Mister & Miracol

Dedicație: ‚Infantei’ S.Z. Fiica prietenului meu.

Ce a fost mai întâi? Misterul sau Miracolul?

Depinde de noi. Dacă suntem drept credincioși, vom afirma că miracolul este primordial. Dacă suntem iscoditori și vrem să știm cum este alcătuită lumea, vom afirma fără rezerve: misterul a fost, este și va fi primordial.

Există un mister al realității, treptat demistificat și un mister al anecdoticului, povestit și repovestit. Există un miracol al realității, dezvăluit treptat și un miracol legendar, mitologic, de basm, povestit și repovestit din străbuni, niciodată verificat, fiindcă ar fi anihilat.

Nu e simplu să trăiești în preajma misterului, incertitudinii! Nouă ne plac lucrurile clare, transparente. Un fel de claustrofobie intelectuală. Ne place să punem ordine, să avem valori și semnificații. Lumea devine inteligibilă.

Și totuși, misterul va continua să existe. E o lighioană care nu se lasă răpusă prea ușor. Mutilat, ciopârțit, are mii de vieți, persistă. Și anxietatea noastră. E rău? E bine? E real!

Legendele. Lângă un sat românesc ancestral crește un gorun secular. După o sută, două de ani, oamenii îți vor povesti cum gorunul este un mire înlemnit în durerea pierderii miresii sale. Sunt niște stânci antropomorfe în Bucegi? Ele se vor numi Sfinxul, Babele – și ce frumoase sunt babele astea!, Colții Morarului. 

Creativitatea și fantezia noastră dă nume, spune povești – e un joc artistic. Are adevărul lui! Sunt frumoase. Pline de tâlc. Și înțelepciune. Acesta este un domeniu al miracolului. El se întâmplă întotdeauna foarte departe, în timp sau spațiu, este de fiecare dată relatat, povestit, uimitor, dar niciodată văzut. Nu ține de real.

Dar nu numai lucrurile mari, maiestuoase și frumoase, trebuie să aibă nume, explicații și trebuie cunoscute. Ci, mai ales, cele mici, inframicroscopice, care se pot găsi în structura universală a lumii. Ele nu sunt mai puțin importante, chiar dacă numai pentru unii ciudați sunt foarte interesante, iar pentru majoritatea oamenilor sunt foarte aride. 

Acesta este adevăratul miracol: al infinitului mic, al lumii cuantice care îi fascinează pe savanți, și pare să conțină misterul lumii și al existenței. Al lumilor infinit de mari, sau finite, dar suntem noi copleșiți de ele: miliarde de galaxii cu miliarde de sori, stele, supernove, găuri negre, pitice albe și planete, sateliți. 

Al lumii vii, cu temperaturi și presiuni normale, la care se petrec reacții biochimice, metabolice și fenomene biofizice, fiziologice, care în mediul artificial pot fi realizate doar la parametri colosal diferiți.

Cunoașterea. Când oamenii au început să cunoască lumea cu adevărat, această cunoaștere autentică a început să dubleze – nu neapărat să înlocuiască – explicațiile existențiale ale miturilor și legendelor. Au fost descrise, în intimitatea lor, procese aparent miraculoase, în complexitatea și totuși simplitatea lor dezarmantă, misterul s-a retras, totul e limpede și nu mai este loc pentru nimic miraculos, supranatural. Miturile, legendele și basmele au rămas, pentru frumusețea și înțelepciunea lor. 

Știința a devenit indispensabilă pentru precizia, exactitatea și utilitatea ei. Știința vorbește sec, dar nu mai puțin grandios, despre realitate. Legendele, miturile și basmele vorbesc despre noi, autorii lor. Deseori, le confundăm!

Există o tradiție respectabilă a acestei confuzii instituționalizate. Plăsmuirile devin realitate. Realitatea devine neimportantă, este neglijată, pentru că devine credibil absolutul, frumosul, aspirațiile, ritualurile, ceremoniile, festivul, evadarea, addicția. 

Avem nevoie de puțină detașare. Și umor.

Gândim, judecăm, analizăm, sintetizăm, generalizăm, abstractizăm – dar parcă tot mai frumos este anecdoticul! Curge de la sine! Nu e necesar un efort deosebit! Tânjim după puțin timp liber! Și morala unei fabule e la îndemâna oricui! 

Viața, formele ei și misterul. Oricât de incomod ar fi, trebuie să acceptăm misterul. În timp ce ne luăm câte o porție de cunoaștere din el, în fiecare clipă. 

Cât mister a mai rămas, omului? Mult! Și cum se mai numește misterul cel mai adânc, cel mai întins, cel mai nepătruns, al lumii și existenței? Îl puteți numi oricum! Orice înșiruire de vocale sau consoane, va defini aceleași aspecte misterioase și absolute sau absolutizate, fiindcă sunt încă, necunoscute. În toate limbile pământului.

Oamenii îl tratează cu venerație, cu respect și închinare, până într-o zi, când dispare. Zona albă este umplută cu știință, fizică, astronomie, fiziologie, chimie și misterul dispare. Nu de tot. Este captivant, palpitant, cum se va termina această cursă!

Dar cine se bucură de mai mult mister, tu sau pisica ta, sau câinele tău, sau o moluscă? Ne putem imagina sau știm precis astăzi, cum văd sau miros, sau pipăie cu radarul lor, fac ecolocație, ființele din jurul nostru. Câinele, care este un macrosmat, ar avea un miros de patruzeci de ori mai sensibil ca al nostru. Multe animale și păsări văd în infraroșu sau ultraviolet.

Dar, cum simt ele realitatea? Cât de mare este universul unei pisici sau al unui câine? Ce crede o antilopă despre lumea asta, în timp ce este sfâșiată de vie de o felină? Suferă mai mult sau mai puțin decât noi?

Mister! S-a constatat (oamenii de știință!) că pisica mea poate deosebi cca 150 de tonuri și ritmuri. Alte animale sunt mai deștepte. Uneori, se înfiripă un dialog afectiv, dar o comunicare reală, între noi și pisica noastră. Maimuțărește un tip de limbaj articulat și ne povestește exaltată ce experiență incredibilă a avut în livadă. Dacă nu e convinsă că am înțeles, ne aduce probe materiale: șoareci, șopârle, păsări, pe care le pune pe prag, le bagă în casă sau reușim să le salvăm la timp. Sunt cadourile ei. Atențiile ei. Mă tem că pricepe mai multe! Sub masca amabilității, o pisică poate deveni un tiran!

Cât am descoperit din misterul lumii acesteia? Un bun prieten al meu, mi-a spus că s-a fixat un procent al cunoașterii dobândite. 5%! Foarte puțin, zice el, ca să putem trage concluzii edificatoare! Obiecția mea a fost că nu cunosc întregul ca să fiu sigur de procent sau de cifre absolute. Și apoi, ce este acest procent? O cifră cantitativă, una calitativă, un număr de biți? Un punct din spațiu? Un jalon pe longitudinala timpului? Mister! Câți terabiți are tot misterul?

Și totuși, știm foarte multe despre lumea noastră, cel puțin la scara ființei noastre. Poate că nu avem mirosul unui câine, nici agilitatea unei pisici, nici vederea unei păsări de noapte, nici ecolocația liliecilor, nici gps ul migratoarelor, dar universul cunoașterii noastre este destul de mare. Prea mic, în raport cu ceea ce a mai rămas de cunoscut. Suntem pe drumul cel bun! Sunt optimist!

Unii cred că au dezlegat misterul veșniciei, eternității, absolutului și au un răspuns pentru toate. Au tot adevărul! Se amăgesc. Se înșeală amarnic. Dar, până una, alta, se cred fericiți și superiori! Este o alternativă. Prefer luciditatea, libertatea și o conștiință împăcată cu misterul. Nici misterul, nici starea de împăcat, nu este un păcat.

