Provocarea matematica a lui Darwin – II

29 august 2019 de 5 comentarii

Asadar, avem o populatie de veverite formata din mai multe specii sau sub-specii, care s-au diversificat prin mutatii aleatorii. Patru nucleotide in grupe de cate trei formeaza 64 de combinatii, care codeaza 20 de aminoacizi. La fiecare ciclu de reproducere, se produc recombinari minore in ordinea nucleotidelor. Deci se schimba lanturile de aminoacizi din proteine. Veveritele sunt facute din proteine. Veveritele se schimba. Restul stim de la Darwin.

Incepand din Pleistocenul timpuriu (peste 2,5 milioane de ani) veveritele s-au diversificat prin acest proces. Asa ne spun biologii. David Gelernter, profesor de informatica la Yale, spune ca nu este posibil.

Gelernter considera ca are un argument zdrobitor intr-un experiment publicat de Douglas Axe in the Journal of Molecular Biology: “Estimating the Prevalence of Protein Sequences Adopting Functional Enzyme Folds” (Axe, J Mol Biol 341, 1295-1315, 2004). 

Axe a supus la mutatii aleatorii o enzima (penicilinază) care confera rezistenta bacteriilor prin inactivarea antibioticelor din familia penicilinei. Scopul a fost sa identifice frecventa secventelor de 10 aminoacizi rezistente intre toate mutatiile obtinute. Concluzia lui a fost ca numai 1/10^64 din secventele rezultate au fost funcționale. 

Inapoi la Gelernter.

Douglas Axe did a series of experiments to estimate how many 150-long chains are capable of stable folds—of reaching the final step in the protein-creation process (the folding) and of holding their shapes long enough to be useful. (Axe is a distinguished biologist with five-star breeding: he was a graduate student at Caltech, then joined the Centre for Protein Engineering at Cambridge. The biologists whose work Meyer discusses are mainly first-rate Establishment scientists.) He estimated that, of all 150-link amino acid sequences, 1 in 1074 will be capable of folding into a stable protein. To say that your chances are 1 in 1074 is no different, in practice, from saying that they are zero. It’s not surprising that your chances of hitting a stable protein that performs some useful function, and might therefore play a part in evolution, are even smaller. Axe puts them at 1 in 1077. In other words: immense is so big, and tiny is so small, that neo-Darwinian evolution is—so far—a dead loss. Try to mutate your way from 150 links of gibberish to a working, useful protein and you are guaranteed to fail. Try it with ten mutations, a thousand, a million—you fail. The odds bury you. It can’t be done.

Trec peste faptul ca Gelernter extrapoleaza rezultatele experimentului pe o secventa de zece aminoacizi la orice mutatie si orice proteina, ignorand concluziile altor experimente. Din 2004 s-au intamplat multe, printre altele problema globala a bacteriilor care au evoluat rezistenta la antibiotice. Dupa Axe, fenomenul nu ar trebui sa existe pentru ca orice mutatie in genele care codeaza penicilinaza ar trebui sa duca la rezistenta scazuta fata de antibiotice. Problema a generat insa interes pentru experimente similare cu al lui Axe si o simpla cautare pe Google este suficienta pentru a le gasi. 

Ofer doar primul titlu obtinut la prima cautare. 

Plasmid-Mediated Resistance to Third-Generation Cephalosporins Caused by Point Mutations in TEM-Type Penicillinase Genes. 

Abstract

(Sariti la ultima fraza daca nu aveti rabdare).

Infections due to strains of Klebsiella pneumoniae, Escherichia coli, and Citrobacter freundii resistant to third-generation cephalosporins have been observed recently in France and the Federal Republic of Germany. This resistance phenotype is due to the production of new plasmid-mediated, broad-substrate-range β-lactamases designated TEM-3 to TEM7. DNA-DNA hybridization analysis with a probe specific for TEM-1 indicated that the corresponding genes blaT-3 to blaT-7 were variants of the structural genes for TEM-type β-lactamases. In the present studies, a 2.5-kilobase BamHI plasmid DNA fragment encoding TEM-3 was cloned in E. coli, and the entire nucleotide sequence of blaT-3 was determined. The deduced amino acid sequence of TEM-3 differed in two positions from that of the TEM-2 enzyme: lysine (TEM-3) was substituted for glutamic acid (TEM-2) at residue 104and serine (TEM-3) for glycine (TEM-2) at residue 238 in the numbering system of Ambler. Spontaneous mutants of TEM penicillinases with increased activity against third-generation cephalosporins were obtained in vitro by selection on cefotaxime or ceftazidime. It therefore appears that mutations in TEM-type β-lactamases contribute to resistance to new-generation cephalosporins.

Cum se explica rezultatul lui Axe?  Ne explica Arthur Hunt in Panda’s Thumb. Pe scurt, Axe nu a folosit mostra originara de penicilinaza ci cea mai instabila secventa intre mai multi cloni mutanti. Apoi a extrapolat rezultatele la tot lotul. E inutil sa adaug ca Axe nu a facut nici un experiment pe bacterii ci pe o enzima izolata. Gelernter suna intimidant cu cifrele lui si aerul de exactitate dar socoteala nu iese in viata reala. Cand ai de a face cu un domeniu atat de complex este mai bine sa dai expertului beneficiul indoielii.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Un prim raspuns la „Mathematical Challenges to Darwin’s Theory of Evolution”

28 august 2019 de 5 comentarii

Banuiesc ca atunci cand Dr. Nicu Mohanu este contrazis in cabinetul sau de un pacient (mai probabil pacienta) care stie totul de pe internet, raspunde ca stiinta medicala este ceva prea complex sa fie invatat pe Youtube.

