nu stiu daca sunt singurul care am observat, dar Kevin Spacey imita uneori postura lui Hitler, si nu este intamplator. Hitler a re-inventat actul politic ca spectacol pur. Restul a fost doar un incendiu intr-o sala de cinema.

Printul lui Machiavelli crede ca scopul scuza mijloacele, dar scopul este unificarea Italiei. Urma lui Lenin in istorie este o dara de sange, dar bolsevicii au lasat deasemenea urme de otel-beton si icoana lui Gagarin (pe care fundamentalistii evanghelici il scuipa de jos in sus fara escape velocity). Hitler a fost spectacolul fara substanta, nihilistul absolut.

Democratia de spectacol nu este mai putin nihilista decat Nazismul, chiar daca este mai putin brutala. Cand aud pe unii repetand ca niste automate lozinci revizioniste in genul “cu ce a fost fascismul mai rau decat gulagul sau Hiroshima” le raspund: “cei trei de la Yalta au sange de civili pe maini, dar nu au fost nihilisti”. Legionarul se uita lung la mine si nu intelege. Mi-am racit gura de pomana.

In HOC, politica este spectacol fara substanta. In acest sens, filmul nu este versiunea moderna a tragediei lui Macbeth. Este mai degraba un Hamlet pe dos in care Yorick da lovitura de palat. Este repetitia marxista a tragediei ca farsa. Frank Underwood este personajul generic in care se regasesc toti cabotinii democratiei de spectacol.

Pe scurt, FU democracy.

Darwin vs Augustin

images Versiune audio

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,166 other followers