Noi…

Noi, Oamenii, buni și răi, cu bune și rele, trăim în cea mai frumoasă și bună lume posibilă, într-o grădină a Edenului, planeta Pământ cu atmosfera și cerul ei albastru, cu norii săi de un alb strălucitor sau de un plumburiu mohorât, cu flora și fauna sa de o diversitate și frumusețe răpitoare, dar devorându-ne în lanțuri trofice, fiindcă asta este legea vieții, cu natura și formele sale de relief ce ne atrage irezistibil și ne oferă o încântare inegalabilă, dar și catastrofe ucigătoare.

Noi, oamenii, noi înșine, putem fi capabili de eroism, dar și de lașitate, de cele mai profunde și înalte gânduri și sentimente, dar și de cele mai îngrozitoare fapte, de ură, răzbunare și invidie. 

De creația și admirația splendorilor artelor plastice, de muzica atât de înălțătoare, de gândurile cele mai sublime ale înțelepciunii și frumuseții ideilor, cuvintelor, metaforelor, dar și de atrocități, cruzime, crime inimaginabile.

Ne-am ridicat cu greu din caverne, pietre, mizerie și noroi, ne-am luminat cu viteză crescândă, am crescut, am dat înapoi, ne-am cutremurat, am plătit tribut fricilor, spaimelor, ne-am închinat neștiinței și puterii misterioase care ne copleșea, misterului care ne împresura, catastrofelor care ne mușcau și ne răreau, suferințelor și morții care terifia cu implacabilul ei.

Și totuși, cu fiecare zi, viața devenea tot mai frumoasă, pruncii se nășteau la echinocții, natura reînvia și rodea la solstiții, iar noi prindeam curaj, începeam o nouă zi de trudă și cădeam seara frânți de oboseală, dar cu sentimentul mulțumirii pasagere, ca să ne trezim iarăși cu ruminația proiectelor tot mai luminoase.

Am învățat să deosebim binele de rău, adevărul de eroare, frumosul de urât, dragostea de ură, viața de moarte, clipa de veșnicie, deși uneori puteam exploda într-o frântură de clipă, cât într-o eternitate.

Am devenit conștienți de noi înșine, am cunoscut angoasa, tristețea, dar ne-am perfecționat personalitatea, inteligența, rațiunea și conștiința. Am inventat defensele am pus capcane și am reușit ueori, să le evităm pe ale altora.

Iscoditori, am căutat explicații pentru misterele existenței, orânduirii lumii, ce va urma și cum se va sfârși totul. Pentru că simțeam că aspectele acestea sunt esențiale, fundamentale.

Valorile amestecate și contradictorii erau plămada din care era alcătuită realitatea înconjurătoare, fiecare dintre noi înșine, sau luați ca familie, grup, gintă, trib.

Pentru a le deosebi, primul efort în folosul analizei, a fost acela de separare. Ceea ce era important, trebuia să fie pus deoparte – sacru. Pentru a fi deosebit de profan, de cotidian.

Dar ce te faci cu gândurile și simțămintele noastre amestecate, cu gesturile, actele noastre contradictorii? Cu grupurile de interese și influență.

Influența și forțele puteau fi binefăcătoare, favorabile sau stihinice sau dăunătoare. Acționau, păreau să aibă un plan, intenție, finalitate. Spirite, zei. 

D’Holbach: „Dacă vrem să ne dăm seama de ideile noastre asupra divinității, vom fi obligați a recunoaște că prin cuvântul dumnezeu, oamenii n-au putut numi niciodată decât cauza cea mai ascunsă, cea mai îndepărtată, cea mai necunoscută a efectelor pe care le văd; ei nu se folosesc de acest cuvânt decât atunci când jocul cauzelor naturale încetează să le mai fie vizibile; de îndată ce pierd firul acestor cauze… își sfârșesc cercetările numind dumnezeu pe ultima dintre cauze… de fapt, nu fac decât să înlocuiască întunericul propriei minți cu un sunet pe care s-au obișnuit să-l asculte cu venerație.” Paul Heinrich Dietrich, baron von Holbach, Systeme de la Nature, Londra, 1770, din Sagan, Cosmos, Ed Herald, 2018, p 205.

Apoi, de voie de nevoie, am explorat spațiu, am devenit tot mai conștienți de timp și scurgerea sa, am dat gesturilor, sunetelor și interjecțiilor, sens, semne și semnificație. Fiecare gând s-a îmbrăcat în cuvinte, ființele și lucrurile trebuiau numărate, cuantificate și valorizate, valorificate. Au primit nume. Contabilitatea a fost prima limbă vorbită și mai ales scrisă!

Apoi au fost scrise lucrurile importante. Regulile, valorile, cele sfinte, amintirile importante. Și iar au fost separate fiindcă nu puteau fi amestecate. Dar tot amestecate au rămas, oricât ne-am străduit, fiindcă noi înșine eram un amestec de contradicții.

Cele mai sacre, mai profunde, mai frumoase povestiri, cele mai importante discursuri, cele mai diverse istorii, erau pline de contradicțiile interioare și relaționale care ne animă.

Autorii înșiși, s-au dovedit într-adevăr, talentați, inspirați. Dar și tendențioși, partinici, eronați, cu sau fără bună intenție. 

Findcă oamenii pot să fie sinceri, onești, dar pot fi și cinici, ipocriți, înșelători – cu sau fără rea intenție, pentru o cauză bună sau rea. Și astfel s-a scris istoria.

Undeva în estul Mării Egee, acum cca 2500 ani, în Arhipelagul Dodecanoic, se înfiripa Cosmosul din Chaos, o pleiadă de minți strălucite, a căror inteligență și minte iscoditoare nu se rușina să aibă ca simbol mâna, meșteșugul, experimentul. Civilizația ionică, din insulele Samos, Cos, născută prea devreme, ca să nu perpetueze și să fie reluată abia după două mii de ani, ca renaștere, iluminism, umanism, știință și modernitate. Nu putem spune că am ratat startul, totuși ne putem întreba: unde am fi fost, dacă renașterea ar fi avut loc din anul 500 î.Hr.? Thales din Milet, Anaximandru, Pitagora, Anaxagora, Empedocle, Hipocrate, Democrit… Ei au fost primii care au descris exact realitatea.

Din nefericire, disprețul față de experiment și munca fizică – poate indusă de practica sclaviei, o plagă ce avea consecințe nefaste, așa cum astăzi consumerismul, ar putea avea același gen de urmări. Avânt, emulație, stagnare, decadență și ciclul se reia… V Sagan, Cosmos, p 232, ed Herald, 2018.

Au trecut secole, milenii chiar, lucruri transmise ca importante – istorii, neamuri, mai întâi oral, social, transgenerațional, au fost puse în scris, pe lut ars, în piatră, papirusuri, pergamente, codexuri.

Scribii erau inițial niște amatori, apoi tot mai specializați, profesionalizați. Ei putea reprezenta interese afective, convingeri proprii, de grup, partinice, confesionale, instituționale, naționale.

Astăzi, când comparăm istoria, documentele, arheologia, analiza textelor, constatăm că există relatări posibile, reale, istorice, imaginare, supranaturale, mituri, legende, ficțiuni literare. Uneori, conform modei timpului, putem avea de a face cu un gen sau altul, profetic sau apocaliptic, evaghelistic sau epistolar.

Lucrurile relatate pot fi posibile sau imposibile, reale sau imaginare, relatări exacte sau construcții provenite din aspirații, imaginație, dorințe, relatări retroactive ca previziuni și profeții ale viitorului, autori anonimi care au scris pseudoepigrafic în numele unor personalități reale, mitice, legendare sau fictive, din epoci anterioare, dar la o dată succedentă.

Noi, oamenii – confruntați cu misterul, cu nevoia de sens, cu suferința și moartea, cu conștiința dramatică a realului, am izvodit idei, narațiuni, povești. Oameni inteligenți, convingători, au crezut că au descoperit un sens, o cale și le-au strigat semenilor de care le păsa – călcați pe urmele noastre, vă vom arăta o cale mai bună! 