Imi amintesc, de asemenea, (cu erorile inerente) ca un savant-putere ceausist a respins candva o dizertatie despre vegetarianism a prietenului meu Nicu, argumentand cu dispret ca lotul sau de observatie, vegetarienii AZS din Romania, nu merita atentia. Faptul ca lotul SDA fusese deja subiectul catorva studii in US nu pare sa il fi miscat pe profesorul ideolog.

Trec deocamdata peste problema stiintei de Youtube. Sa incepem cu ideologia.

„Filozoful” Stephen C. Meyer (isi aminteste cineva de procesul lui Galileo?) si “matematicianul” William Dembski au starnit anticipatiile entuziaste ale admiratorilor cand au promis sa fie martori la procesul din Dover (2005).

Spre dezamagirea lor, cei doi “savanti” au refuzat sa faca o depozitie, la sfatul avocatilor atei care lucreaza pentru Discovery. Teama avocatilor era ca judecatorul va ordona o subpoena pentru hartiile nepublicate ale celor doi si ale afacerii de la Discovery.

Michael Behe, care facuse deja depozitia, nu a putut da inapoi. Teama avocatilor s-a adeverit. Judecatorul (republican crestin) a ordonat subpoena pentru ciornele cartii Darwin’s Black Box si pentru manualul de Intelligent Design din Donver. A reiesit ca in spatele ambelor se afla o agenda ideologica. Putem doar suspecta ce ar fi iesit de la Discovery. Adeptii atei ai darwinismului social in US stiu bine de ce sponsoreaza creationismul.

Inapoi la stiinta de Youtube. Aflam ca un “om de stiinta” a citit cartea lui Dembsky si a vazut lumina. Mecanismele darwiniene actioneaza doar in interiorul speciei sau cel mult al genului dar nu explica macroevolutia. Vine in minte pacienta-stie-tot care spune doctorului ca “un mare om de stiinta” a demonstrat… bla, bla, bla. Nu domnilor, oamenii de stiinta nu il citesc pe Dembsky.

Mai departe, moderatorul cere o definitie a speciei. Aflam ca oricine stie ce este aia specie pentru ca oricine stie ca pisica e pisica. Intrebarea este: ce face pisica sa fie pisica?  Pisica este genul Felis, familia Felidae, ordinul Carnivora, s.a.m.d. Linnaeus a decis asa pe baza caracteristicilor comune sau diferite de ale altor grupe de animale. Este stiinta secolului XVIII. Se numeste istoria naturala  pentru ca descrie dar nu explica.

Darwin a plecat de la premisa ca orice progenitura, desi seamana cu parintii, se deosebeste de toti ceilalti membri ai speciei. Dupa Darwin, aceasta transformare continua duce, prin selectia naturala si izolarea reproductiva a populatiilor,  la speciatie.

Concluzia lui Darwin este teoretica. Darwin nu poseda un algoritm matematic care sa masoare schimbarea si, mai ales, nu cunoaste mecanismul ereditatii si al variatiei. Ceea ce se ignora, este faptul ca biologul modern poseda aceste scule.  El intelege bine mecanismul ereditatii si schimbarii si unitatea moleculara a lumii vii. De aceea, biologul clasifica formele de viata pe baza distantei moleculare.

Sa ne imaginam acum ca doctorul raspunde pacientei-stie-tot citindu-i un articol dintr-un jurnal de specialitate. Pacienta clipeste din ochi si isi aminteste ce clara era explicatia de pe Youtube fata de salata de cuvinte neinteligibila din jurnalul stiintific. In mintea ei, nici doctorul nu intelege ce citeste la fel cum autorul nu stie ce spune.

Va invit sa citim un paragraf frustrant din Journal of Evolutionary Biology.

The first three eigenvectors from the Principal components analysis (PCA) explained 7.7, 4.1, and 3.3% of variation, respectively, and largely separated all the groups except for the samples carrying divergent mitochondrial haplotypes in S. chuscensis (Fig. 3a). In line with F-statistics, S. aberti barberi and S. aberti kaibabensis were the most divergent populations, being clearly separated from all other samples by the first two eigenvectors.

Ca sa intelegem despre ce este vorba, voi cita dintr-un articol pe intelesul nostru din National Geographic.

When Arizona’s Grand Canyon formed, squirrels and other small mammals that had once been part of a single population could no longer contact and reproduce with each other across this new geographic barrier. They could no longer interbreed. The squirrel population underwent allopatric speciation. Today, two separate squirrel species inhabit the north and south rims of the canyon.

Fraza de mai sus putea fi scrisa la fel de bine de Darwin. Este un argument comun in Originea Speciilor. Veverita Aberti este raspandita pe o arie larga la sud de Grand Canyon. Veverita Kaibab se gaseste doar pe platoul Kaibab (32/64 km) pe marginea de nord. Este un exemplu intuitiv de evolutie prin izolarea unei populatii de restul speciei.

