Geodezia în era post-adevăr

Într-un eseu publicat in 1946, George Orwell argumentează că acela care crede că pământul e plat nu este mai prost sau mai ignorant decât decât cei 99% care cred că pământul e rotund pentru că “oricine știe că e rotund”. Pentru Orwell, pericolul vine de la cei 99%.

Știința s-a născut din îndoiala filozofică. Certitudinile ei, care de cele mai multe ori contrazic bunul simț, nu se bazează pe autoritatea experților ci pe rezolvarea carteziană a îndoielii filozofice. De unde știm că rațiunea are puterea să definească adevărul independent de mărturia simțurilor, tradiție, sau autoritate?

Majoritatea oamenilor nu și-au pus niciodată întrebarea, și Descartes oricum nu se mai poartă. Ei învață la școală câți electroni dansează in jurul unui atom așa cum studenții medievali învățau câți demoni dansează pe vârful unui ac. Este o problemă de autoritate.

Orwell argumentează că, într-un context istoric în care volumul de informație științifică devine tot mai greu de mânuit chiar și pentru expert, scepticismul filozofic și relativismul epistemic se vor întoarce în forța și se vor cristaliza politic în tirania post-adevăr descrisă în “1984”.

Redau mai jos o parte din disputa despre adevăr dintre Wiston și O’Brien, regizată în camera de tortură de la Ministerul Adevărului.

– Fratele cel Mare există?

– Sigur că există. Partidul există. Fratele cel Mare este întruchiparea Partidului.

– Dar el există în acelaşi sens în care exist eu?

– Tu nu exişti, i-o retează O’Brien…

Pentru o clipă, Winston uită de cadran. Face un efort violent să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşeşte decât să-şi provoace o durere sfâşietoare în tot corpul.

– Dar cum puteţi să controlaţi materia? – izbucneşte el. Nu puteţi controla, de pildă, clima sau legea gravitaţiei… Şi mai sunt şi bolile, şi durerea, şi moartea, şi…

O’Brien îl reduce, însă, la tăcere cu un gest din mână.

– Controlăm materia din moment ce controlăm mintea oamenilor. Realitatea se află numai sub țeastă. Ai să înveţi tu, Winston, încetul cu încetul, dar ai să înveţi până la urmă. Nu există nimic pe lumea asta ce să nu putem realiza – invizibilitate, levitaţie – orice ! Dacă mi-aş propune, m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun. Nu-mi propun, pentru că Partidul nu-mi cere aşa ceva. Trebuie neapărat să scapi de obsesiile tale de secol nouăsprezece cu legile Naturii. Noi facem legile Naturii…

– Bine, dar chiar şi lumea asta toată nu-i decât un fir de praf. Iar omul este mic şi neajutorat! De când există oameni? Pământul a stat nelocuit milioane de ani.

– Aiurea. Pământul are exact atâţia ani câţi avem noi, nici unul în plus. Cum să fie mai bătrân?! Nimic nu există în altă parte decât în conştiinţa omului.

Winston se lasă să cadă înapoi pe spate.

– Nu-i adevărat. Rocile sunt pline de oasele animalelor dispărute, de mamuţi, de mastodonţi, de reptile enorme care trăiau pe vremea când de om nici măcar nu era vorba.

– Le-ai văzut tu vreodată, oasele alea, Winston? Evident că nu. Naturaliştii din secolul nouăsprezece le-au născocit, înaintea omului nu a existat nimic. După om, presupunând că el ar ajunge să se stingă, nu va exista nimic, în afara omului, nu există nimic.

– Cum să nu?! întregul univers există dincolo de noi. Stelele, de pildă! Unele dintre ele se află la milioane de ani-lumină de noi şi niciodată n-o să putem ajunge la ele.

– Stelele?! Ce sunt stelele? – zice O’Brien, mimând indiferenţa. Nişte foculeţe aşezate la câţiva kilometri depărtare. Dacă vrem, putem merge până la ele. Sau le putem stinge de pe cer. Pământul este centrul universului. Soarele şi stelele se învârt în jurul Pământului.

Winston se mişcă din nou de parcă ar fi zguduit de convulsii. De data aceasta, însă, tace. O’Brien continuă, ca şi cum ar răspunde unei alte obiecţii spuse cu voce tare:

– Din anumite motive, evident, nu este adevărat. Când navigam pe oceane sau când prevedem o eclipsă, ni se pare potrivit, de cele mai multe ori, să plecăm de la premisa că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că stelele se află la milioane de milioane de kilometri. Şi ce-i cu asta? Crezi că nu am fi în stare să descoperim un sistem astronomic dual? Stelele pot fi departe sau aproape, în funcţie de necesitatea momentului, îţi închipui, cumva, că nu avem matematicieni care să reuşească treaba asta? Nu uita dublugânditul (doublethink).

Suntem familiari cu doublethinkul celui care vorbește la telefon cu cineva de la antipozi și spune ”la noi a venit sabatul”. Pământul este rotund cât vorbești cu Australia dar redevine plat când închizi telefonul și deschizi sabatul. Însă partea îngrijorătoare este că argumentele lui O’Brien nu le auzim doar de la flateartheri. Scepticismul filozofic, hiper-relativismul epistemic, și hiper-multiculturalismul, se intersectează cu autoritarismul tradițional-religios în negarea simultană a individului și a universalității umane, a autonomiei minții și cunoașterii obiective. Imaginea digitală se substituie gândirii matematice ca argument științific.

Nu mă tem de cei care cred că pământul este plat pentru că nu știu mai bine. Mă tem de cei care cred că pământul este rotund pentru că nu știu mai bine.