Pretentii din bezna

3 iunie 2015 23 comentarii

„… n-am recunoaște Rațiunea Care a venit la noi, pentru noi, ca noi, prin trup, și S-a îngropat prin silabe și litere pentru simțirea care întoarce spre sine toată puterea minții din noi.” (Maxim Marturisitorul – Ambigua, II, 27)

In cele mai recente incursiuni ale sale prin catacombe, Edi prezinta falimentul demersului de a prinde in cuvinte fluxul adevarului. Doua lucruri fac propriul demers al lui Edi demn de deriziune: nu ne-a definit niciunde „adevarul” (si ar fi fost autoreferential sa o faca) si in emisiunea sa a folosit, cum le spune alora,…..”cuvinte”. Dar am aflat de asemenea ca adevarul spuselor lui se va proba in „viitor”, care, in tot cazul, nu este „viitor” propriu denotat si pana la care se vor petrece tot felul de „vedenii”.

Pozitia lui Edi nu este surprinzatoare: el este nemultumit de caracterul precar (in opinia sa) al discursului teologic. In cazul scientismului mut al lui Edi, nu doar ca mintea nu poate exercita o supervenienta asupra cortexului pentru a genera ceva precum un limbaj care excede statutul de epifenomen fizic, dar nici macar Dumnezeu nu poate controla felul in care sunt folosite cuvintele – astfel incat acestea sa dobandeasca o eficienta comunicativa trans-generationala. Ca limbajul este un instrument cat de cat adecvat in a ridica pretentii legate de adevar o arata chiar faptul ca Edi respinge crezurile sau declaratiile confesionale. De ce le respinge? Nu pentru ca ar crede ca nu le intelege sau pentru ca le considera perfect opace (ceea ce ar fi de asteptat, daca ar fi consecvent), ci pentru ca le intelege si le considera false. Oamenii din diverse culturi si generatii reusesc sa comunice si sa pastreze in forma verbala castigurile cognitive – lucrul asta e aproape de natura evidentei.

Pe de alta parte, Edi nu e logocentric pentru ca nu e Logos-centric. Il informam pe crestinul autentic Edi ca Eshatonul a avut deja loc in Hristos (nu avem nevoie de „viitor” pentru a valida aceasta afirmatie) si ca posibilitatea exprimarii verbale a unei teo-logii este un act de condescendenta divina, inseparabil de Intrupare.

La un moment dat, se pare ca necazul lui Edi este de ordin metodologic: adica adevarul (whatever that means) curge si litera il ucide. Acum, ce o fi fiind acela „adevar”, daca il separam de „faptul”de a fi un atribut propozitional?

Cuvintelor lui Edi si cuvintelor lui despre „cuvinte” nu le mai ramane, se pare, decat statutul de vibratii mecanice – lucru care nu ar trebui sa deranjeze pe cineva pentru care ele nu pareau utile, decat, poate, in asteptarea ad infinitum a unui viitor iluzoriu.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Obiectivism de la marginea buzei

17 aprilie 2015 22 comentarii

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Un fel de replica

30 martie 2015 12 comentarii

Raspunsurile oferite mie de catre Edi sunt pe fond bizare. La un articol ironic, Edi raspunde cu „fapte”….Dar sa analizam putin continutul „real si esential” al pozitiei exprimate in raspunsul adresat mie.

Din turnul meu de fildes se remarca relativ usor ca oamenii de stiinta seriosi nu sunt cei care fac debate-uri si showuri on-line pentru amuzamentul privitorilor. Lumea nu se invarte in jurul cuceririi publicului de catre creationisti, decat daca te uiti prea mult pe ecranul diverselor device-uri. Ca politicienii incearca sa foloseasca religia in scopul prostirii maselor, da – e ceva nou aici?

„In acest context periculos…”. Da, periculos nu zic nu, incetam va rog cu aceste accente escatologice?

Pot sa inteleg ca pe Edi l-a deranjat remarca mea legata de cultura teologica, dar raspunsul sau este pe calapodul: „aia (Luther, Calvin samd) i-au omorat pe aialalti”, raspuns folosit de obicei de pastori cand vine vorba de ateism, intr-o formula usor modificata „ateii (Hitler, Stalin..) au comis crime, deci…”. Publicul poate judeca valoarea unei asemenea abordari. Oricat l-ar incomoda pe Edi, punctul sta in picioare: vorbesti depre genetica trebuie sa stii genetica la nivel de liceu cel putin (concedem asta, da?), vorbesti despre Origen, trebuie sa-l fi citit, sau sa te abtii. Ca acesti „calugari” au scris tampenii metafizice, probabil, dar a-i cita fara sa-i fi citit este totusi neplacut (eufemistic vorbind…)

Constatam ca „hotii striga hotii”. Care dintre Ibrian sau Edi a fost prins mai adesea cu paradoxul la purtator (a la Barth), care justifica intertextual ineptiile din Geneza?