Entuziasm, speranță și totuși, dezamăgire. Oamenii continuau să sufere, să se bucure, să se nască, să trăiască și să moară. Același ciclu, aceleași mituri, repovestite într-o altă matrice, actuală, și totuși veche de când lumea…

Privești oameni în toată firea, clamând și declamând cu glas sfios, infantilizat – protecție, mângâiere, atașament, totul față de un tărâm, o ființă, o posibilitate, imaginare, himerice și te crucești. Schema este atât de simplă, mecanismele atât de uzate, eroarea atât de evidentă și totuși, nu se poate face nimic. Poți să-i iei omului, dar nu poți să-i dai nimic, prin silă.

Impenetrabilitatea, suficiența, claustrarea, autismul, te duc cu gândul la sociopatie, addicție – culturală, spirituală.

Faptul că oamenii au procedat dintotdeauna așa nu e atât de surprinzător, dar ca oameni competenți, care cunosc toate detaliile acestui proces, ale acestor stări de lucruri, continuă să le ignore, să le ascundă sub preș, să pretindă ineranța, exactitatea literalistă, să clameze revelația divină, când amprenta imperfecțiunii umane este prezentă la tot pasul, ba mai mult, falsuri grosolane, superpozabile giulgiului din Torino, sau edictelor lui Constantin, etc., te fac să te întrebi: Ce reprezintă asta? Cinism, ipocrizie, inconștiență, complezență, ignoranță, neglijență, oportunism, interes?

Aceste aspecte vor fi tot mai disecate, analizate, puse sub microscopul optic și cel electronic, verdictul va fi tot mai necruțător. Servere tot mai puternice, fac analiză lingvistică, statistică, structuralism. Procesul a demarat de secole. Se întâmplă deja de trei sute de ani. 

Va trebui ca universitarii și administratorii, deservenții și înalții demnitari, să se întrunească în concilii și să recunoască adevărul documentat, să ofere o soluție operațională controverselor vădite, pe care omul modern nu le mai poate tolera, în condțiile unei informări tot mai precise, exacte, cu audiență tot mai largă la marele public. Aspecte cunoscute doar de inițiați, devenite deja de notorietate!

Mitul ca dietă

La interfața dintre lumea ideală, absolută, imaginară, a lui Dumnezeu și lumea reală, va apare, omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Compoziție

Principii existențiale, vitale: viață, moarte, suferință, naștere, bucurie, iubire, ură, conflict, luptă, etc.

Condimente, amelioratori: miraculos, ciudățenii, bizarerii, surprize, suspans, tragism, happy end, etc.

Preparare: autor, povestitor talentat.

Structură: Mitul are coerență internă, dar premisele izvorăsc din convingere, nu din cunoaștere. Esența lor originează și trimite spre lumea de dincolo – de jos, sau de sus – chiar dacă personajele imită, acționează parțial, ca în lumea reală. 

Tâlcul lor este ideal, privește sensul, semnificațiile, valorile, nu realitatea, concretul, exactitatea, utilitatea. Din această cauză, a pretinde o coincidență ontologică mitului, o expresie literală, este o eroare capitală – uciderea lui. 

Lumea reală, cunoscută are coerență, logică – de fier, chiar, obiectivă, dar este neutră, indiferentă. 

Or, narațiunile noastre, ale oamenilor din toate timpurile, sunt despre ceea ne interesează în mod ideal, despre aspirații, temeri, origini și finalitate. Despre valori, despre sens și semnificații. Adică o lume, o realitate subiectivă.

Maturare: Folclor, repovestire, modificare, metamorfozare, variante. Decenii, secole.

Verificare: Timpul, perioada după care se regăsește, ca o legendă plină de sens și semnificații, emoționantă, ancorată în memoria individuală și colectivă. Secole, milenii.

Confirmare: Includerea în istoria identitară, recunoașterea ca patrimoniu, introducerea în lumea cultă, citarea, referența, analiza, compararea, sinteza privind ideile transmise. Secole, milenii, ere. 

Semnificație. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pe o realitate indiferentă.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. 

Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. 

Există mai multe paliere existențiale care par a funcționa după același model. Atunci când realitatea are aspecte indezirabile, inacceptabile, respingătoare, organismul, conștiința sau funcțiile noastre de relație, pot recurge – in extremis – la răspunsul “Veto!” – de respingere a acesteia.

Am putea enumera experiențele NDE – near death exp, mecanismele biochimice, neurofiziologice, de atenuare a durerii: retro acțiunea feedback negativă, de inhibiție, mecanismul “porții”, substanța P, morfinoidele, suprimarea conștienței, chiar comportamentele escapiste, addicțiile chimice, comportamentale – ca reacție inadecvată, a demisiei, procesualitatea psihotică, formele delirului colectiv, cultural, spiritual, întreaga mitologie, chiar unele forme de artă, industria divertismentului, misticismul, isihasmul. 

Granița nu este precis delimitată, nu se poate spune cu precizie, până unde este adaptare, mecanism de coping și unde începe patologicul. Aprecierea complexității, intensității, calității sau aspectelor cantitative, se bizuie pe criterii pur culturale, subiective și rezultat al consensului.

Modelul care se degajă, este următorul. Avem de a face cu părți din realitatea fizică, chimică, fiziologică, care pot modifica starea psihică: hipoxia la limita supraviețuirii, stimularea fizică, chimică sau mental-meditativă a structurilor și funcțiilor neuro-fizio-psihice, cu trăiri interioare, plus-minus manifestări exterioare, de tip oniric, psihotic, halucinator, delirant, extatic, transă, care pot fi semnificate cultural prin conținut, dar care au modalități tipologice de reacție neurofiziologică neutră, identică, indiferent de cauză. V șamanismul, invocările magice, descântul, etc.

În religie, simboluri transcendente sunt reificate, resimbolizate după modelul impunător al pagodelor, instituționalizate, prin simboluri din lumea reală: mielul de jertfă inocent, țapul ispășitor, păstorul cel bun, bobul de muștar, pâinea și vinul, lumina și ochiul, grâul și neghina, etc.

Mitul face translația pe un tărâm imaginar și crează personaje, intrigă, dramatizări, ca și cum ar aparține unei lumi concrete, pentru a desluși, fixa, detalia concepte, abstracțiuni, valori, semnificații.

Citit în cheie literalistă, el devine religie, credință, superstiție. Totuși, el rămâne ceea ce este: ficțiune! Oricât de bogat ar fi în semnificații reale – mai mult, realiste!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de familiaritate, firesc, verosimil.

Luciditatea păstrează totuși, distincția dintre simbol și simbolizat, recunoaște valabilitatea universală a valorilor etice și conceptelor metafizice, dar nu confundă termenii analogiei, nici realitatea cu imaginarul și ficțiunea – fie aceasta oricât de fecundă!

Mă fascinează această tentativă de sudură a lumilor: reală și imaginară! Avantaje și dezavantaje! Se încearcă transferul de vrajă în real – din imaginar, prin mijlocirea, intermediul miracolului, ca și reificarea imaginarului, prin altoirea, ancorarea, transplantarea sa în real!

Simbolul – realitate abstractă, cu valențe bogate în semnificații, este vehiculul între cele două lumi! Numai că, în timp ce lumea abstractă a ideilor și valorilor, este cât se poate de reală și realistă, lumea imaginară, fictivă, a mitului, există doar prin bogăția semnificațiilor sale!

Acest proces de translație până la confundare, care nu poate semăna decât confuzie, se regăsește chiar în sfânta sfintelor eucharistiei, când confuzia până la coincidență a simbolului cu simbolizatul, dobândește un termen – consacrat – cum altfel – de transubstanțiere (IDee împrumutată, cine citește să înțeleagă).

Aș zice că, mai nou, perpetuăm aceeași confuzie în forme moderne, mai subtile. Un termen specific unui domeniu, având conotații și semnificații clar înrudite acestuia, este asimilat, considerat similar, deși nu este așa, cu un alt termen, din cu totul alt domeniu.

De pildă termenul de suflet, are conotații mistice și nu poate fi suprapus până la identitate cu termenul psihologic de psihism, psihic.

Este păcatul supraspecializării, multidisciplinarității, care cer distincție sporită.

