„Celephais” – de ce sunt agnostic

Fiindca pe multi agnosticismul pare sa-i deranjeze mai mult decat fundamentalismul crestin sau scientismul unor atei, voi incerca sa-mi expun punctul de vedere vizavi de pilula rosie vs. pilula albastra, oferind si un raspuns acuzatiilor lui Mizantropescu. Filosofia lui H. P. Lovecraft va constitui studiul de caz. Citește mai mult din acest articol

Captivitatea identitatii profesionale

Ati observat, probabil, ca atunci cand vine vorba de a se prezenta publicului, mai mult sau mai putin larg, oamenii incep adesea prin a se pozitiona intr-un anumit orizont profesional. Si asta se intampla incepand de la intrebarea pitioponteasca – What do you do for living? – pana la anunturile funerare, din care aflam ca defunctul este (sic!) – ec.dr.ing. etc…

In multe din lucrarile lor, autorii Funky Business spun despre cuplul Luther & Marx: Primul a murit, al doilea a avut dreptate. Ideea exprimata Nordström si Ridderstråle, e ca in contemporaneitate oamenii au renuntat la a mai privi profesia ca obligatie si chemare (Luther) si opteaza pentru vanzarea abilitatilor lor, realizandu-si astfel propriile aspiratii (Marx). Faptul ca munca intelectuala este o cale de a „te realiza” apare intr-un mod „inaltator” si in mediul culturii pop (sau hip-hop, to be more precise..): „Că n-ai pile, n-ai faimă, n-ai condiţie, Dar ai un pix, ai o foaie, ai ambiţie.”(Deliric1 – Ambitie)

Problema este ca nu e o prea mare diferenta (la nivel de rezultat social) intre a munci pentru Domnul si a munci pentru a-ti exprima creativitatea inerenta. Ayn Rand remarca (in For the New Intellectual), ca desi Marx este criticat de pe variate pozitii, ceea ce foarte putini au curajul sa faca este sa conteste etica sacrificului individualitatii pe altarul binelui comun. Acesta este unul dn sensurile in care Marx este continuatorul eticii profetice si un fel in care ne propune o universalitate a mesianismului colectiv(ist).

Poate parea bizar parcursul teoretic de la „munca” privita ca pedeapsa postalapsariana si ca activitate intrinsec neplacuta (la W.S. Jevons de exemplu), la munca identificata cu o slujire a Domnului (Pavel) si cu chemarea la sanctificarea intregii activitati umane (Th. De Chardin). Tinand seama de munca privita drept context al exprimarii omului, o intrebare ar fi: Era loc pentru munca inanitea caderii?

Ambiguitatea genului de fiinta care suntem (in piesa continua a conflictului intre statusuri si roluri sociale) arata precaritatea distinctiilor nete intre privat/public, munca/familie si oarecum lipsa de intemeiere metafizica (horrible dictu) a prioritatii trasaturilor profesionale ale indivizilor asupra altor calitati ale acestora. Spre exemplu: Este Ibrian mai putin Ibrian, daca nu e economist? Transgresarea acestor granite ale straturilor identitatii sociale este nu doar utila teoretic, ci si inevitabila practic – „a nu o lua personal” – este un non-sens. Bineinteles ca unii (precum Sorin Petrof) vor spune ca acesta este un mediu propice in care exploatatorii capitalisti vor profita de navitatea angajatilor si le vor exploata tot spatiul personal. Dar, ca niste buni stangisti, ar trebui sa observe si ca pentru Marx compensatia/balansul muncii cu timpul liber nu a fost niciodata un troc cinstit si ca, sa o zicem pe selau, daca nu iti face placere sa te gandesti la munca si in timpul liber, viata va continua sa fie mizerabila.

La fel cum, intr-o anumita masura si in anumite contexte, exista libertatea de a-ti alege profesia si felul in care iti contractezi munca (si by the way, Petrof – asta da legitimitate aranjamentului social capitalist, indiferent de „corectitudinea” egalitatii costul muncii=venitul marginal al productiei realizate, scuze publicului pentru tehnicalitate), spatiul public trebuie (sa-mi dea Gigi peste normativitate) sa permita exprimarea personala a greutatii specifice pe care traiectul profesional al cuiva o detine in masa totala a vietii sale. Doar ca, de dragul stereotipiilor, aceste chestiuni nici macar nu se discuta.


Pilula Rosie

Mama celor vii

A fi

Despre lucrurile care nu sunt

A fost dat profetului evreu, fie ca se cheama Ieremia, Marx, sau Yuval Noah Harari, sa spuna ca idolii neamurilor sunt nimic. Asta se aplica si la idolii grecilor, adica lucrurile care sunt doar in capul nostru si cheama Ta meta-ta-physica.