Edi ma sfatuieste sa ma preocupe ce este real si esential. Problema este ca „real” si „esential’ sunt termeni metafizici, dar despre asta alta data. Si solutia lui Edi la a vorbi despre ce este real si esential este sa tina speech-uri despre nefrecventabili (de catre cei care au ceva simt stiintific) precum Zizek sau Lacan. Pentru ca ceilalti filosofi contemporani sunt platiti de capitalisti.

Edi continua sa creada ca ce se intampla in ograda AZS are proportii cosmice si ca cei care nu sunt interesati de ce se intampla acolo sunt ignoranti in privinta problemelor reale ale omenirii. Si ni se da un exemplu foarte relevant privind comunismul. Acum mi se va scuza un ad hominem pe ici, pe colo, deoarece, nu-i asa (?!) si Marx spunea ca un argument capata forta cand devine ad hominem.

Edi nu s-a convins ca eu sunt Oxigenat, dar il asigur ca sunt, ca vad si eu hainele imparatului. Diferenta fundamentala este ca eu pot dormi linistit cu lipsurile epistemologice si probante ale crestinismului, pe cand el e adevaratul Don Quixote care cauta adesea corelatii acolo unde nu sunt de gasit.

Edi nu este crestin si el o stie. Poate redefini termenul cum vrea, dar fara un Iisus istoric ramane si fara impuls si fara vector.

Înregistrat sub Editorial

Saga sectantilor

27 martie 2015 9 comentarii

Cu totii stim ca in ciuda pretentiilor de liberatate de expresie, gandire si alte alea,  O2 este un site adventist. Doar ca in ultima vreme acest aspect a devenit vizibil intr-un mod care strica aerul si n-are nicio treaba cu oxigenul.

De ani de zile cele mai „importante” si dezbatute topicuri sunt cele legate de young earth creationism. Tin sa-i aduc aminte gazdei noastre (si altora in egala masura) ca preocuparea pentru literalismul celor sase zile ale Facerii este pur sectara si nu este un fenomen generalizat postdarwinian. O lectura transversala a istoriei dogmei iti arata ca nici macar crestinii de secol doi nu credeau in literalismul Genezei, ba mai rau erau unii (morti ca martiri ulterior) care nu credeau ca exista suport biblic nici pentru creatia ex nihilo.

In acelasi spirit sectar, se cauta urma adevaratilor crestini pe calea unui landmarkism adventist si ni se servesc periodic glume precum: adventismul este cale spre reforma crestinismului sau ADN-ul adventist al pionierilor incuraja cercetarea rationala. Acum ca adventismul este la ani lumina de crestinismul istoric este clar pentru oricine are o minima cultura teologica. Care cultura teologica, scuzati-mi aroganta, lipseste din majoritatea dezbaterilor de pe zona. La fel cum unchiu’ Lucian nu are treaba cu stiinta, fratele Edi pretinde ca ar fi inteles ceva din Calvin sau Augustin, pe care adesea ii desfigureaza pana la nerecunoastere.

Se cere biserica inapoi, dar in spiritul propriei eclezilogii – biserica sunt „ei” si revendicarea rezulta intr-un non-sens. Pe de alta parte, nu suportam institutiile bisericesti, dar vrem sa occupy church. Adventismul este axis mundi – poti fi ne-adventist, ex-adventist, adventist de Romania sau post-adventist.

De asemenea, nu cred ca trebuie de fel argumentat ca singurul motiv pentru care adventismul este mentionat pana la greata tine de imbibarea extrem de subiectiva a oricarui dialog cu evocarile personale ale mediului bisericesc adventist. Lecturi de referinta de care se face misto sau la care se face aluzie sunt, fireste, Semnele timpului sau Spectrum Magazine. Iar glumele savuroase sunt cele din Troparul, care privesc pastori…aaa…sa ghicim…adventisti.