Si, bineinteles, contra-argumentul, tot intuitiv, este: pisica e pisica, veverita e veverita.

Insa stiinta este contraintuitiva.

Echipa de la JEB a izolat, de la semn de punctuatie la semn de punctuatie, propozitiile ADN raspunzatoare de caracteristicile diferitelor grupe de veverite Aberti, care populeaza partea de sud-vest a US. Apoi au cuntificat mutatiile care le separa. Cum ne asteptam, veverita Kaibab se afla la cea mai mare distanta moleculara de restul populatiei.

Mai departe.

Most notably, our results support earlier claims (disputed by mitochondrial data) that S. aberti kaibabensis, found only on the north rim of the Grand Canyon, is highly divergent from other populations. However, we also detected introgression of S. aberti kaibabensis DNA into other S. aberti populations, which likely accounts for the previously inferred close genetic relationship between this population and those south of the Grand Canyon.

Pe limba noastra, veveritoiul aventuros a continuat sa traverseze Grand Canyon in cautare de amor exotic, pana cand geologia a pus capat unor astfel de escapade acum 10.000 ani. Intelegem, caci si noi suntem mamifere. Mai putini sentimentali, autorii articolului le refuza veveritelor Kaibab dreptul de a se considera mai mult decat o subspecie.

Cineva va spune iarasi: deci pisica este pisica si veverita este veverita. Nu va grabiti.

The first three eigenvectors from the Principal components analysis (PCA) explained 7.7, 4.1, and 3.3% of variation… In line with F-statistics, S. aberti barberi and S. aberti kaibabensis were the most divergent populations, being clearly separated from all other samples by the first two eigenvectors.

Observati ca echipa compara si insumeaza vectori de schimbare lineara in secvente de ADN. Am trecut de la specie bazata pe suma unor caracteristici observabile la specie ca matrice algebrica.  Exista o matrice a populatiei de veverite si exista una a mamiferelor. Ambele sunt la fel de operabile, indiferent daca este micro sau macro evolutie.

Exista un „challenge” matematic al evolutiei darwiniene? Exista, si suntem inca departe de a-l rezolva. Cuantificam evolutia unei populatii de veverite, cuantificam evolutia unui ordin sau clase, dar suntem departe de un matrix universal al vietii. Insa daca vorbim de evolutie in general, problema este solubila.

Am vrut doar sa arat de la inceput ca discutia de la Hoover este paralela cu stiinta. Insa ne ofera iluzia ca intelegem. Din nefericire, cei de la JEB nu interactioneaza cu publicul larg iar literatura de popularizare este constransa de politici editoriale sa nu ne dea dureri de cap.

Va urma.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

A muri putin pentru a nu muri de tot

26 august 2019 de 49 comentarii

Ion Vianu spune ca nevroza inseamna a muri putin pentru a nu muri de tot. Acelasi autor povesteste cum i-a citit pe Nietzsche si Freud in tinerete, fara sa-i inteleaga. I-a inteles mai tarziu, in clinica de psihiatrie, la sedinta de psihanaliza sau in biroul securitatii.

Si eu am citit definitia lui Vianu pe tren, si nu am inteles ce inseamna a muri putin pentru a nu muri de tot. Cand am coborat in gara, uitasem fraza. Insa problema cu cartile bune este ca, asa cum a inteles si psihanalistul roman (un animal rar), ele nu te uita. Fraza lui Vianu avea sa isi aminteasca de mine la timpul potrivit.

Adevarul ei m-a lovit atunci cand nu am mai putut evita unele intrebari incomode. Cum se explica teama de viata a celor care cauta viata vesnica? De ce raman mici oamenii care “cresc in Hristos”? De ce devin cu atat mai meschini cu cat il iubesc mai mult pe Dumnezeu?

Este usor sa oferi un raspuns simplist la prima intrebare. Omul renunta la “aici si acum” pentru “atunci si acolo”. Raspunsul ar fi corect daca reprezentarile vietii viitoare nu ar implica, in forme diverse dar fara exceptie, o existenta mult mai saraca decat “aici si acum”. Nemurirea nu este atinsa prin depasirea mortii, ci, la fel ca in discursul lui Socrate in Platon, prin vindecarea definitiva de boala numita viata.

Imaginatia plasmuieste fantezia unei vieti fara trauma schimbarii, in ritualul repetat la nesfarsit al cantarilor de lauda, intrerupte doar de plimbari prin peisaje monotone, cules de flori moarte si mangaiat lei de carton. Marea, orizontul deschis, aventura descoperirilor, “nu va mai fi”. Memoria este spalata si gandul se opreste. Cel care a murit putin aici moare de tot acolo, ca sa nu mai moara deloc.

Asta ne duce la a doua intrebare. De ce raman mici oamenii care “cresc in Hristos”? Pentru ca viata inseamna crestere, adica schimbare, adica trauma. In ultima instanta, cresterea este drumul spre moarte. Este posibil ca refuzul cresterii sa fie un mod de a muri putin pentru a nu muri de tot?

Prietenii nostri ne intreaba de ce ne-am schimbat.

Intrebarea corecta ar fi: cum este posibil ca cineva sa treaca prin viata fara sa se schimbe. Cum este posibil ca cineva sa gandeasca si sa nu-si schimbe conceptiile. A muri putin pentru a nu muri de tot.

A treia intrebare: de ce devin acesti oameni cu atat mai meschini cu cat il „iubesc” mai mult pe Dumnezeu? Raspunsul este ca iubirea de Dumnezeu este o scuza pentru ura fata de viata. Mai precis, este o masca pentru cultul mortii. De fapt, istoria religiilor ne arata ca fenomenul nu este chiar atat de rar. Se pare ca tendinta este in fiecare din noi. A muri putin pentru a nu muri de tot.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Controverse care cer un răspuns

22 august 2019 de 56 comentarii

[Scrisoare deschisă către adolescenții de acum 50 ani.]

1Corinteni 13:11-12 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.

O listă* a provocărilor contemporane cu care se confruntă membrii confesiunilor creștine.

[Desigur, puteți ucide mesagerul. Dar nu asta rezolvă problema. Mesajul este fundamental.

Suntem în posesia a cel puțin două tipuri de adevăruri:

A. Unele intuitive, potrivite cu bunul simț, convenabile și convenționale, cele care coincid cu idealurile și dorințele noastre de bine, cu aspirațiile și proiecțiile noastre, cu așteptările și speranțele noastre, cu convingerile și credințele noastre, cu simpatiile și dragostea noastră, pe de o parte, și,

B. Altele, contraintuitive uneori, istorice, documentate, verificate, științifice – adevărurile reale, care ne vorbesc despre lumea și realitatea în care trăim, exact așa cum este ea. Adică, cel mai bun și adecvat răspuns, la un moment dat.]

Care va fi atitudinea noastră, privind:

  1. Datele paleontologiei, istoriei documentate ale omenirii prin dovezi databile, universal acceptate și dovedite prin evidențe geologice, datare biologică, confirmare genetică.

  2. Volumul imens de informații neintegrate în istoria sacră: continente, specii, istorie planetară, religii, mitologii, sisteme filosofice, progresul științific, tehnologic, informațional, etic, social și al civilizației.

  3. Contradicțiile legate de conținutul biblic: poligamie, sclavie, superstiții, politeism, regim preferențial, separatist, capricios, rebarbativ și ranchiunos, inechitate, discriminare feminină, genocid, epurare etnică, pedeapsă capitală pt abateri de conștiință.

  4. Caracterul legendar, anistoric, al unor părți din VT, sau evanghelice – de mesaj, solie, nondocumentar și imposibil de documentat prin mijloace științifice – arheologic, istoric.

  5. Indiscriminarea comună între literatura ficțională și povestirile cu pretenție istorică, nevalidate încă.

  6. Discrepanța datărilor: canonul iudaic se formează între sec V îHr și sec I – (Iamnia). Ex clasice: niciun teolog respectabil nu mai acceptă o datare mai veche de 150 î.Hr. pt cartea atribuită lui Daniel. Știe orice seminarist că nu Moise, ci surse multiple – sunt autorii Pentateucului sau Torei. Sursa deuteronomistă este cât se poate de bine precizată.

  7. Atribuirile pseudoepigrafice – falsuri pt adjudecarea credibilității (Enoh, Adam, Petru, Toma, Ioan, epistolele pastorale – școala paulină, etc.

  8. Nediscriminarea între interpretarea mitologică, legendară și datele istorice certe.

  9. Literalismul dogmatic, profetic și populist – popular, accentuat folcloric. Ex clasic: legea duminicală, diverse numerologii: 666, 144 mii, subterfugiul împlinirii condiționate, etc.

  10. Sacralizarea sacrosanctă, cu efortul de invalidare a oricărei tentative de gândire critică.

  11. Poziționarea extremistă chiar în rândul teologilor, de dragul originalității – interpretarea istoristă, actualizarea dogmelor iudaizante – nonevanghelice, perfecțiunea ultimei generații, judecata preadventă, etc.

  12. Idolatrizarea propriilor dogme, istorii recente, redarea eufemistică a propriilor erori.

  13. Fenomenul multiconfesional și religios universal: aceleași dogme, aceleași simțăminte, experiențe, minuni, stereotipii manipulative, separare sectară, izolare culturală, tabu uri, interdicții absurde, controling, filosofie ascetică, pasiv agresivă, anti-vitală, contra-naturală, de amânare sine die a implicării autentice în existență – aici și acum.

  14. Rigiditatea dogmatică, cultivarea suspiciunii, fricii, temerilor, efemerității vieții reale, proiecții fantastice privind universalitatea și mondializarea insignifianței, egocentrismul și egolatria de grup – toate frizează trăsături paranoice culturale, moștenite și dobândite.

  15. Confundarea aspirațiilor, năzuințelor, bunelor intenții, proiecțiilor culturale, profetice și imaginației utopice, ideale – de multe ori pur defensive – chiar a ideologiilor de clasă, etnice, naționaliste – cu realitatea istorică.

  16. Motivarea prin vinovăție – contraproductivă, cu accent pe un sistem punitiv sadic, patologic, concomitent cu gratificații utopice, iluzorii și imposibile legic și logic.

  17. Noncontradictorialitatea perpetuă. Reașezarea succesivă, apologetică, defensiv – stângace, recursul la paralogisme, aporie, autoritate, tautologie, etc., ceea ce conduce la o pseudovalidare internă.

[Ambele tipuri de adevăruri – A și B – sunt necesare, esențiale, fundamentale. Dar trebuie, în sfârșit, să le împăcăm! Pentru valorizarea lor și sănătatea noastră culturală, spirituală, trebuie să devină congruente, complementare!

Vom continua să ne amăgim, cocoloșindu-ne sau vom lua taurul de coarne, vom accepta adevărul așa cum este și ne vom adapta crezurile, convingerile, la realitatea palpabilă și nu unor himere înșelătoare și păguboase?!?

De la Galilei sau poate de la Democrit, această controversă stăruie în cultura și istoria omenirii, și nu e ușor de eradicat!]

*Autorul recunoaște limitele acestui demers complex și le asumă, împreună cu erorile inerente, acceptă critici și dialogul constructiv, este bine intenționat și onest în căutările sale, iar acest text este, în ultimă instanță, rezultatul unor frământări de conștiință, dedicate și închinate celei mai autentice atitudini existențiale.

Înregistrat sub Editorial

Albumul de familie

18 august 2019 de 13 comentarii

(Avertisment: mai bine nu cititi ce urmeaza).

Am vorbit destul despre arhetipurile Jungiene din albumul de familie. E timpul sa ne intoarcem la Freud. Jung spune ca Freud este prea evreu. Freud crede ca Jung este  prea german. Jung crede ca, pentru germanul primitiv, luciditatea exodului fara Canaan inseamna ceea ce astazi, in limbaj de internet, numim pilula neagra. Jung ofera pilula rosie. Psihologul contemporan ofera pilula albastra, impreuna cu diverse pilule chimice.

Eva, Abel, Adam, Cain. Acum vorbim despre familia oedipala.

Eva este mama falica care interiorizeaza atributele Tatalui. Dumnezeu se afla in Spiritul Profetic si Spiritul Profetic se afla in Eva. Eva isi asuma rolul lui Adam de a da nume copiilor. Eva zdrobeste capul sarpelui, adica, dupa Freud, este mama care castreaza (sau circumcide).

Abel (Willie) va devenii primul CEO al trustului Ellen G. White. Mezinul familiei se identifica cu mama falica. Abel este solist in Flori si Stele (sub bagheta mamelor falice surogat) si vrea sa mearga la seminar. Uitati-va la el si spuneti-mi ca nu cere palme.

Adam pare confuz. Dumnezeu i-a ales sotia, „that ugly little thing” de la umar mai jos. Apoi i-a cerut, tot prin ea, sa i se supuna. Adam este cuckolded, in limbaj de internet. Este Iosif care trebuie sa treaca in umbra.

Cain. Uitati-va atent in fata lui Edson. Observati buzele stranse. Ochii vorbesc. Sunt singurii ochi care au ceva de spus. Edson stie ceva. Pentru ce ti s-a posomorat fata Edson White?

Dear Son:

I wish to speak a few words more to you. Notwithstanding your past life has not been such as to please yourself or us, yet our Advocate still lives to make intercession for us. He is pleading His blood before His Father in our behalf.

My son, if you seek for happiness in the right way, you can find it. You have been restless and unsatisfied with yourself and others, but think candidly, From whence does this state of unrest arise? I have some knowledge of the cause of this unsatisfied feeling. You have not assurance that you are in the way of your duty. You do not carry your religion with you in your daily trials.  (April 29, 1869).

Si Edson pare sa aiba some knowledge. Edson a inghitit pilula neagra. Oricine inghite pilula neagra se da batut sau pune mana pe pistol. De aceea prefer pilula rosie, adica drumul eroului. Din fericire, anul este 1869 cand inca nu se tragea in scoala si Edson nu va devenii Cain.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Adevărul obscur? Adevărul care te eliberează!

14 august 2019 de 10 comentarii

De ce trebuie să fie numit pomul interzis, pomul cunoștinței? Binelui și răului? Sunt implicate aici, în actul căderii, în geneza păcatului și implicit a morții, cele mai sfinte realități: cunoașterea și etica, morala!

Dar este un nonsens!

Este fundamentul spiritualității și religiozității în conflict cu știința, cunoașterea? Este într-adevăr, credința, credulitatea, apanajul naivității, ignoranței, obscurantismului? Aparent da! În profunzime, aspectele esențiale sunt mai complexe și stau cu totul altfel.

Lumea noastră este relativă, limitată și contradictorie. Contrariile sunt universale, ele asigură reglarea și autoreglarea. Feedback. Nu poate fi imaginată o altfel de lume. În însăși dipolii sarcinilor bioelectrice separate de membrana fiecărei celule, contrariile stau față în față. Activitatea și repausul, însăși viața le conține.

Ne naștem și intrăm în scenă ca gângănii, ca animale. Supraviețuim grație unor stereotipii înnăscute, instincte necondiționate: alimentar, sexual, de conservare, etc. Avem rudimente de psihism, organizare socială, supraviețuim.

Apoi, deodată ne ridicăm, privim înainte, ne folosim mâinile și mintea, devenim conștienți de noi înșine, de viitorul nostru, de faptul că nu suntem veșnici – că cel mai sigur eveniment din viața noastră, însăși condiția acestei existențe – este moartea noastră. Și suferința adiacentă!

Este o cădere!

De fapt, este o înălțare!

Suprapusă peste animalitatea noastră, este conștiința noastră. Gândim, judecăm, raționăm, distingem valori: adevăr și eroare sau minciună, bine și rău, frumos și grotesc.

Valorile sunt bunuri ale individului, dar și ale grupurilor, ale colectivității, societății. Psihismul și aspectele cognitive se suprapun peste animalitatea noastră. Aceasta este contradicția fundamentală a ființei umane.

Lupta sfâșietoare dintre animalitatea și umanitatea noastră.

Dintre inconștientul și conștientul nostru.

Acesta este păcatul capital. În acest moment se moare, sau se trăiește autentic. Aceasta este căderea sau înălțarea!

Și aceasta este substanța miturilor, ne spune Joseph Campbell.

Inclusiv cel edenic, al fructului oprit.

Din conflictul între instincte, pulsiuni, inconștient și eu, supraeu, imperativele culturale, sociale, spirituale, se poate eșua în nevroză, psihoză, sau dimpotrivă, poate fi descoperită calea creativă prin care ne putem tranzacționa, cele mai intime aspirații, ne integrăm și realizăm armonios, evoluăm ca un erou, chiar dacă unul banal, care învinge stereotipia și monotonia unei existențe terne, dar în care poți descoperi la tot pasul nestemate și giuvaeruri culturale, spirituale. Și printre ele, pe celălalt! Semenul!

Cum se poate realiza acest lucru? Când suntem îndopați cu mediocritate, consumerism, primim numere seriale, suntem masificați, înregimentați, marketați, spionați, decimați, după criterii străine nouă?

Descoperă-ți vocația și pasiunile. Trăiește autentic. Urmează-ți întotdeauna intuiția, visul, ascultă chemarea destinului tău! Fii în fiecare moment viu, racordează-te concomitent la prezent – aici și acum – cât și la cele mai nobile și generoase principii ale existenței.

Nu accepta scurtăturile, acceptă negocierea și compromisul intereselor, dar nu a principiilor tale, instituționalizeazăți instinctele și pulsiunile, dă ce ai mai bun din tine, dăruiește-te, fii dispus să sacrifici timp, muncă, energie, talent: consumă-te pentru ceilalți – Iubește. Vei primi înmiit! Și vei fi împlinit, fericit!

Să fim Oameni Întregi, Integri! N-aș vrea să credeți că vorbește sau scrie cineva care este deja. Da’ de unde! E cale lungă. Alții, celebrități, nu anonimi, au încercat! Filip 3, 12-14. Parcursul e totul! Ca și fericirea!

Cea mai banală interconexiune, cea mai cotidiană întâlnire, pot fi transfigurate într-un moment astral!

Nu, adevărul nu este obscur!

Este doar profund, adânc, complex.

Veți cunoaște adevărul și veți fi liberi. In 8,32.

Înregistrat sub Editorial

Cain și Abel*

7 august 2019 de 51 comentarii

Privesc cele două nume din acest titlu și mă întreb dacă ordinea este pur fonetică sau ține seama de ordinea nașterii, de alte simboluri inconștiente ale grupurilor pe care le reprezintă aceste două personaje mitologice.

Crima lui Cain nu este doar prima crimă mitică din istoria culturală a omenirii, dar este și debutul conflictelor religioase care au fost și sângeroase, și războinice, și crude, deși au fost purtate în numele celor mai pașnice și sfinte idealuri.

Abel reprezintă tipul vânătorului, al prădătorului, păstorului, care vânează și sacrifică pentru a supraviețui. Lanțul trofic necesar vieții, pus la punct în acest sens, este de-a dreptul impresionant, crud și plin de învățăminte.

https://en.wikipedia.org/wiki/Predation

Campbell remarcă dezvoltarea timpurie a miturilor legate de această etapă a dezvoltării omenirii și subliniază considerația și respectul față de vânat, totemurile și tabuurile legate de acesta, sacralizarea relației intime, vitale, a acestui cuplu bizar, rolul sentimentului de vinovăție și sublimarea sa, din instinct de supraviețuire sau impuls individual, în principiu sacru al perpetuării vieții.

Ce a devenit această mitologie?

O regăsim sub forma jertfelor, inclusiv umane, aduse zeilor ca ofrande, de ispășire, pentru pecetluirea unui legământ, sacralitatea vieții și cruzimea morții, fiind transferate asupra relațiilor, socializate, instituționalizate.

Viața, moartea, vinovăția, păcatul, jertfa, expierea, par să fie filonul genetic principal al religiei, care se naște, prin ceea ce are ea esențial, în perioada dezvoltării omului ca vânător și prădător. O etapă necesară, un mod de viață, un stil de supraviețuire, valabil și astăzi, perpetuat prin valențele sale, sublimate, civilizate, verificate ca eficiente.

Interesant, că în primul conflict religios violent, vânătorul, prădătorul, devine victimă, printr-un fel de act compensatoriu, reparatoriu: iată unde conduce modul tău de viață! Abel: omul credincios, omul religios. Victimă inocentă, pașnică a agresivității violente nejustificate, gratuite. Este oare chiar așa?

Prima dilemă.

În orice caz, de partea lui este autoritatea, divinitatea, simbolul, sacralitatea.

Ce și pe cine reprezintă Cain?

Oamenii testează spontant și de nevoie – foamea îi împinge – plantele, fructele, semințele – uneori cu prețul suferinței și chiar al vieții. Le selecteză, încep să le răsădească, să le cultive și amelioreze. Așa se naște agricultura, se trece de la viața nomadă la cea stabilă, de la corturi și peșteri, la bordeie și case, la așezări și cetăți, la civilizație. Hoardele devin colectivități și societate. În spatele acestor ocupații, priceperii și uneltelor pe care le presupun, se află agricultura, știința și tehnologia. Armele și războiul. Instrumentele muzicale și arta. Citez din Biblie. Genesa 4,21.22.

Cain, viitorul criminal, nu vine cu jertfa, cu sentimentul vinovăției și culpabilitatea păcatului. El vine cu darul de mâncare și mulțumire. El este vegetarianul. De ce nu este acceptat?

Să ne mire că cele două categorii s-au intricat atât de mult până azi? Că și-au dat mâna, și-au făcut împrumuturi și compromisuri – reciproc avantajoase, desigur.

Pentru că el, Cain, reprezintă omul secular, umanitatea și civilizația. El vine fără complexe și fără vinovăție. El vine doar cu mulțumire și recunoștință, fără datorii și fără obligații. El se oferă pe sine. Inacceptabil!

Pe vremea aceea, sacrul și mitul reprezentau atotputernicia!

Frustrare. Mânie. Impulsivitate. Jertfă se cere, jertfă aduc! Fratricid. Crimă. Violență. Consecințe.

Cât timp există suferință și moarte, pierderi și devastare, religia va câștiga. Fiindcă ea aduce mângâiere, speranță, promisiunea compensării nemăsurate, infinite. Adică exact ceea ce trebuie, remediul ideal, panaceul.

Dar putem trăi fără știință și thnologie, fără confort și civilizație? Nu putem! Cain trebuie să trăiască! Cât mai departe! Însemnat, ostracizat! Iar, dacă mai nou, nu-l mai putem alunga, ne izolăm noi. Isihasmul și ghetourile neoprotestante.

Este adevărat că civilizația și confortul aduc timp liber, vicii și plăceri, pervertiri și perversiuni. Un rău ne-necesar. Unele sunt pur și simplu a doua natură, obiceiuri, efecte secundare, adversități naturale, mutații.

Ca în orice mit, totul pare ireal și totuși atât de adevărat și semnificativ.

Abel este ucis și totuși supraviețuiește. Chiar foarte bine. Moștenitorii săi sunt religiile și miturile lumii. O înțelepciune aparte, a artei și spiritului. A istoriei și trecutului, cu învățămintele sale. A celor vii și a celor morți, deopotrivă. A celor veșnice. Eternitatea este partea lor. N-o duc rău nici pe lumea asta.

Conform legilor biblice, antice, ale talionului, Cain ar fi trebuit să moară. Dar mitologia funcționează și în cazul său. El îi reprezintă pe industrioși, pe oamenii inventivi și curioși, pe cei ce duc omenirea înainte, spre viitor.

Va fi oare, primul conflict și ultimul conflict? Optimist fiind, nu cred. Se va stinge de la sine, prin lipsă de combatanți și de motivație. Realist fiind, va mai persista. Până ne vine mintea la cap.

  • Ideile apologetice ale lui Sorin Petrof, în favoarea lui Cain, și The Power of Mith a lui Josef Campbell mi-au inspirat aceste gânduri.

Înregistrat sub Editorial

Pastorul nu va spune niciodata nu stiu

4 august 2019 de 144 comentarii

hitler-big-lie.jpg (480×599)

Pastorul Cornel Darvasan a fost intrebat, la emisiunea Raspunde Biblia, de ce exista patru rase corespunzatoare celor patru grupe de sange, daca toti oamenii se trag dintr-o singura pereche. Raspunsul a fost pe masura intrebarii.  

Oamenii de stiinta, spune pastorul,  au sustinut pana nu de mult ca omul a aparut acum 4,5 miliarde de ani, in mai multe parti ale lumii. Astazi chiar si cei mai inversunati evolutionisti recunosc ca toti oamenii se trag dintr-o singura pereche, pentru ca asa dovedeste ADN-ul. Rasele se deosebesc doar prin concentratia de melanina.  Este o adaptare, dar sunt si influente genetice si stilul de viata. De fapt, oamenii se trag din trei perechi de la potop, dar exista dovezi ca Ham a fost negru.  

Nu voi comenta intrebarea si raspunsul, nici absenta oricarei surprize pe fata inerta a Evelinei Manea, care probabil reflecta reactiile publicului de la a7tv. Fiindca veni vorba de Ham, nu vrem sa expunem pastorul intoxicat si gol inaintea gloatei care il aplauda.  Ma multumesc sa intreb: de ce nu poate Darvasan sa admita ca nu a citit nici macar pagina de pe Wikipedia cu privire la originea raselor? De fapt, se pare ca nu cunoaste nici macar raspunsul din Geneza, in ciuda titlului emisunii. Biblicul Ham nu este stramosul africanilor ci al fenicienilor, care sunt stramosii libanezilor de astazi.

De ce nu stiu pastorii sa spuna nu stiu?

Raspunsul se afla intr-o alta intrebare, pe care Evelina Manea a cules-o de pe forumul emisiunii. De ce spune Eminescu: „Religia, o fraza de dansii inventata, ca prin a ei putere sa va aplece-n jug”?  Darvasan raspunde ca  asta este definitia proletarului, nu a poetului. Noi spunem ca, indiferent cui apartine,  definitia raspunde la intrebarea pe care o ridica atitudinea de stie tot a pastorului.

Pastorul nu raspunde. Inventeaza fraze. Scopul lor este sa convinga un public ignorant ca pastorul poseda toate raspunsurile. Nu este nevoie ca credinciosul sa le caute pentru sine. Se poate rataci de turma in cautarile lui. Pastorul stie tot, caci de aia e pastor.

Tabloul urmator al poemului ne arata ce gandeste poetul. Eminescu descrie echipajul de gala al lui Louis-Bonaparte, cezarul, trecand prin mijlocul poporului tacut si umilit.

Inlocuiti cezarul cu pastorul in poemul lui Eminescu si aveti raspunsul la ambele intrebari.

Și el – el vârful mândru al celor ce apasă –

Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.

De ați lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă

De răsturnări mărețe, mărirea-i radioasă,

Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,

Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,

Cu mintea de dreptate și bine râzătoare,

Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,

La jugu-i el silește pe cei ce l-au urât.

Eminescu nu este departe de filozoful proletar in descrierea lui Louis-Napoleon. Marx arata ca Napoleon III, presedintele devenit imparat printr-o lovitura de stat, (suna familiar), a instrumentalizat mizeria si stupiditatea gloatei impotriva adversarilor politici. In acest scop, Louis-Bonaparte s-a folosit de religie.

Minciuna mare a lui Napoleon III a constat in “halucinații, delir muribund, cuvinte transformate în fraze…” care fac pe cineva sa creada ca “numai furtul poate salva în continuare proprietatea; numai minciuna, religia; adulterul, familia; dezordinea, ordinea.” Daca va ganditi la cine ma gandesc eu, nu este intamplator. 

Inapoi la Cornel Darvasan. Cititi definitia minciunii mari  in Ro. Wikipedia:

Este o minciuna care are ca scop sa inșele victima in a o face sa creadă informațiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informații pe care victima le posedă deja. În cazul în care minciuna este suficient de mare, poate reusi, datorită reticenței victimei sa creadă că un neadevăr de o asemenea mărime ar fi într-adevar, fabricat.

Publicul de la a7 nu poate crede ca cineva care proiecteaza atata confidenta pe sticla, intr-un decor scump si costum la patru ace, nu stie ce spune. Marirea-i e in taina legata de acesti.  De aceea pastorul nu va spune niciodata nu stiu.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Pragurile sau nodurile deficiențelor umane.

1 august 2019 de 18 comentarii

Sunt stări provocatoare de disconfort, neliniște, angoasă, care cer rezolvare, rezoluție – dar aceasta este imposibilă fiindcă, natura omului este finită, imperfectă. Perfecțiunea, absolutul rămân ideale, utopice.

Pragul:

  1. Existent – nonexistent: confruntarea cu moartea previzibilă. Promisiunea veșniciei, eternității: Timp infinit.

  2. Semnificativ – nesemnificativ: confruntarea cu ratarea. Promisiunea autorealizării: Prestigiu, Celebritate.

  3. Bunăstare (bio-psiho-socială-spirituală) – sărăcie: confruntarea cu lipsa. Promisiunea valorii.

  4. Sănătate – boală: confruntarea cu suferința. Promisiunea regenerării.

  5. Plăcere – durere: confruntarea cu dorința, instinctul. Promisiunea împlinirii.

  6. Creativitate – plictiseală: confruntarea cu banalul tern. Promisiunea estetică, artistică, a frumosului. Artă. Divertisment.

  7. Competență – ignoranță: confruntarea cu impostura. Promisiunea autenticității.

Foamea, insuficiența umană în acoperirea acestor deficiențe și altora ca ele, este furnizată în imaginar, ideal, de legende, basme, mituri. Religia este forma evoluată, instituționalizată, a acestor promisiuni neacoperite.

(Reflecții pe marginea lui Joseph Campbell, Eroul…; Puterea mitului. Poate că seamănă puțin și cu Maslow, Osborne, etc.)

Înregistrat sub Editorial

ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

20 iulie 2019 de 2 comentarii

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …

Motto

‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,  concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este  viață organizată.’

Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.

Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…

Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”

Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.” 

O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.

Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice  experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…

Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.

Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…

O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei. 

Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…

Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…

Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!  

…

Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.

_______

*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.

Înregistrat sub Editorial

← Articole mai vechi

Articole mai noi →