Asa se face ca breasla argintarilor s-a adunat iarasi in piata cetatii si striga: „Mare este Diana efesenilor.”

Cat despre calugarii aceia care au sfintit idolii lui Dimitrie in evul mediu, au Ibrian nu stie de cearta universaliilor?

Si acum o intrebare pentru dom’ Gigi: crede dom Gigi – hai sa formulam intrebarea delicat – chiar crede ca e treaba domniilor sale sa apere Dasainul de post-marxisti?

Dar adevar va spun voua ca dintre cei nascuti din femeie nici unul nu a fost mai mare ca Marx care a proorocit ca banii, corporatiile si drepturile omului nu sunt altceva decat o fetisizare a relatiilor umane. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie care trebuia sa vina.

Acuma Yuval spune si el ca omul e singurul animal capabil de relatii la scara mare, si ca aceasta relatie care este se mediaza prin lucurile care nu sunt. Vorba lui Derrida: Hauntology, ontologia fantomelor care bantuie Empire.

Despre lucrurile care este

Referirea recenta la productiile intelectuale de „mare calibru” ale lui Y.N. Harari ne aduce in atentie un exemplar, specific postmodernitatii, care enunta platitudini si falsitati cu viteza similara celor care sparg seminte in spatele blocului. Platitudinile sunt insa partea interesanta si chipurile originala, daca ma pot exprima asa, deoarece restul rambleului poate fi gasit lejer intr-o forma mai structrata in multe alte lucrari.

Ma voi rezuma aici la felul in care Harari ne spune ca numite lucruri/entitati nu exista. Cu un aer foarte socant Harari ne informeaza ca:

„Nu exista Dumnezeu în univers.

Nu exista natiuni.

Nu exista corporatii.

Nu exista bani.

Nu exista drepturile omului.

Nu exista legi.

Nu exista dreptate nicaieri in afara imaginatiei comune a lui sapiens.”

Medievalii si-au dat devreme seama ca existenta nu e tocmai un predicat logic. A spune despre „ceva” ca exista nu descrie acel ceva si nici nu indica un contrast cu „altceva” care nu exista, pentru ca despre ceva care nu exista nu se poate enunta nimic. De la medievali la W.v.O. Quine (On What There Is) problema lucrurilor care „exista” nu s-a clarificat prea mult. In anumite momente Quine pare sa lase sa se intelega ca entitatile (precum cercurile patrate) care implica paradoxuri logice nu exista. Bineinteles ca acestea nu exista, dar aici e prezenta presupunerea foarte discutabila ca „imaginabilitatea” (concievability) unui lucru este cumva un suport epsitemic pentru posibilitatea existentei lui.

Harari face si el presupunerile lui, care se vad la tot pasul, precum aceea ca granita dintre natura si cultura (aka fictiune) este neta. Folosind o imagine heideggeriana intreaga lume este o lume la indemana omului si este, pe cale de consecinta, supusa lecturii si interpretarii omului la orice contact. Nu exista fapte pure, tot asa cum nu exista teorii pure si in domeniul asta Harari ne arata ca e doar ignorant. In acest sens nu doar „chestiile” numite de Harari nu exista nicaieri in afara imaginatiei comune a lui sapiens, ci nimic altceva.

Imi pare rau pentru Harari, dar, conform distinctiei lui, eu ma indoiesc ca lucrarile sale chiar exista. Hai sa imi asum si eu riscul unei definitii: Ceea ce este inevitabil in practica pe calea unei decizii subiective unilaterale poate purta atributul existentei. (Chiar si un triunghi, cat se poate de imaginar, o data imaginat are proprietatea bizara de a nu mai putea fi imaginat altfel – ca o figura cu suma unghiurilor avand 188 de grade, sa zicem…). Banii sunt o conventie, well da, dar lui Harari nu-i trece prin cap (pentru ca mintea e doar o fictiune), ca exista obiectivitate in toate institutiile si instituirile umane. Si aceasta obiectivitate se referea la caracterul transgenerational si intersubiectiv (lecturi pentru ignorant de la J.P. Dupuy la J.M.Keynes si I. Markova). Corporatiile nu exista – aici vedem doar ca intelectualul de fata nu stie cum se definesc corporatiile si ca nu-si da seama ca studiul societatii umane nu se refera doar la a demantela concepte, ci si la a arata cum fenomene specifice rationalitatii colective conduc in mod necesar la anumite forme de organizare sociala.

Fiecare cu fictiunile lui, spre nenorocul lui Harari, Dumnezeu o are pe-a lui – care se intampla sa fie intreaga noastra lume. Iar singurul interpret avizat al acestei puneri in scena este chiar el. Ce il indreptateste pe Dumnezeu sa vina cu interpretarea legitima este autoritatea auctoriala, macar el, atotputernic fiind, sa scape din hatisul postmodern.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,217 alți urmăritori