In dialogul sau cu Beni Plesa cu privire la Sabat, Edi ne arata ca a ramas un sectant. Pentru Edi Constantinescu nu este neaparat relevant Iisusul istoric, dar este revoltator de relevant daca din punct de vedere istoric biserica primara tinea sabatul. Si cu atat mai amuzant, cu cat in teologia lui Edi, Sabatul nu pare a avea vreo relevanta.

Acum serios baieti: Nu v-ati saturat de adventism? Nu va este rusine?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Fiziologia istoriei ideilor

20 februarie 2015 20 comentarii

Ce ma nelamureste in discutiile recente de pe O2 legate de distinctiile si spurapunerile modernism/postmodernism este legitimitatea distinctiei intre diverse epoci intelectuale.
O descriere a legaturilor si relatiilor cauzale (din punct de vedere ideatic) intre indivizi separati de zalele lantului istoric – reprezinta o preocupare bizara din punct de vedere epistemologic si intotdeauna viciata de politic.

Pentru o fiziologie a istoriei ideilor iti trebuie o anatomie. Ori constituirea anatomiei epocilor de gandire prezinta cateva inconveninente: poate fi doar un demers taxonomic (unde criteriile de clasificare reflecta prejudecatile metodice si metodologice ale cercetatorului) pentru scopuri didactice; poate fi o maniera de manipulare politica (vezi falsele dihotomii nete intre scolasticism si umanism, sau intre scolasticism si renastere/reforma); poate fi doar o uzanta de limbaj in comunitati care folosesc diverse nume pentru diverse clustere de proprietati ale unor “worldview-uri” (intr-o folosire, cel mai adesea, arbitrara a termenilor).

Chiar si juramantul de credinta acordat unei anatomii acceptate arbitrar nu garanteaza o intelegere adecvata a fiziologiei. Cum se pot stabili relatiile dintre diversi filosofi/teologi/ganditori? Cum se poate stabili ca cineva a transgresat granitele unei epoci intelectuale? In contra amicului Gigi (de la care astept clarificari) faptul ca te nasti intr-un interval de timp istoric determinat nu te atribuie cu necesitate unui spirit al veacului (ma asteptam ca un libertarian sa aiba un individualism metodologic mai pronuntat, dar…). La nivel de mase, common sense realism este cel mai adesea tot ce trebuie, inflatia terminologica a academiei are un impact minor aspura “taranului de pe camp” si tocmai de aceea scolarizarea trebuie sa “educe” masele asupra modului “adecvat” de gandire.

Poate in intentiile, laudabile pedagogic, de categorizare a oreintarilor intelectuale le bagam prea adesea pumnul in gura unor genii defuncte, care, daca ar fi de fata, “ne-ar da injoseala”

Istoria, defectuoasa metodologic, a gandirii si ideilor umane presupune in mod ciudat un lector omniscient anistoric si un hiperstructuralism deghizat in obiectivitate – pentru istoricul/clasificatorul care are perspectiva de nicaieri a fluxului ideilor. Derutante sunt doua aspecte: faptul ca occidentul este cu precadere focusul preocuparilor noastre legate de istoria gandirii (da, sa se arunce cu pietre pentru ca remarca este postmoderna) si ca limbajul pradigmelor/worldview-urilor/epocilor/epistemelor a devenit, pe cat de nenatural, pe atat de inevitabil.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Specii de atei si ere intelectuale aferente

15 februarie 2015 9 comentarii

“Adevaratul ateu este post-modern.”

In contra domunului Polihronu, ma simt dator sa opinez – how untrue that is. Cat de ironic este sa folosesti calificativul „adevarat” intr-o asertiune unde apare si numele „post-modern”…

Si asta din mai multe considerente. Si acum vorbesc ca un modern(ist): Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima. Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”. Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.  Din nou, ca modern(ist) spun:  esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios? Ah, te impiedica sa fii literalist sau creationist, da -pentru ca te impiedica sa fii literalist in orice privinta. Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Ca modernitatea este  idolatria pozitivista a omului si nu ateism  ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam-  dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul  ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Intrebari legate de doctrina…pardon, de metoda

25 decembrie 2013 Un comentariu

Tezele lui Edi ridica, cel putin pentru mine, o serie de probleme de metoda- in ceea ce priveste practica vorbirii despre Dumnezeu. Sa vedem…

1. ….Creatia este obiectul contemplatiei mistice, poeziei, sau speculatiei ontologice….

