Neoprotestantismul bizantin: o struto-camila geopolitica

Nu a fost o surpriza sa gasesc pe FB o predicuta in care referendumul pentru balcanizarea Constitutiei este descris in termenii Marii Lupte intre Hristos si Satana: batalia pentru Legea lui Dumnezeu. As spune chiar ca omul combate bine, intrucat, ca sa recurg si eu la argumentul pantei alunecoase folosit de aparatorii dreptului natural balcanic, legea pe care vrea sa o distruga Satana aseaza femeia intre animalele de curte, ambele facute sa fie un ajutor potrivit pentru om (citeste barbat). Dumnezeu i-a dat balcanicului dreptul natural sa taie porcul, (sau gasca, in cazul pastorului nostru), fara anestezie si sa-si consoleze sotia batuta cu un viol domestic.

Surpriza apare atunci cand pastorasul cel istet face tranzitia de la limbajul de lemn de amvon la limbajul protocronismului bizantin. Marea Lupta este acum intre neamul crestin de doua mii de ani si conspiratia ateist-marxista europeana. Ramasita apocaliptica este alcatuita din acei putini “care iubesc această nație”. Sunt invocati aparatorii arhetipali ai credintei stramosesti: popa, babele, taranul facator de tara al lui Adrian Paunescu si Ion din poemul legionar.

Curat Catavencu: Ca orice român, ca orice fiu al țării sale… în aceste momente solemne… mă gândesc… la țărișoara mea… (sughituri, aplauze, likeuri, emojiuri).

Neoprotestantismul bizantin este o forma noua de alba/neagra in bazarul politic-religios romanesc. Popa si predicatorul combat impreuna. Cine i-a impacat pe Iisus cu Isus, Hristosul cu Antihristul, in variante opuse?

Bizantul-dupa-Bizant (Iorga) a fost inventat de Sultan ca o caricatura de monarhie bizantina pentru a tine sub control crestinii din Balcani. Asa s-a nascut domnul fanariot, care a despuiat tara pentru a poleii cu aur altarele de la Ierusalim si Muntele Atos, la care se adauga propria punga plus spaga la Istambul. Insa misunea principala a fanariotului era sa impiedice infiltrarea ideilor iluministe din Apus.

Ideea a renascut, intr-o forma moderna, in protocronismui nationalist-religios al secolului XX. Trinitatea Dumnezeu, sange, tara s-a ridicat impotriva cultului iluminist al libertatii, egalitatii, si fraternitatii.

In acest context, neoprotestantul era vazut ca o infiltrare straina a sufletului national, alaturi de evreu si comunist. Pe deasupra, neoprotestantii invatasera ceva in America despre separarea bisericii de stat. Confruntati cu teologia politica bizantin-ortodoxa, au privit spre Apus.

Tot spre Apus au privit si in timpul Comunismului. Democratiile seculare aparau libertatea religioasa.

Dupa distantarea de Kremlin, Ceausescu a apelat la protocronism pentru a-si legitimiza puterea independent de URSS. Ortodoxia isi gasea locul istoric in noua naratiune dar Neoprotestantismul aparea iarasi ca un intrus. In propaganda de partid impotriva sectelor se putea citi printre randuri retorica interbelica.

Asa se face ca neoprotestantii nu au privit cu entuziasm renasterea nationalismului religios dupa demisia ateismului de stat. Pentu ei, Dumnezeu vorbea engleza cu accent american.

Insa in mai putini de trei decenii, multi neoprotestanti au ajuns sa vada in democratiile care le-au aparat libertatile adevarata fata a intolerantei religioase, si, in teologia politica care i-a persecutat, protectorul lor. Cum se explica schimbarea de atitudine? Sa nu facem greseala de a crede ca crestinii separati de “I”-ul reuchlinian se pot iubii intre ei. Cauza nu se afla in Romania.

La fel ca majoritatea confratilor sai, prietenul despre care va spuneam are un creier fara anti-corpi, usor de infectat de memele intalnite in camere de ecou. Adoptarea teologiei politice bizantine origineaza in noua aliniere geopolitica a nationalismului evanghelic american.

Asaltat de secularism, acesta a cautat protectia dusmanului invins. Daca mottoul Revolutiei Americane era tradarea fata de tiranie este credinciosie fata de Dumnezeu, noul slogan al nationalismului evanghelic ar putea fi: tradarea democratiei este credinciosie fata de Dumnezeu. Anaconda geopolitica cu capul la Moscova si coada la Washington, se intinde prin Europa, unde umbra lui Pius XII, pontiful fascismului, bantuie NGO-uri ca Civitas sau Coalitia Pentru Familie, si se incolaceste peste fragilele democratii est-europene. Neoprotestantimul bizantin este doar un inel.

Este ruleta ruseasca, la figurat si la propriu, caci supravietuirea credibilitatii miscarii evanghelice in urma acestui joc este deja indoielnica in America. Cat despre fratii din Romania, le proorocesc cu textul din Amos 5:19:

19. Veti fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l intalneste un urs si care, cand ajunge acasa, isi reazema mana pe zid, si-l musca un sarpe!

Vai de cel care fuge de legionari, se intalneste cu comunistii, si cand ajunge in sfarsit sa fie liber este inghitit de un anaconda.

De ce este Islamul religia viitorului

In primul rand, pentru ca mai marii nostrii vor sa fim religiosi. Ei cred ca, daca Dumnezeu nu exista, trebuie inventat pentru fericirea noastra, adica a lor. Doi, pentru ca Islamul este religia ideala pentru ei, adica pentru noi.

Este un truism a spune ca suntem crestini printr-un accident geografic. Preferam sa (i)rationalizam acest accident ca taina a electiei divine. Insa alegerea a facut-o Constantin. Machiavelli a fost primul care a avut curajul sa spuna ca nu exista religie universala fara puterea unui imperiu. Imperatorul hotareste prin forta armelor credinta pentru care generatiile viitoare vor fi gata sa moara. Nu ca nu am avea o explicatie providentiala si pentru victoria armelor.

Pe timpul lui Marc Aureliu, Crestinismul era vazut ca o primejdie pentru civilizatie. Motivul pentru care cel mai iluminat imperator i-a persecutat pe crestini, adevaratul motiv al persecutiilor imperiale, este ca intelectualitatea clasica a inteles ca victoria Crestinismului va insemna sfarsitul libertatilor romane, care se ridicau aproape la nivelul celor moderne.

Un secol mai tarziu, Constantin avea alta problema. Fiecare locuitor al Imperiului, inclusiv masele de imigranti barbari, era acum cetatean roman. Roma fusese unita in vointa colectiva de putere si libertate (cele doua nu pot fi despartite, spune Emil Cioran). Imperiul era o turma fara pastor. Avea nevoie de religie. Versiunea sincretica de crestinism oferita de cezari a fost un iudaism universalizat care anticipeaza Islamul fara sa se ridice la perfectiunea lui.  Iudaismul este religia care a facut din oaie ideal uman.

In acest scop, legitimitatea statului rational si a vointei colective de auto-guvernare trebuia delegitimizata. Delegitimizarea Romei clasice a avut la baza hagiografia crestina a persecutiilor Imperiale. Roma clasica, se pretindea, fusese condusa de impulsul Antihristului. Insa Roma s-a pocait si puterea vorbeste acum in numele martirilor .

Aici este problema.

Consensul moral-politic al timpului nostru este ceea ce Nietzsche numeste morala sclavilor. Statutul de victima confera unui grup superioritate morala si legitimitate politica. Religia viitorului trebuie sa fi fost in primul rand invinsa si cucerita. In al doilea rand, aceiasi religie trebuie sa nu fi facut compromisuri cu ratiunea si statul rational. Trei, religia viitorului trebuie sa fie cat mai aproape de Iudaism, adica sub Lege. Res Publica este cea care face legile ca expresie a vointei colective. Imperiul prefera dreptul divin.

Nu va inselati singuri. Pacatul istoric care i se reproseaza Crestinismului nu este in primul rand irationalitatea. Dimpotriva, oridecate ori vocea bisercii este ascultata in spatiul public este tocmai pentru ca suna irational. Lucrul acesta este adevarat, indiferent daca biserica joaca cu stanga sau cu dreapta. Pacatul Crestinismului este ca, spre deosebire de Islam, nu a reusit sa invinga Renasterea. Consecinta naturala a fost compromisul cu ratiunea si statul rational.

Echivalentul, in viziune post-moderna, al Paganismului roman este Rationalismul. Toate relele istoriei, colonialismul, totalitarianismul, lagarele de concentrare, sunt puse pe seama impulsului faustic al Apusului de a-si vinde sufletul pentru stiinta si dominarea naturii. Atei postmoderni si fundamentalisti religiosi se unesc in credinta comuna in ne-ratiune/naratiune. Primii cred ca nu trebuia sa fi coborat din copaci. Cei din urma, ca nu trebuia sa fi iesit din gradina nestintei binecuvantate a binelui si raului. In cele din urma, concluzia este aceiasi. Mai bine maimuta in copac sau oaie sub toiag decat sapiens ratacitor.

A  venit timpul pentru un asalt final impotriva mostenirii Renasterii. Mai marii nostrii ne vor fara visuri (in afara celor programate digital) si fara silogisme (in afara celor invalide). Crestinsmul este bun atunci cand se ridica impotriva Ratiunii. Insa s-a dovedit neputincios. Islamul si-a sugrumat Renasterea si, mai nou, Modernitatea, in leagan. Islamul este Religia viitorului.

In contextul in care Crucea si-a pierdut puterea, avem nevoie de o noua Jertfa care sa legitimeze teologia politica globala. Un nou consens etic-politic bazat pe mitul superiroritatii morale a victimei fata de invingator. Crestinii au fost victimele Romei acum aproape doua milenii, dar altarul lor s-a racit. Noua victima globala sunt acele culturi care au pierdut cursa Istoriei. Noul Antihrist este cultura care a castigat cursa. Imperiul se pocaieste acum de la religia invingatorului la religia victimei, de la lup, la lup in blana de oaie.

Exista o singura religie care poate juca in secolul nostru rolul politic pe care l-a jucat Crestinsmul in secolul IV, adica, rolul de noua religie universala a sclavilor. De aceea, media este saturata de false asocieri intre Islam si victimele Holocaustului, colonialismului si rasismului, intre Islam si feminism, transgenderism, drepturile homosexualilor, drepturile refugiatilor, etc. Imperiul trebuie sa deligitimizeze Res Publica. Nu ca Crestinsimul nu mai este de folos in peisajul multi-cultural/religios, pentru acelasi scop. Insa nici o alta religie nu poate juca rolul teologico-politic al Islamului.

Nu putem stim cum va arata viitorul insa un lucru este sigu. Incepand din anii ’50 ai ultimului secol, si, mai ales, din anii ’90 incoace, lumea s-a intors, vezi minune mare, la Dumnezeu.

Opiumul maselor

Teologia politică