De luat cu discernământ, prudență, circumspecție, în doze infinitezimale, homeopate, ruminat îndelung.

Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii

Desigur, teoria relativității fascinează prin noțiunea, absolut contraintuitivă pentru simțul comun, a continuumului spațiu – timp, și prin posibilele aplicații semnificative etic.

Nu pretind că înțeleg relativitatea și teoriile ei, restrânse sau generale, dar vă invit la o broderie imaginară a ceea ce mi se pare că am înțeles.

Viteza și beția ei – întotdeauna mi-a plăcut să șofez – este rezultanta unei fracții care pune în relație spațiu și timpul, iar la viteze foarte mari, apropiate dar niciodată atinse de corpurile fizice, de viteza luminii, spațiul se comprimă, iar timpul se dilată, astfel că ceasurile rămân efectiv în urmă, viața se prelungește cu tinerețe fără bătrânețe. De basm!

Interesante mi s-au părut rezervele, obiecțiile tânărului Einstein, față de cadrul sau multiplul, pluralul acestora, de referință și preferință, care impun artificial, doar în conștiința și obiceiurile proaste ale oamenilor, perspective discriminatorii, ierarhice – acestea din urmă – poate necesare, doar în lumea noastră. Vă rog, nu-mi mai vorbiți de ierarhia cerului!

În timp ce, vreme de milenii, am avut o viziune egocentristă, și geocentristă (ironic nu: doar o transpoziție între două semne-sunete), imaginându-ne în centrul lumii și universului – pe măsură ce am început să cunoaștem lumea, am devenit tot mai știutori și competenți – cea mai amară lecție a fost aceea că nu suntem decât un firicel provincial insignifiant, situat la periferia unui braț al Căii Laptelului Herei, consoarta lui Zeus, una din miliardele de galaxii, răspândite pe miliarde de ani lumină, în singurul, dar nu neapărat unicul, univers cunoscut. Un an lumină este o unitate de spațiu timp de un bilion de km, adică o mie de miliarde de kilometri.

Dar știți care este evanghelia – vestea bună a universului și a relativității evreului hiperdotat și distrat – Einstein, tratat drept imbecil de către profesorii săi foarte rigizi și exacți?

Că prin natura și universalitatea lucrurilor materiale, naturale, nu există cadre preferențiale și nici criterii valabile de discriminare. Sunt sigur că înțelegeți implicațiile minunate ale acestei idei generoase! 

Universalitatea legilor, a raporturilor, a naturii, face ca orice punct din univers să fie egal în importanță, profund echitabil și democratic. 

Cel puțin pentru cât știm acum, deși nu este exclus să descoperim noutăți uimitoare, nimeni nu poate călători cu o viteză egală sau mai mare decât a luminii, chiar dacă s-ar putea, ipotetic, apropia de ea. Nici îngerii, nici zeii, nici gândul.

Da! Deși Einstein accepta și lucra, ca nimeni altul cu experimente mentale, încă este considerată o prostie să crezi că gândul sau rugăciunea pot să depășească viteza luminii, mai ales că biofizic și biochimic, viteza impulsurilor gândirii – o spune Sagan, în Cosmos, n-o depășește pe cea a unui car tras de un măgar. Ca să nu mai vorbim despre diferența dintre ceea ce este real și ceea ce este imaginar.

Prin extensie, de aici decurg cel puțin două vești, și conform prostului obicei al lumii în care trăim, una este bună și una este foarte proastă.

O să încep cu cea proastă, ca să dreg busuiocul la sfârșit.

Deși este o veste tristă, având în vedere că este în legătură cu relativitatea, ea conține și o undă de mângâiere explicativă, a deziluziilor și dezamăgirilor, pe care sper din toată inima, să nu le fi trăit.

Dacă am vrea să facem o excursie până în centrul galaxiei noastre, să vizităm fascinantele roiuri globulare, locuri mult mai frecventate de stele, astfel încât nopțile sunt ca ziua – cine a vizitat capitalele nordice la solstițiul de vară, știe că nu e nicio distracție să-ți intre soarele în ochi toată noaptea – și nu e chiar o imposibilitate cu o accelerație suportabilă de 1 g (9,8 m/s) la decolare și aterizare, atingând nu 98,9% din viteza luminii, ci doar 10-15% din ea, prin motoare fuzionale ale viitoarelor o mie de ani, distracția ne-ar lua – nouă călătorilor cca 21 ani. 

Singura problemă ar fi că pe pământ, care are prostul obicei de a alerga în jurul soarelui „doar” cu vreo  30 km/sec, un mld km/an, s-ar scurge cca 30 mii ani. Pentru Alfa Centauri sau Orion, ne-ar trebui cca 43-45 ani la bord, ceea ce pe pământ ar însemna cca 50 mii ani.

Care ar fi o primă concluzie? Totul este foarte relativ. Excesiv de relativ. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduințelor lui, cum cred unii. Nici să răspundă rugăciunilor, cum cred alții și am pățit toți. E doar o problemă fundamentală de fizică. Nu neapărat fizica lui Dumnezeu, ci fizica noastră, fiindcă noi am făcut cererile. 

Dar știți ceva? Este foarte posibil să fie aceeași fizică pretutindeni! Am putea recurge la un argument pur subiectiv: Einstein, în calitate de fiu al lui Avram, are un loc asigurat în sânul lui. Iar pentru ciudatul acesta minunat, doar două lucruri insignifiante erau omniprezente: hârtia și plaivasul.

Au trecut deja 50 ani de la prima rugă? Este pe drum! Dus și întors, până la Orion – rezidența prezumtivă a tronului – în timpul și spațiul valabil pe pământ, mai avem de așteptat vreo sută de mii de ani, mai puțin cei cincizeci, scurși deja. La Dumnezeu, o mie de ani este ca o zi, și o zi ca o mie de ani. Relativitate pură! Ca să vezi cum se împlinește scriptura – literal – nu credeam vreodată să devin atât de literalist, fundamentalist, chiar!

Există însă, o veste bună! Chiar mai multe! În primul rând, legile naturii sunt impuse prin natura lucrurilor, a raporturilor, relațiilor dintre ele. Ele pot avea consecințe, dar nu există sancțiuni, pedepse! 

Numai imaginația noastră bolnavă a creat – pe bună dreptate și necesitate, termeni ca: pedeapsă, vinovăție, rușine, goliciune mai ales interioară, dar și exterioară – că  am devenit decenți! Doar noi aici vorbim despre rai și iad. Nu că n-ar exista! Doamne ferește! Priviți în jurul Dvs! Câtă frumusețe! Ce fericire! Și câtă suferință! Alegeți! Și, înfruptați-vă!

Faceți din fiecare clipă trăită o veșnicie! Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru! Dr Luca, cap 17. Doctorii ăștia! Elenismul și-a băgat coada! Dar ce te faci cu gnosticismul? Marcionismul, arianismul, și toate celelalte isme!

Apoi dacă toate lucrurile sunt – în esența lor – în mișcare și nu poți face baie în același râu, asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai speli niciodată! (Credit: scumpa mea soție, spurcată de curată, epidemiolog de serviciu covid, care continuă să mă suporte, atât pe mine, mizerabilul din mine, și cel de pe mine).

Toate stelele se mișcă cu viteze uimitoare, așa cum nimic nu este fix pe orbitele cuantice. V-ați gândit vreodată că s-ar putea să existe un raport de proporționalitate între masele și distanțele astrale, cu cele cuantice, iar noi să fim undeva la mijloc! A spus-o Alexis Carrel.

Dacă nu greșesc, regula de aur are și un temei fizic. Centrul universului este pretutindeni. Tu ești un univers! Ai preț în ochii mei. Te prețuiesc și te iubesc! Am temeiuri fericite pentru asta! Nu am nevoie de Big Brother pentru ca să te îmbrățișez! Să mi te dăruiesc. Și să te primesc! Tu ești fratele meu mai mare. Mai înțelept. Mai bun. Mai valoros!

Și dacă – o altă idee exprimată de Carl Sagan – numărul stelelor, cu planetele și sateliții lor din univers, depășește numărul firicelelor de nisip de pe toate plajele pământului, iar vârsta tuturor acestora este aceeași – reamintiți-vă spațiul și timpul sunt indisolubil legate matematic – nu înseamnă că țin neapărat să fiu buricul pământului, dar mă pot simți bine cu mine însumi. Un anonim. Sunt și eu un univers mai mic, dar nu mai puțin complex! Nu simt nevoia să te înlocuiesc, să te exclud, să te invidiez, ci sunt capabil să te apreciez. Ai valoare în ochii mei!

Înțelegeți că mâine, cunoașterea, știința, ar putea să devină, nu un incident privit cu suspiciune și legat de păcat, dintr-un privilegiu – un bun comun. Religia laică în care oricine, fiecare, să fie Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melchisedec!

Ceea ce face Farmecul unui Om este Bunătatea lui!

Ruga Relativității: Oameni Buni, fiți Buni cu Oamenii!

Relativitatea Rugăciunii: Ați primit deja Tot ce putea fi mai Bun!

Acesta este gândul lui Dumnezeu în mine!

Metamorfoză Spirituală

Reformă bazată pe Dovezi

De când parcurg acest proces anevoios, consumptiv, dar pasionant și bogat în satisfacții, al de-, re-, convertirii mele, în dialog cu frații, prietenii, colegii mei, mi se atrage binevoitor atenția: „Sorine, ai grijă ce citești: – Cu ce te hrănești, aceea ești!”

E ca și cum mi s-ar spune: ‚Ai grijă, dacă mănânci frunze de dud, te transformi într-o nimfă, un cocon, un vierme – fie el și de mătase. Sau: Dacă mănânci excesiv morcov, te transformi în amerindian, piele roșie!’ Sau ‚Dacă te bagi în albie, te mănâncă porcii.’

Oare despre asta se vorbește în propoziție? Oare la atât se reduce discernământul spiritual? Oare nu folosește la nimic esențialul mentalului nostru, conștiința? Suntem marionete, roboți sau ființe umane responsabile?

Ni se sugerează oare, că totul este discurs, predică, ideologie, propagandă, doctrină, că nu există criterii ale adevărului?

Așa se întâmplă dacă ne suspendăm întregul sistem de credințe și convingeri existențiale, pe o singură realitate pe care am decretat-o absolută: Cuvântul – cu literă mare. Oare chiar nu există o realitate obiectivă, imparțială, indiferentă, fundamentală, cu rol de arbitru? A devenit limbajul atotputernic, totalitar, o matrice inescapabilă?

Oameni buni! Dar unde sunt – nu argumentele, nu raționamentele – că și astea sunt tot cuvinte, dacă nu au în spatele lor niște realități care să le susțină. 

Unde sunt evidențele, unde sunt dovezile? Chiar nu mai contează faptele, datele obiective? Dacă există un Dumnezeu absolut, suntem obligați să facem tabula rasa cu realitatea în care trăim, s-o negăm, s-o ignorăm?!

N-ar fi cazul să împrumutăm odată pentru totdeauna – mă adresez colegilor – de la medicina bazată pe dovezi, și teologia bazată și documentată, paleontologic, genetic, arheologic, istoric, științific? Nu ne-ar sta mai bine istoria informată a credințelor și religiilor, decât supușenia credinței?

Sunt totuși aproape 500 de ani de la renaștere, 300 de ani de iluminism, 200 de ani de revoluție științifică și tehnologică, un secol și jumătate de modernitate, am trăit împreună trecerea de la revoluția industrială la revoluția informațională. Lumea a făcut pași gigantici sub ochii noștri.

S-au prăbușit imperii și s-au născut state din colonii, au fost revoluționate într-un ritm inimaginabil comunicarea, masmedia, informatizarea, au apărut mijloace noi care au un impact profund asupra societății și a noastră ca indivizi, a personalității, a relațiilor dintre noi oamenii și cu instituțiile. Social media, internetul, informarea în timp real, la nivelul publicului larg, a omului obișnuit. 

Au existat perioade din istoria umanității în care, nu existau cărți scrise, dacă nu exista curte regală sau imperială și conducere unitară. Ceea ce era inaccesibil nobililor, prinților și oamenilor puternici, bogați, se află astăzi la îndemâna omului simplu, obișnuit. Vom ști să folosim aceste privilegii extraordinare? 

Repet: putem crede, face inferențe, broda ipoteze, când nu cunoaștem fragmente de realitate. Dar, ca – în numele unor convingeri, tradiții, crezuri, interpretări, instituții, interese de grup – să negăm fapte, realități – asta nu poate fi decât ignoranță, rea credință, obscurantism.

E o diferență ca de la cer la pământ între afirmațiile credinței, care îți cer să nu chestionezi, să nu te întrebi, să nu pui la îndoială, să te supui orbește față de sursele credinței, în numele autorității absolute, indiscutabile, pe de o parte și – studiul temeinic al faptelor, dovezilor, evidențelor, din surse diferite, cu metode diferite, specifice, fiecărui domeniu de studiu și cercetare, fie el lingvistic, antropologic, istoric, arheologic, geologic, cultural.

Unde am greșit? Am pus prea mult accent pe transcendență, în detrimentul imanenței? Sau, pur și simplu, absolutul lui Dumnezeu nu este miscibil cu lumea noastră reală? 

Adunate laolaltă, aceste surse nu pot fi puse la îndoială, se susțin reciproc, dovezile devin copleșitoare și evidente. 

La interfața dintre lumea ideală, absolută, a lui Dumnezeu și lumea reală, imediată, concretă, va apare omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Punem o oglindă în fața realității. Ea este fidelă, redă realitatea printr-o imagine virtuală. Acesta este cuvântul, limbajul. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității. Sunt extrem de utile în modelare, comunicare, tezaurizare, ca mijloc artistic.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pun o etichetă, dau un nume – în sens biblic, adamic. Pe o realitate indiferentă. Este o iluzie să cred că pot modifica realitatea reflectată, acționând doar asupra imaginii din oglindă, sau oglinzii.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. Acesta este jocul ielelor. Iar lumea imaginată, poate deveni foarte ușor, lumea lui Dumnezeu, populată, aglomerată. Cu ce? Cu idei, aspirații, semnificații, wishful thinking. 

Puteam fi naivi, când nu existau surse de informare, când nu aveam acces la evidențe, când lipseau aproape complet detaliile intime ale realității. Dar astăzi, ele au devenit comune, sunt pe buzele tuturor! Când avem de gând să ne punem întrebări? Când vom accesa sursele de maximă credibilitate, universități de prestigiu, societăți academice, care aduc dovezi zdrobitoare. 

Iertați-mi vehemența. Singura mea scuză este că sunt bine intenționat. Și nu sunt nici cel mai bine informat. Dar am vocație de comunicator. Îmi pasă de voi, de ceea ce se întâmplă în lume, de frumusețea celor ce ar putea fi.

Vom rămâne troglodiți, legați în peștera lui Platon, paricipând la un simulacru de realitate, la fascinația mediocră a unor umbre, perorând despre firea păcătoasă, teorii ale conspirației, refuzând realitatea luminoasă, pentru că ne simțim incapabili să abordăm cu hotărâre urcușul spre lumea reală? Acolo se află adevărata lume a cunoașterii, acolo este epistemologia – știința cunoașterii.

Desigur, analogia, alegoria, rămân imperfecte. Există speologi care fac știința cea mai avansată în peșteră, iar pentru Platon, cel mai strălucit filosof idealist al antichității, cred că ideile absolute reprezentau lumina reală. Mitul peșterii este mai complex decât pare.

Între crez, discursul teologic, creștin și dovezile materiale, faptice, documentate istoric, irefutabile, există o prăpastie imensă, un hău de netrecut ca în parabola săracului Lazăr. Evidențe din surse cu totul diferite – de pildă cele paleontologice, arheologice și cele genetice, confirmă în mod strălucit verdicitatea procesului evoluției, istoria veche a umanității.

Cunoaștem cu dovezi irefutabile, vârsta aproximativă a universului, a sistemului solar, a pământului, vieții, a hominizilor, a omului, traseul principalelor migrații – totul documentat paleontologic, arheologic, genetic.

Nu e nicio conspirație, nu e niciun interes, sau nu acestea înclină balanța, nu e nicio ideologie, nu e nicio luptă, sau ea este inerentă, prin forța lucrurilor, a evidențelor, împrejurărilor și ar fi cazul să vedem unde este adevărul. 

De asemenea, vârsta conștiinței, a civilizației peșterilor, a etapei de culegător-vânător, agricultor. Cultul strămoșilor, animismul, politeismul. Agregarea în așezări, cetăți, organizarea administrativă și politică, inițial democratică, colectivă, apoi tot mai centralizată și ierarhizată. 

Caracterul indisolubil religios ale primelor societăți umane. Funcțiile ziguratului, ale templului și ale zeilor, într-o societate eminamente teocratică, fiindcă nu exista politică, sociologie, știință, medicină. Spiritualitatea religioasă îmbiba toate aspectele vieții și existenței umane. 

A devenit o chestiune de notorietate, inclusiv în primul an de seminar, că sursele Torei sunt multiple (E, Y, S, D), că zeii închinării nu țineau de monoteism, ci de henoteism, că procese politice, sociale, istorice, culturale, stau la baza constituirii canonului, și tuturor canoanelor imaginabile și inimaginabile.

Că alăturarea surselor, peticirea fragmentelor, a fost făcută pe genunchi, este evident artefactată, există repetări, inadvertențe și contradicții, interpolări, confuzii. Și noi continuăm să clamăm, explicit sau implicit, adevărul literal, ineranța, pierzând din vedere tocmai strălucirea și valoarea sensului profund, simbolic, artistic, spiritual, cultural, mitologic.

De ce se adâncește prăpastia între amvon și catedră? De ce se insinuează între noi, discursul duplicitar, dublu standard, afirmațiile explicite, cu putere absolut discreționară și șoaptele implicite, subterane, care au valoare de adevăr, dar n-au drept la vizibilitate și audiență?

Timpul nu ne așteaptă.                
În numele adevărului, care nu poate fi înăbușit, trebuie să alegem!                
Este o chestiune de probitate, sinceritate, onestitate, reputație. 

Eliberare

Scrisoare deschisă

 

Sandulache Sorin Mihai, născut la 12 martie 1952 în Grigoreni, Bacău, domiciliat în Snagov, Ilfov, declar următoarele:

În urma unui proces profund și îndelungat de transformări interioare, meditație și decizie în cunoștință de cauză, conștient și echilibrat, constat că întreaga mea experiență religioasă aparține trecutului: am fost, dar nu mai sunt un om religios.

Am devenit un om al naturii și culturii, un cetățean al lumii. Consider, cu onestitate și loialitate că trebuie să acord maximă atenție existentei, realității, semenilor mei, și nu imaginarului, legendelor, miturilor – nu mai mult decât reprezintă acestea ca fenomen cultural.

Că am obligația sacră să disting între real și fantasmă. Detest orice ipocrizie, ignoranța crasă, marasmul obscur al oricărui tip de instituție religioasă.

Nu reneg frumusețea și măreția trecutului meu religios, concretizat mai ales, în lupta împotriva statului totalitar. Păstrez multe dintre stereotipiile însușite în timpul apartenenței mele la viața de creștin adventist, dar nu mai sunt un om religios, am alte convingeri – cele ale unui om de știință, dedicat adevărului, atât cât poate fi recunoscut în timpul vieții mele.

Nu agreez recursul la autoritate, motivarea prin vinovăție, supralicitarea anxietății existențiale – frica de suferință și moarte, manipularea, condiționarea și presiunea de grup, ghetoizarea sectantă, efectul camerei de ecou, persuasiunea fals binevoitoare.

Acord în continuare o importantă majoră spiritualității personale, umanității și culturii, antropologiei, preocupărilor metafizice, psihologice, istoriei și psihosociologiei religiei, dar nu mai sunt un om religios.

Nu țin neapărat ca această delimitare sa aibă consecințe administrative sau să dea naștere la polemici. Consider acest aspect – cel administrativ – nesemnificativ și indiferent.

Consider că nimeni și nici omul, în general, nu are răspuns la toate întrebările fundamentale, ca deși, cunoașterea va înregistra un progres continuu, totuși multă vreme, vom rămâne fără răspunsuri certe la multe dintre întrebările noastre. Asta trebuie să ne determine să fim modești, toleranți și înțelegători.

Cred că gestul meu trebuie înțeles ca un recurs la transparență și onestitate.

Va multumesc!

 

Efecte Social Media

Acest articol a fost ‘malformat’ și transformat într-un pamflet.
Tratați-l ca atare!

Suflet în Alertă

Genesa Zeilor

„Suntem adaptați evoluționar să ne transpunem propriile credințe, stări mentale, psihice, propriile noastre suflete, în alte ființe… Teoria minții ne predispune să umanizăm orice fenomen am întâlni… Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul… Astfel umanizăm lumea și zeii…, proiectăm asupra lor atributele noastre omenești. Valorile noastre devin valorile zeilor, trăsăturile noastre devin trăsăturile zeilor… Facem din tărâmul zeilor o oglindă a pământului… Pentru că avem nevoie de hrană și zeii au nevoie de hrană, așa că le oferim sacrificii. Pentru că avem nevoie de adăpost și zeii au nevoie de adăpost, așa că le construim temple. Zeii au nevoie de nume, așa că le dăm nume. Au nevoie de o personalitate, așa că le dăm personalitățile noastre. Au nevoie de istorii mitice pentru a fi înrădăcinați în realitate, de ritualuri formalizate pentru a se face simțiți în lumea noastră…, de reguli și reglementări care să-i țină fericiți, mulțumiți, de rugăciuni și pledoarii, care să le abată furia. Pe scurt, au nevoie de religie, așa că noi o inventăm.” Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andeea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media, pp 73-74.

Cădere sau Trezire?

Fructul Păcatului și Pomul Cunoștinței

Sunt cincizeci de ani de când sunt preocupat de această sintagmă contradictorie și misterioasă: de ce este legată căderea – în păcat, de actul cunoașterii? 

Pt mine cunoașterea a reprezentat întotdeauna viața, lumina, eliberarea, nu căderea.

Totuși, cunoașterea biblică mai are un sens: cunoașterea sexuală și procrearea. Salvarea speciei, în condițiile unui individ perisabil.

Demersul înțelegerii mele a orbecăit un timp asupra raportului dintre cunoașterea rațională, cognitivă și cea etică, morală. Mă gândeam că omul și-a asumat în mod abuziv o cunoaștere experimentală a domeniului moral și mai ales al imoralității, fără să înțeleagă pe deplin consecințele rezonabile ale gesturilor sale.

Apoi am aflat că, oameni mai deștepți decât mine, au conchis că de fapt, atunci când omul a devenit conștient de sine, gânditor, capabil de predicție, analogie, a realizat că este muritor.

A încercat un raționament cauzal, și-a asumat responsabilitatea, a dobândit simțăminte de rușine, vinovăție și a conchis că tot ce i se întâmplă rău, nu poate fi decât consecința actelor sale.

Orbit de superioritatea gândirii sale – până la urmă, oarecum justificat – s-a considerat superior celorlalte regnuri și s-a detașat de natură. S-a născut cultura.

Totuși relatarea biblică merită mai multă atenție asupra detaliului. Este vorba despre structura noastră intimă și modul în care funcționăm.

Avem o viață instinctuală, îndelung blamată ca fiind primitivă, păcătoasă – dar cred că este o apreciere superficială, fiindcă întreg regnul animal se conduce doar după acest ghid de conduită și este singurul care îi asigură supraviețuirea. 

Noi, oamenii avem structuri psihoafective supraiacente și gândirea rațională. Totuși cea mai mare partea a funcțiilor noastre sunt involuntare, inconștiente, necondiționate, în timp ce doar viața de relație este voluntară și conștientă.

Ce ne spune relatarea căderii? Că omul, prin intermediul organelor senzoriale, ia act de existența unor bunuri sau valori ale mediului care îi sunt necesare pentru supraviețuire.

Este pus în discuție instinctul alimentar, dar nu trebuie să excludem instinctul sexual, de conservare, etc. Senzorialul, mecanismele psihic afective și cele decizionale sunt implicate.

Acte naturale, sunt interzise arbitrar, sancționate și realitățile nefericite, nefaste ale lumii în care trăim sunt explicate, deterministic, cauzal.

Adjudecarea personală a unor valori, în condițiile vieții colective, concurențiale, trebuie supusă unor reguli, care pentru a fi respectate, trebuie împuternicite de o autoritate supremă. Asta pentru a evita dezordinea și violența.

Paul Diel pune accent pe intenționalitate, care ar fi fost suplinită cu supraconști(e,i)nță. Dar eu aș merge mai departe. Intenționalitatea este urmată de un plan, proiect, evaluarea costurilor, riscurilor, responsbilității.

Dacă ești puțin psihastenic sau chiar obsesivo-fobic, te paralizează frica și nehotărârea. Dacă un paranoic a inventat islamul, atunci un psihastenic a inventat creștinismul. Și pe Dumnezeu.

În analogie, ca și în simbolism, deseori, termenii sunt interschimbabili. Cine pe cine, a făcut? Poate aceasta este și cauza confuziei atât de frecventă, între simbol și simbolizat. 

E greu să trăiești responsabil, să-ți asumi alegerile, riscurile, să distingi între alternative. Dar dacă ar fi o instanță sau chiar două: una pentru bine și alta pentru rău (Satana, nemernicul), care să joace rol de paratrăsnet și eventual să descărcăm asupra lor responsabilitatea și consecințele propriilor acte. Comod! Și convenabil! Iată, unul dintre motivele pentru care religiile vor supraviețui! 

Că acest demers benefic unei repartiții relativ echitabile este distorsionat în forme mai mult sau mai puțin sofisticate pentru exploatarea economică, financiară, sexuală, de gen, etc., sau prin sisteme moderne disimulate, a devenit o certitudine. Dar nu acesta este subiectul.

O întrebare simplă: De ce trebuie reglementată sexualitatea, instinctul reproducerii?

Răspunsul pare evident:

–   pentru a evita suferința partenerului prin infidelitate

–   pentru protecția produsului de concepție – copilul

–   pentru a evita transmiterea afecțiunilor venerice

–   pentru a evita exploatarea sexuală, obiectualizarea femeii sau a partenerului, și abuzul sexual de orice fel

–   etc.

Multe dintre aceste cauze, pot rămâne într-o formă potențială, altele pot dispărea de la sine, nu corespund realității sau pur și simplu nu mai sunt de actualitate.

De ce trebuie o conștiință umană să țină seama de ele, să-și însușească aceleași stereotipii tradiționale, când cauzele care au condus la apariția acestora, au devenit desuete sau nu mai există?

De pildă, doi parteneri nu au nicio obligație față de terți, nu mai sunt în perioada fertilă sau au adoptat măsuri contraceptive eficiente, cunosc în profunzime regulile de igienă și profilaxie și se simt liberi să intre într-o relație mutuală. Cine are autoritatea să le reglementeze o conduită care nu-i privește decât pe ei înșiși?

Societatea umană a găsit soluții mai mult sau mai puțin fericite, acestor aspecte: familia, poligamia, haremurile, concubinajul, țiitoarele, abstinența, celibatul, contractul liber consimțit, cu sau fără participare afectivă, prostituția, în game diversificate, etc., reglementate cultural, juridic, sau prin cutume tradiționale, or ad-hoc.

Sunt ele perfecte? Nimic din ceea ce este uman nu este perfect, dar este perfectibil.

Cum decide o persoană regulile pe care și le însușește? Conform culturii, tradiției și spiritualității căreia îi aparține.

Foarte rar sau tot mai frecvent, oameni liberi, decid în cunoștință de cauză ceea ce trebuie să facă cu viața lor, fără să se mai supună unor norme devenite anacronice, fără ca prin aceasta, să ignore consecințele actelor lor.

Conștientă de raționamente ca cele de mai sus, poate o persoană să decidă ce are de făcut cu ființa, organismul ei?

Cu simțurile sale – ochii, urechile, pielea, bunul simț și mucoasele ei? Cu membrele, mâinile, picioarele și degetele sale? Cu organele, aparatele si sistemele sale: nasul, gura, auzul, văzul, stomacul, sistemul nervos sau aparatul uro-genital?

Prin supraestimare, parțial justificată, datorită abaterilor și abuzurilor, a supra-raționalizării, supra-reglementărilor, a complexelor rușinii și vinovăției, am ajuns să negăm dimensiuni esențiale ale ființei noastre.

De ce este obezitatea mai puțin vinovată decât imoralitatea? Natural, ele conduc la consecințe similare. Dar sinuciderea? Este mai gravă decât anorexia sau abstinența, castitatea? Ne putem asuma o asemenea analiză în mod responsabil, sau trebuie să facem recurs la autoritate?

A apărut inechitatea, inegalitatea de gen. Desigur, cele mai frecvente aspecte sunt comerțul cu carne vie, prostituția, exhibiționismul feminin, marketingul, fashion, etc. 

Persoane hipersensibile, captive unor sisteme draconice sau libertine, unor tradiții iraționale, ancestrale, au ajuns să fie abuzate sistematic prin circumcizie sau alte forme de mutilare, castitate și celibat, impuse instituțional sau doar ideologic, doctrinal.

Cantitatea de suferință datorită exceselor nenaturale, prin abuz, abstinență, libertinism, prostituție, este enormă.

Putem trece indiferenți mai departe, sau putem milita pentru emancipare, echitate și libertate.

Cutis Elastica

Hermeneutica mântuită prin Simbolistică

Am urmărit uneori, acele numere de contorsionism, femei care sunt capabile să intre într-o cutie neverosimil de mică, să se plieze exagerat, fiindcă par să nu aibă oase, ci doar țesuturi supraelastice. E o boală ereditară, genetică, a țesutului conjunctiv.

Putem observa un astfel de spectacol, mai elevat, de contorsionism hermeneutic, în care unele confesiuni excelează. E tot o patologie: spirituală, intelectuală. Alba – neagra.

Avem dificultăți notabile în disponibilitățile noastre afective, pentru simpatie, empatie, compasiune. Dar dacă te gândești mai bine, e posibil să fie doar o formă de protecție, nu cinism. Este foarte ușor să-i fii aproape unei rude, unui iubit, dar poți rămâne aproape indiferent, față de un om din marea masă a semenilor. Investiția afectivă este consumptivă, iar rezervele sunt limitate. 

Pe de altă parte, ținem la confortul nostru afectiv, fizic, relațional, conceptual. Sunt puține persoane cu adevărat semnificative, în viața noastră. Trăim toți într-o atmosferă culturală, spirituală. Presiunea aceasta, condiționarea mediului socio-cultural, este enormă.

Încercăm să înțelegem procesele culturale și spirituale, să ne punem în pielea oamenilor care au trăit în alte epoci, cu alte modele culturale, care îmbrăcau aceleași valori și spaime eterne ale ființei umane.

Doar că este inimaginabil de greu să înțelegem exact detaliile: ce simțeau, cum trăiau, ce concepții aveau, ce idealuri, temeri, nutreau. Și cum le alinau.

De obicei proiectăm asupra lor, modelele noastre culturale, spirituale, sau încercăm să-i tragem după noi, cu supraelasticul interpretărilor noastre procustiene. 

Pe scara timpului istoric, longitudinal.

Paul Diel ne propune o schemă relativ simplă. Pe verticala valorilor. 

Toate pornirile noastre instinctive, primare, animalice, din trecut și prezent, sunt reprezentate simbolic de monștri, demoni, draci. 

Toate aspirațiile noastre înalte, valorile sublime, etica și morala care ne conferă noblețe și demnitate, care fac posibilă conviețuirea, sunt reprezentate de îngeri, spirite, zei, Dumnezeu.

La mijloc suntem noi, oamenii, ființe în carne și oase, fremătând de viață, limitați și contradictorii, capabili de cele mai înalte creații sau cele mai josnice apucături, cele mai crude atrocități.

În demersul său hermeneutic simbolic, Diel ajunge la următorul aspect spinos:

„Conform interpretării textuale, din înaltul cerului, Dumnezeu le-a grăit proorocilor personal, direct la ureche. De ce proorocii, cărora Dumnezeu le-a dezvălit voia sa, nu pomenesc de nemurire, (necunoscută în întreg VT)? De ce nu vorbesc ei, decât de amenințarea cu pedepse trecătoare pentru poporul neascultător? Amenințarea în VT era un simbol cu semnificație subiacentă, precum și vestea mântuirii din NT, veste care nu este câtuși de puțin o făgăduință a nemuririi.”[1]

Abia odată cu apariția apocalipticismului iudaic, sectar și creștin, a venit ideea salvatoare, a translației nodului gordian al teodiceei insolubile, într-o altă lume, împărăție viitoare, în care dreptatea absolută s-ar putea pupa cu dragostea infinită, în care Dumnezeu ar putea fi deșifonat, iar omul de rând, recuperat. Înveșnicit. Nemuritor. Nodul gordian existențial.

Orice hermeneutică literalistă sau inerantistă, comite eroarea anecdotică a leliței, captivată de combinațiile specifice telenovelelor, care începe să se roage pentru personajele preferate, la ora de rugăciune a comunității.

De ce există artă, literatură, narațiune, dramatizări, ficțiune? Pentru că prin ele suntem emoționați, mișcați, înmuiați, în cerbicia și îngustima noastră meschină, putem fi modelați în sensul valorilor moral-spirituale, prin imitație, condiționare, lărgirea orizontului de aspirații, posibilități și anvergură altruist-socială.

Orice discurs, narațiune, ficțiune, are straturi mult mai adânci decât mișcările aparente ale personajelor – prin semnificațiile și mesajul conținut. Cu cât aceste semnificații sunt mai profunde, universale și mobilizatoare, cu atât impactul lor este mai mare.

Încep să înțeleg aversiunea credincioșilor împotriva formelor de artă și mijloacelor artistice. Încep să înțeleg echilibristica, contorsionismul și atitudinea duplicitară, ale apologeților și teologilor hermeneuți, ale paracliserilor, ale pastorilor elocvenți, siropoși și bombastici de pe amvoane, privind așa zisele interpretări alegorizante, spiritualizante. De fapt, nu le înțeleg.

Ele ar putea transforma mesajul biblic, evanghelic în ceea ce este. Ar deschide ochii oamenilor, „pentru a-și asigura ei înșiși propria salvare în timpul vieții, fără ajutorul preotului sau al dogmei, ci în conformitate cu adevărul mitic… Emoția în fața misterului este un sentiment religios mult mai profund și mai viguros decât delectările afective pe care le oferă relațiile ceremoniale și sentimentale dintre omul-fiu și „tatăl în ceruri”, vestigii ale credințelor magice și animiste. Dragostea de adevăr ar trebui să ne satisfacă într-o măsură mai mare decât dragostea de absurd.” [2]

„Cultura oricărui popor este în decădere dacă pierde din vedere fundamentul ei mitic. Sub aspect simbolic, pedeapsa este tocmai această decadență… Evangheliile completează tema VT și… arată că în plină decadență (dispariția fizică, sub cizma militară romană, dispariția spirituală sub presiunea aculturației eleniste – parțial, nn.), fiecare om este chemat să „renască” la viață întru adevăr, urmând exemplu „Fiului Omului”. Acesta devine forma regenerată simbolic a „fiului lui Adam”, regăsit ca „Fiu al lui Dumnezeu”, eliberat de dogmatismul copilăriei.[3]

Periodic, marile idealuri sunt erodate, confiscate, pervertite, formalizate, formolizate și – trebuie reÎnviate. Există o nevoie vitală, ancestrală de puritate, prospețime, sinceritate, onestitate, transparență, de renaștere, salvare, naștere din nou, Înviere. 

Este mecanismul de transmisie simbolică al lui Diel. Dând cezarului partea sa, trebuie să spunem că Diel, care se ridică în mod egal împotriva idealismului, cât și a materialismului, atât spiritualismului, teismului, cât și metodologiei științifice, recurge la simbol, care se dovedește a fi doar un alt artefact – artificiu, atunci când se izbește de zidul misterului existențial. Original, euristic, generator de teorii, fără nicio anxietate legată de dovezi, argumente, eventuale critici. Rămâne un amator obscur.

La o analiză atentă, pare să existe un curent nestăvilit, un șuvoi cultural și spiritual ce curge în dublu sens, dinspre concret spre abstract, dinspre exterior, public, social, național, spre intimitățile și profunzimile psihismului uman, și invers – se reîntoarce cu roade fecunde. 

Patriarhi, judecători, stat național, comunitate eclesiastică de credincioși, creștinism clasic, reformat, conștiință individuală. O interiorizare, asimilare, ce progresează pe longitudinala istoriei spirituale și culturale, pe măsura înțelegerii și sublimării valorilor, sensului și adecvării lor cu trebuințele oamenilor, iar ale acestora, la standardele lor. Este un suflu care circulă prin marele organism al umanității, similar capilarelor îmbibate, biocurenților transinaptici, metabolismului cultural, social, spiritual.

Deseori, discursul religios este împănat cu miracole, cu evenimente care sfidează normele obișnuite ale bunului simț și naturii, cu afirmații paradoxale, iraționale și ilogice. În termeni medicali, acestea sunt comoții cerebrale, lovituri în moalele capului! 

Căderea în păcat, oprirea soarelui, discursul măgăriței, toporul plutitor, nașterea din fecioară, natura divino-umană, toate învierile, trinitatea, raiul și iadul, etc., etc.! Ce rol au toate acestea? 

Încerci să te ridici? Să gândești? Rămâi fără replică și fără conștiență, conștiință. Inert și interzis – rațional și intelectual, ca ființă umană gânditoare. Legile gândirii sunt anulate. Ne aflăm pe tărâmul credinței, credulității! „Nu cerceta aceste legi, Că ești nebun când le-nțelegi.”[4]

Toate acestea fac parte dintr-o simbolistică ancestrală universală și trebuie traduse în această cheie, spune Paul Diel.

PS.

Probabil, cineva s-ar putea întreba, ca și mine: de unde atâta donquihotism, superb în sterilitatea lui? Ei bine, sunt prea multe metehne de îndreptat, prea mulți pitici de exorcizat, prea multe slujbe și slujiri, ascultări (noi, medicii, le spunem funcții neuro-fiziologice) de recuperat. Este aceeași vocație dintotdeauna.

Reprezentăm deja un act de cultură, conștiința acestor vremuri – de început, ar spune optimiștii; ale sfârșitului, ar exclama pesimiștii – vrând-nevrând, comunicatori ai cetății. Acesta este duhul profeților care nu pot să tacă, fiindcă au un foc sacru în oase. Focul adevărului! Nu e simplu! Nu e ușor!

Ier 4:19 Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei și strigătul de război. Ier 20:9 Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El și nu voi mai vorbi în Numele Lui”, iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.

Mâine, din cenușa acestor zădărnicii, numite convingeri, instituționalizate, și din cenușa noastră, a celor care ne-am mistuit, vor ridica un monument funerar al comemorării! 

Deșertăciunea deșertăciunilor! Iluzii!

---

[1] Paul Diel, Simbolismul în Biblie, trd Mona Țepeneag, Tractus Arte, 2018, pp 44-45.

[2] Idem, p 46

[3] Ibidem, p 48

[4] G Coșbuc, Moartea lui Fulger – Wikisource.