Ok, atunci care loc teologic (a la Melchanton) nu e obiectul adecvat al contemplatiei mistice, poeziei…? De ce crucea ar fi o exceptie? Cum poate fi relevant un delir liric pentru contemporaneitate?

Plasarea lui Dumnezeu intr-o vecinatate mereu absenta, despre care nu se poate vorbi, nu reprezinta teologie, deoarece inceteaza a mai fi orice fel de „logie”…

Edi il citeaza pe Wittgenstein ca si cum ar fi vorba de o descriere a „ceva”, ori intr-un anume sens tocmai asta nemultumeste la  Tarctatus-ul sau, ca vrea sa fie (sau pare a fi) descriptiv si esueaza in acest demers.

2. Geneza 1-3 este o interfata narativa a Creatiei ….

Toate textele sunt interfete narative pentru ceva, ceea ce nu insemna ca discursurile nu pot avea pretentia ca se refera univoc (si neparadoxal) la ceva. Intrebarea este mai degraba daca un text are astfel de pretentii.

4. Teoria evolutiei a legitimizat intelectual notiunea ca viata poate fi un accident cosmic. Este legitim ca biserica sa conteste aceasta notiune, dar este nelegitim sa corecteze stiinta pe baza teologica/filosofica.

Ce inseamna ca o teorie legitimeaza intelectual o convingere? Ca ofera suport epistemic (in sens de entitlement)? Ce insemna sa corecteze? E aceasta o afirmatie despre “continutul” stiintei?

5. Teologia nu poate pune limite stiintei (Galileo contra Inchizitiei), dar stiinta are tot dreptul sa puna limite speculatiilor teologice.

Acesata pare a fi o varianta de NOMA care, contrar pozitiei exprimate alteori de Edi (vezi referintele lui la Against Method),  nu observa ca progresul stiintei permite si un anahism al legitimitatii intrebarilor (limitelor), afirmatia asta (5.) e asa de dogmatica  incat Edi se dovedeste a fi un adept al God of the gaps…  deoarece pana la urma teologia nu va mai ramane cu nicio intrebare de pus.

6. Biblia nu este ineranta, iar Geneza este o doar parte din Biblie.

Asa si? Crede cineva (cu exeptia unor adventisti hardcore) ca asta trebuie probat pe seama citatelor din EGW, nu vede nimeni nicio ironie aici?

7. VT nu poate fi considerat o revelatie in sine, ci doar contextul revelatiei NT (Ioan 1:17; 5:39; Mat 19:8; 2 Cor 3: 6-16; Gal 3:23-25). Ca autoritate independenta, VT contrazice teologia NT, asa cum orice rabin poate demonstra. …

“Revelatie in sine”, ca si cum ar fi convenit cineva ce este aceea “revelatie”. Mai ales ca Edi pare sa aiba o problema cu orice teologie exprimata propozitional si necontradictoriu, atunci nu vad cum un text poate sa reveleze ceva care este in afara discursului logic.

8. Biserica nu are dreptul sa ceara de la membrii individuali sa inteleaga Biblia intr-un singur fel, sau sa faca un test de credinta din respingerea dovezilor stiintifice.

Biserica nu are dreptul….mi se pare ca notiunea de drept e una foarte nepotrivita aici. Cineva are sau nu are drepturi in functie de cum sunt definite si derivate acestea. Ideea ca drepturile apartin indivizilor si nu comunitatilor e una moderna sadea si nu are nicio relevanta ce drepturi (in sens iluminist) cred unii sau altii ca au intr-o adunare ecleziala.  E la fel de amuzant ca atunci cand pastorii cred ca trebuie sa se adreseze dreptului muncii in chestiuni doctrinare.

9 & 10.

Nu ma intereseaza prea mult ce se petrece in adventism. Simptomatic este insa faptul ca Edi ia urma unor insi pe care mai de mult ii considera irationali (si care si-au trait traiul, dar acest lucru pare sa-i scape lui Edi) si se plaseaza nu in contra adventismului, ci in contra oricarui fel de crestinism (cu exceptia cazului in care va produce un self-styled brand – in acest cadru hermeneutic iluzoriu propus de teze).

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Un Dumnezeu care pazeste legea non-contradictiei

16 decembrie 2013 5 comentarii

„noi nu intelegem de ce paradoxul si contradictia dialectica sunt esentiale in gandirea teologica” Edi

Say what?

Cu riscul de a fi etichetat filistin de veac XIX, voi spune cateva lucruri despre importanta cautarii de noduri in papura (via non-contradictie) in testaura doctrinara a orcarui esafodaj teologic (ca adeventismul e doar un exemplu, si unul nefericit…).

Sa punem o intrebare scolastica: Does God obey the law of non-contradiction?

Nu stiu daca o face sau nu, dar cel putin atunci cand vreau sa aflu ceva cu sens despre Dumnezeu o cerinta minima fata de discursul depre el -este aceea de a nu fi contradictoriu. Cultivarea paradoxului (a la Kierkegaard sau otherwise) este fie: 1. un non-sens  in lipsa unui discurs univoc necontradictoriu, fie 2. apelul la experienta subiectiva care valideaza orice fel de contradictii sistematice.

Utilizatorii de dialectica hegeliana versiunea 2.0 de stanga, nu impresioneaza pe prea multa lume, pentru ca si Hegel s-a exprimat intr-un mod consistent logic (altfel n-am fi inteles nimic….stiu, mi se va spune ca eu nu am inteles nimic din Hegel samd.).  Daca gandirea critica se aplica la ceva, ea se aplica si discursului religios. Pentru orice model teoretic din lumea stiintei “contradictia e miezul falsitatii”, maniera prin care Edi poate scapa de acest ciur al non-contradictiei este sa spuna, cum a mai facut-o, ca discursul religios nu este despre “ceva”, adica nu e de tip ontic. Atunci eu imi permit sa spun ca acest discurs nu se refera la nimic, sau se refera la ceva, dar facand asta in mod paradoxal  (i.e contradictoriu), devine de neinteles.

Sunt tare curios cum se pot evalua doua discursuri religioase contradictorii intern, pe seama carui tip de merite epistemice….?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Argumente pentru existenta lui Dumnezeu?! Nu, multumesc!

20 octombrie 2013 47 comentarii

Acest articol contine o serie de truisme, dar – cum bine observa o colega de-a mea – cateodata e mai bine sa spui decat sa nu spui. Si (cine stie?!) poate ca lucrurile spuse aici vor fi utile unor “cautatori”.

Sunt exasperat de amicii mei teisti care cauta argumente “pentru Dumnezeu”(sic!) si de amicii mei atei – care nu cred pana nu au argumente, dovezi rationale etc. Vestea ambivalenta pentru ambele categorii este: argumentele (valide si concludente) privind existenta lui Dumnezeu (e vorba de dumnezeul crestin) nu pot fi formulate, ergo nici gasite si nici oferite.

De ce nu se poate?

In primul rand, in vreuna din premise iti trebuie un “dumnezeu” si am ajunge intr-un cerc vicios sau (presupunand ca asa ceva ar fi posibil) nu te vei folosi de “dumnezeu” in premise – si atunci evident nu poti obtine (pe calea necesitatii logice) un “dumnezeu”, dintr-un “non-dumnezeu”. Partea asta i-a fost evidenta si lui Hume. Dupa cum remarca apologetii crestini, cei cu ceva mai mult bun simt decat flecarii de teapa lui W.L. Craig, crestinii ar trebui sa fie bucurosi  ca toate demersurile pornite pe calapodul argumentelor cosmologice esueaza, deoarece acestea pot conduce la un dumnezeu subcrestin, din aceiasi “zeama” cu natura/lumea.

Ajunsi in acest punct, se pune intrebarea: Ce termeni mundani ar avea vreo afinitate pentru a putea conduce (pe calea consecintei logice) la Dumnezeu? raspunsul e usor de dat: nici un termen nu e adecvat, nici macar existenta nu are vreo valoare epsitemica in cadrul unei afirmatii care o ataseaza inutil subiectului divin. Nu aveam nevoie de Marion (dieu sans l’etre) pentru a observa asta, Dionisie Pseudo-Areopagitul a remarcat, acum vreo cinsprezece secole, ca poate mai nimerit ar fi sa-l punem pe Dumnezeu in “conjunctie” cu non-existenta.

Aoleu! N-avem argumente… nu putem, de fapt, avea…Si daca am avea, ce am face cu ele? Nimic, ar trebui intai probat ca ceea ce este necesar din punct de vedere rational este inevitabil in realitate (amicii mei teisti stiu de unde am imprumutat verbiajul asta…). Astfel, pentru ca argumentele sa functioneze tesiti au nevoie de mai multe “scule” – o teorie a semnificatiei-referinta (vezi ideea din paragraful anterior),  de-o epistemologie si de o ontologie si (surpriza) acestea  trebuie sa fie impartasite cu cei ce trebuie convinsi.

Tocmai aici e, intr-un fel, problema – ca  “Dumnezeu” nu poate fi doar un obiect suplimentar prezent in worldview-ul unora si absent din al altora, ci este “acel ceva” care configureaza intreaga problematica filosofica. De aceea A.Kuyper avea dreptate sa afirme ca in principiu diferenta intre cei care “cred” si ceilalti este aceea ca primii cred ca lumea este intr-o stare anormala (etic si epistemic), pe cand ceilalti cred ca starea este normala si ca lumea poate fi explicata/citita/ inteleasa fara referinta la “nevazutul” din Evrei 11. In acest context, urmasii lui Kuyper au obsevat ca ceea ce poate asigura rationalitatea credintei crestine nu este un dispozitiv argumentativ neutru (autonom, lumesc sau cum am vrea sa-l numim), ci o maniera de a arata ca o alta conceptie despre viata, in afara teismului, este imposibila. Cum se face asta (pentru fratii mei crestini….)? Prin a arata imposibilitatea logica a pozitiei contrare folosind reducerea la absurd. Daca nu reusim in acest demers, e mai bine sa nu-i balacarim pe tovarasii atei, atunci cand ei “nu au nevoie de ipoteza noastra”.

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Despre ideile mortilor, numai de bine

15 iunie 2013 3 comentarii

In emisiunea legata de starea discursului despre Dumnezeu in cadre americane, Edi ne informeaza, intre altele, ce gandeau Parintii Fondatori despre deism, teism si alte isme, despre rolul discursului religios in sfera sociala si altele asemenea.

Aceste informatii solicita insa un acces cognitiv privilegiat la mintile („capetele”) unor defuncti, de vreme ce Edi nu-i lasa pe acestia sa vorbeasca in numele lor. Edi afirma ca enunturile, cel putin aparent religioase ale unor Parinti, nu sunt de facto religioase. Aceasta religiozitate ar fi de fapt un mit folosit de evanghelismul contemporan (si as adauga eu, promovat si de edituri fundamentaliste si manipulate de marile corporatii,  precum editura OUP).

Altfel, dincolo de afirmatiile lui Edi, ceea ce este in capul cuiva nu poate fi cunoscut cu titlu cert nici in fata unui pahar de bere impartasit cu respectivul si nici studiind exhaustiv sitz-im-leben-ul   unei persoane. Chiar notiunea de „mentalitate” este o idee modern-iluminista care jigneste inutil si ataca ineficient creativitatea indivizilor care ii poate scoate pe acestia din matca veacului lor.

Edi uzeaza de o maniera vicleana de punere a pumnului in gura unor vietuitori ai  generatiilor defuncte, chiar si atunci cand acestia aveau un discurs religios, acesta trebuie inteles ca o spoiala retorica pentru un mesaj social care nu poate fi comunicat pe sleau vulgului.

Hai sa vedem cum am putea aplica acest procedeu in cazul lui Edi. Eu pot spune ca interpretarea mea asupra spuselor lui din ultima vreme este ca el sustine un materialism cvasi-complet in domeniul stiintelor si un marxism, adesea necamuflat, in intelegerea contextelor si evolutiilor sociale. Buuun…Edi poate nega aceasta „lectura” sustinand ca el a spus in contextul cutare ca „……….”. La care eu pot raspunde ca acele afirmatii nu trebuie luate literal pentru ca limbajul ales de Edi era unul folosit pentru un public adventist (sau ex-adventist) si, astfel, acele afirmatii nu pot fi puse defel in contra sustinerilor mele. Sau eu pot spune ca Evanghelia lui Edi este vida din punct de vedere teologic deoarece nu lasa loc unui limbaj despre Dumnezeu. La care el va face apel la Isus intr-un mod care va trezi anumite reflexe religioase, dar care de fapt, poate fi sustinut ca, nu are continut teologic.

Intr-o nota finala – principala remarca a acestui articol nu a avut in vizor tema principala a emisiunii la care am facut referire, si anume daca in America de astazi  se mai vehiculeaza sau mai este nevoie de un discurs religios, sau daca „credinta in credinta”  mai este utila social, ci daca avem sau nu o metoda de a afirma, atat de dogmatic precum Edi, ce gandeau niste oameni de acum doua-trei generatii.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →