oxigen2

Teze despre Geneza

Tezele de mai jos reprezinta in forma concisa pozitia mea in ultima discutie cu panelul Uniunii, Conferintei si a Universitatii. Indiferent de concluzia finala, apreciez franchetea intrebarilor care mi s-au pus, si privilegiul de a fi ascultat.

Doresc sa cunosc opinia voastra. Intrucat discutia a avut un caracter onest, fara atacuri la persoana, va invit sa pastrati acelasi ton in comentarii. Mentionez deasemenea ca scopul meu este o critica constructiva a Adventismului dinlauntru, si ca atare vreau ca afirmatiile mele sa fie cantarite din acest punct de vedere. Diferenta de opinie e bine venita.

1. Intrucat “lumea este totalitatea faptelor” (Wittgenstein), Creatia lumii nu poate fi ea insasi un fapt. Ca atare nu poate fi obiectul stiintei sau istoriei. Creatia este obiectul contemplatiei mistice, poeziei, sau speculatiei ontologice. (Rom 1:20;  Evrei 1:3).

2. Geneza 1-3 este o interfata narativa a Creatiei (incerc sa evit cuvantul mit, pe care noi nu il intelegem), dar Creatia este ireductibila la naratiunea Genezei.

3. Sambata nu este cosubstantiala cu Sabatul, ci doar simbolul Sabatului. (Asa cum sacramentul cinei/botezului nu este co(tran)substantial cu “harul nevazut” in teologia reformata). Idea Sabatului ca timp absolut nu are sens intr-o lume geodezica. Ziua a saptea este o conventie.

N.B. International Date Line a fost stabilita in 1884, nu in 4004 IH, si guvernele locale si-au ajustat propriul calendar in mod repetat, din motive administrative. Cazul Samoa, arata absurditatea conceptului de Sabat absolut. Un rus si un american, amandoi adventisti, vor serba Sabatul in sambete diferite pe ISS, sau dincolo de cercul polar.

4. Teoria evolutiei a legitimizat intelectual notiunea ca viata poate fi un accident cosmic. Este legitim ca biserica sa conteste aceasta notiune, dar este nelegitim sa corecteze stiinta pe baza teologica/filosofica.

5. Teologia nu poate pune limite stiintei (Galileo contra Inchizitiei), dar stiinta are tot dreptul sa puna limite speculatiilor teologice.

N.B. Era legitim acum un secol sa declari evolutia o simpla teorie, asa cum era legitim pentru Inchizitie sa considere heliocentrismul o simpla teorie, pe la 1630. Evolutia a fost demonstrata intre timp ca un fapt stiintific. Asa zisul Creationism Stiintific trebuie abandonat, la fel cum Biserica Catolica a abandonat geocentrismul, la doua secole dupa procesul lui Galileo. Intrucat istoria s-a accelerat, nu ne putem permite sa asteptam la fel de mult.

6. Biblia nu este inerranta, iar Geneza este o doar parte din Biblie.

N.B. Ellen White contrazice inerranta Bibliei:

The Bible is written by inspired men, but it is not God’s mode of thought and expression. It is that of humanity. God, as a writer, is not represented. Men will often say such an expression is not like God. But God has not put Himself in words, in logic, in rhetoric, on trial in the Bible. The writers of the Bible were God’s penmen, not His pen. Look at the different     writers. (Manuscript 24, 1886; written in Europe in 1886.)

7. VT nu poate fi considerat o revelatie in sine, ci doar contextul revelatiei NT (Ioan 1:17; 5:39; Mat 19:8; 2 Cor 3: 6-16; Gal 3:23-25). Ca autoritate independenta, VT contrazice teologia NT, asa cum orice rabin poate demonstra. Absolutizarea VT conduce obligatoriu la marcionism.

N.B. Cel mai des intalnit exemplu de “begging the question” in retorica creationista este argumentul ca nu ne putem inchina unui Dumnezeu care a tolerat moartea si suferinta, ca instrument al evolutiei, timp de milioane de ani. Darwin are aici un argument interesant. Intrucat motorul evolutiei este reproducerea sexuala, nu supravietuirea celui mai tare, (aceasta fiind de fapt teza lui Spencer), este fapt ca animalele nefericite nu au interes pentru reproducere. Asta dovedeste ca istoria vietii in timp adanc este o celebrare a fericirii mai degraba decat un iad al luptei pentru supravietuire. Ascultati cantecul pasarilor in perioada de reproducere. Problema noastra este puritanismul, care vede fericirea doar in pasarile care cantau spre slava Domnului din cartea de imnuri, in Eden.

Bunul simt este mai degraba ofensat de atrocitatile poruncite de Dumnezeu in VT, decat de grandoarea istoriei vietii, care trezeste simtaminte religioase chiar la un Sagan sau Dawkins. Nu am nici o problema cu fosilele ingropate in eoni geologici. Am probleme cu un Dumnezeu care distruge viata terestra intr-un acces de furie (cu ce-or fi rechinii mai buni decat tigrii), pentru a le pastra ADN-ul, adica caile “stricate”,  in arca, iar apoi sa le ingroape in ordine perfecta in straturi geologice (psihopatul care isi aranjeaza victimele in ordine), straturi care sugereaza arborele evolutiei (ca sa ne incerce?), apoi le pune ca piatra de mormant roci radiocative care indica sute de milioane de ani. Dupa care ne condamna ca nu credem in viata de 6000 de ani. Ce fel de Dumnezeu este acesta?

Singurul argument in apararea lui Dumnezeu este sa aratam ca acest concept este un produs cultural-istoric.

8. Biserica nu are dreptul sa ceara de la membrii individuali sa inteleaga Biblia intr-un singur fel, sau sa faca un test de credinta din respingerea dovezilor stiintifice. Vezi Rom 14, tot capitolul. Unul mananca bucate tari, altul (care este slab) doar verdeturi. Primul sa nu dispretuiasca pe cel slab. Cel slab sa nu judece pe cel ce mananca bucate tari (stiinta, logica).

N.B. „The minds of different education and thought receive different impressions of the same words, and it is difficult for one mind to give to one of a different temperament, education, and habits of thought by language exactly the same idea as that which is clear and distinct in his own mind. . . The Bible must be given in the language of men. Everything that is human is imperfect. Different meanings are expressed by the same word; there is not one word for each distinct idea. The Bible was given for practical purposes… The stamps of minds are different. All do not understand expressions and statements alike. Some understand the statements of the Scriptures to suit their own particular minds and cases. Prepossessions, prejudices, and passions have a strong influence to darken the understanding and confuse the mind even in reading the words of Holy Writ” (Selected Messages, vol. 1, pp. 19, 20; italics supplied).

9. Adventismul este viu si creste odata cu noi.

N.B. “The fact that certain doctrines have been held as truth for many years by our people, is not a proof that our ideas are infallible. Age will not make error into truth, and truth can afford to be fair. No true doctrine will lose anything by close investigation… We have many lessons to learn, and many, many to unlearn. God and heaven alone are infallible. Those who think that they will never have to give up a cherished view, never have occasion to change an opinion, will be disappointed. As long as we hold to our own ideas and opinions with determined persistency, we cannot have the unity for which Christ prayed. (Ellen G. White, Counsels to Writers and Editors, p. 35).

10. Cresterea vine de la firul ierbii, si dezbaterea este vitala.

N.B. Agitate, agitate, agitate! (id, 39)

Proscomídie

Am asistat ieri, impreuna cu un amic pianist, la o conferinta-recital sustinuta de András Schiff la Wigmore Hall, dedicata Variatiunilor pe o tema de Diabelli ale lui Beethoven. Am avut, timp de doua ore si jumatate, privilegiul bucuriilor unei exegeze informate si inteligente la un ópus fascinant (executia lucrarii a facut parte fireasca din actul interpretativ). Unde mai pui ca, in doua ore si jumatate, ai ragazul sa te gindesti la prostii.

A sustine ca Noul Testament produce sensurile adevarate ale Vechiului e la fel de idiotic ca a pretinde ca adevaratul sens al temei din Capriciului 24 de Paganini e de gasit in a optsprezecea variatiune din Rapsodia lui Rachmaninov. Sau – doamne fereste! – in vreuna dintre variatiunile propuse de Lutosławski. Da, Apocalipsa e o bucata literara absolut fabuloasa, plina ochi de aluzii si imposibil de inteles fara o cultura textuala solida; dar asta nu inseamna ca profetii Vechiului Legamint au imaginat vreo clipa scenariile istorice sau eschatologice ale vizionarului de pe Patmos. La fel, Unsul crestin e o figura caleidoscopica, alcatuita din cioburile traditiei esuate a cultului si utopiei nationaliste evreiesti; dar nimic din Vechiul Legamint nu-l prevesteste. Isus e Templul, dar templul de la Ierusalim n-a fost niciodata o parabola crestina.

Nu mai vorbesc ca, din diferite pricini (de contaminare ideologica sau limite istorice, de pilda), nu avem acces nemijlocit la primii evrei si ideile lor religioase sau politice (o distinctie, de altfel, moderna). Si eu v-am trimis la un „original” al lui Paganini care nu e citusi de putin original (aveti aici intregul set de Capricii, in versiunea pentru vioara solo – doar una dintre posibilele interpretari ale textului lui Paganini). De altfel, prima inregristrare a integralei Capriciilor (1940, cu austriacul Ossy Renardy) a fost aranjamentul cu pian al lui Ferdinand David – se intimpla frecvent ca cea mai populara incarnare a unui text sa aiba foarte putin de a face cu „intentia autorului”. Pun pariu ca celor mai multi o sa va placa acest Paganini, singurul adevarat (care nu putea sa nu citeze si din Rachmaninov), al lui Denis Matsuev &co. Luati mincati!

PS Evident, i-am lasat deoparte pe multi (Brahms, Liszt, Fazıl Say, Nathan Milstein), dar nu pot sa nu va trimit si la adevaratul Paganini al Aurei Urziceanu.

Comédia XII

Despre timpenia de a-l inghesui pe dracu’ in Ezechiel 28 si Isaia 14 abia daca merita vorbit. Curiosii au la indemina tratamente juste ale pasajelor cu pricina precum cel din Yahweh and the Gods and Godesses of Canaan a lui John Day (p.166-184). Ajunge sa amintim ca doar intimplarea face ca astazi fosforul sa fie bun, ba chiar vital, si luciferul sa fie rau, ba chiar Ala Rau; ca aplicatia strict istorica, non-satanista a celor doua capitole din Isaia si Ezechiel nu e o inventie moderna, fiind sustinuta de crestini eminenti si premoderni ca Luther si Calvin; ca proliferatia demonica din Noul Testament vine tot din literatura enohica (a se vedea un titlu ca Fallen Angels and the History of Judaism and Christianity. The Reception of Enochic Literature). Face mai mult sa observam ca lectia asta SS ne spune deschis ca adventismul are nevoie de o satana literala, ca altfel se duce naibii „tema marii lupte”. Prin urmare, atasamentul doctrinar dicteaza interpretarea biblica. Asa, pe fata.

Am ris satisfacut, mefistofelic citind despre cum „lumile necazute” si ingerii – o gasca nesimtita sau oligofrena (la alegere) – au avut nevoie de moartea lui Isus sa se convinga ca dracu’ e-al dracu’. Si am inchis „lectiunea” ca sa caut doua capitole de carte pe care e musai sa le cititi: paginile 128-137 din The Old Testament in the New. An Introduction si 125-141 din Evoking Scripture. Seeing the Old Testament in the New, ambele ale lui Steve Moyise (nu se supara nimeni daca aveti chef si timp de lecturi integrale). Aici, in groapa cu lei a hermeneuticii vin sa moara iluziile credintei. Daca autorii Noului Testament folosesc in mod legitim scripturile Vechiului, atunci orice interpretare a Bibliei e justa – inclusiv lectura stiintifica a Genesei practicata de Edi (sau cea qumranica sau cea gnostica sau cea origenista etc.). A pretinde ca respingi traditia patristica a impatritului sens al textelor sacre in vreme ce accepti violul in grup practicat de Noul asupra Vechiului e o farsa penibila. Asa cum au evoluat si evolueaza standardele de admisibilitate a probelor in jurisprudenta, asa au evoluat si evolueaza limitele a ceea ce numim „exegeza legitima” (evident, tribunalul opiniei publice se poate multumi cu birfe si speculatii, asa cum eu pot citi Apocalipsa de pe Patmos ca pe un text marxist). La rigoare, nu avem in Biblie decit un munte de probe inadmisibile pe care o indelungata si degeaba pioasa traditie l-a transformat in muntele sfint al revelatiei – Tzaphon-ul pe care troneaza adevaratul Lucifer, Isus.

Cine se lupta sa curete Adventismul de contradictii?

Hegel a anticipat sterilizarea postmodernă a gandirii cand remarca „sensibilitatea obișnuita fata de lucruri, a carei singura gija este ca acestea sa nu se contrazica intre ele”. La care Lenin comenteaza: „Ironia e rafinata! „Sensibilitate” pentru natură și istorie (printre filistini), efortul de a le curăța de contradicții și de lupta „. Cine sunt filistinii?

Termenul vine dela germanul Philister, insemnand filistean. In 1689 capelanul universitatii din Jena a tinut o predica bazata pe textul din Jud 16: “Filistenii asupra ta, Samsoane”. Pastorul facea aluzie la atacuri de strada violente (uneori letale) ale oamenilor “de treaba” din Jena impotriva studentilor. Astfel de acte erau motivate de invataturile noi, satanice, (mecanica Newtoniana, Iluminismul, critica textuala a Bibliei), pe care le propaga universitatea. Phillister (sau Phillistin, in engleza) este termenul derogatoriu pe care fii Iluminimului l-au aplicat tipului ignorant, materialist, bisericos, conformist, si “respectabil”. Goethe caracterizeaza filistinul ca pe un “intestin nesatios, plin de teamă și speranță că Dumnezeu va avea milă!… Filistinul nu numai ca ignoră orice mod de viata care nu este al lui, dar pretinde ca restul omenirii să-si modeleze felul de viata după al lui”. La romani, filistinul a fost subiectul Scrisorilor satirice ale lui Eminescu. Nu intamplator ultima incepe cu “Biblia ne povesteste de Samson…”

Termenul a fost folosit mai rar in secolul XX, pe masura ce filistinul a incetat sa mai joace un rol central in viata publica. Filistinismul a ramas insa un fenomen central in Adventism, din cauza ca Adventismul se afla inca in secolul XIX.

Vladimir Nabukov a fost ultimul care sa foloseasca termenul (1980), si parca face portretul robot al unei figuri comune in Adventism: “Filistinul este o persoană matura, ale cărei interese sunt de natură strict materială și banala, și a cărei mentalitate este formata pe baza ideilor standard și a idealurilor convenționale ale grupului de care apartine”. Autorul Lolitei mai spune intr-un comentariu la Madame Bovary ca filistinul manifesta falsa pudoare, “care acuză o lucrare de arta de a fi obscena”. Asta imi aminteste cum am fost chemat la Uniune sa dau socoteala ca folosisem exemplul lui Madame Bovary pentru a justifica pozitia lui Ellen White cu privire la consumul de fictiune romantica. Am fost acuzat ca am folosit texte obscene. Unde dai si unde crapa.

Ma voi intoarce la observatia lui Hegel/Lenin: efortul de a curata natura si istoria (doctrina) de contradictii. La fel ca ceilalti neo-protestanti, adventistii au sosit la banchetul teologic dupa ce vinul mai bun s-a dat. Mai precis, nu au avut timp sa interiorizeze istoria gandirii crestine. Ne-am infipt cu lacomie la drojdiile fundamentalismului evanghelic, amestecate cu posirci postmoderne. Asa se face ca noi nu intelegem de ce paradoxul si contradictia dialectica sunt esentiale in gandirea teologica. Nu intelegem de ce teologii bisericilor istorice zambesc ironic atunci cand ne laudam cu “tot adevarul”, le fel cum credinciosul evanghelic/penticostal nu intelege aceiasi atitudine ironica fata de “sweeet Jeezaz”. Sau ironia evreului cosmopolit atunci cand venim cu profetiile lui Daniel. Trei milenii in pustie te invata ceva despre confuzia dintre tara promisa si fata morgana.

Dar Adventismul s-a maturizat, o maturizare care, la fel ca in cazul Iudaismului, am castigat-o numai aceia care am fost dispusi sa mergem pana la capatul pustiei. Exista o gneratie noua, care accepta sa discute deschis contradictiile Adventismului, nu pentru a le rezolva printr-o noua metafizica/scolastica (asa ceva nu se mai poate), ci pentru a le integra ca tensiuni creatoare intr-o teologie deschisa si o spirala vesnic neterminata. Teama si incapacitatea filistinului adventist de a intelege acest nou curent decurge din faptul ca filistinul a fost prea lenes si prea absorbit de bani si consum sa mearga pana la capat in Adventismul pe care pretinde ca-l apara.

Kierkegaard defineste calea cea larga ca credinta fara paradox. Filistinul adventist se lauda cu “ascultarea’ si “credinta” lui Avraam, dar nu a agonizat niciodata in fata unei dileme. Flistinul crede in interpretarea literala a Genezei, dar nu a studiat-o in adancime. Filistinul face scoala medicala, dar nu are curiozitate stiintifica, nici nu realizeaza ca biologia nu are sens inafara evolutiei. Filistinul apara pozitia istorica despre sanctuar, dar nu-i cunoaste istoria. Filistinul apara anul 1844, dar nu poate sa demonstreze ecuatia lui Miller. Filistinul crede in harul ieftin conditionat de formalism ceremonial. Filistinul este legalist si totodata indulgent cu sine. Filistinul nu a mers pana la capatul Adventismului, si nu a vazut orizontul in wireframe, care arata ca traim intr-un univers simulat.

Filistinul e gata sa plateasca bani grei, zecime si pe deasupra, oricarui predicator otravit care promite sa apere certitudinile in alb/negru ale Adventismului, curatandu-l de contradictii. Si pentru ca intelectual sansele sunt nule, apeleaza la procese staliniste si executii stil dinastia Kim, pentru a curata Adventismul de cei ce-i tulbura somnul.

Dar parul lui Samson a crescut si ochiul scos afara “inlauntru se desteapta” cum spune poetul.

Ne vedem la templu.

Comédia XI

Incheiam ultima comédie cu o intrebare care isi primeste in lectia a unsprezecea un soi de raspuns. Tacerea cu pricina e intrerupta doar pentru a pomeni anul 1798 ca pe ceva de la sine inteles (fara vreo justificare istorica), si asta in aceeasi fraza care ar fi trebuit sa ne spuna ce e acel „chip al fiarei” devenit realitate doar in secolul al XIX-lea (probabil ca „ramine cum am stabilit”, doar n-o sa spunem pe sleau ca baptistii si penticostalii, de pilda, sint si ei prin profetie, de partea dracului, fireste). Daca e sa tinem cont si de pledoaria antievolutionista, lectia aceasta pare integral scrisa de Cliff Goldstein – Martin Pröbstle avea, cel putin acum un deceniu, cind asistam la cursul lui de Daniel, dubii serioase, pe urmele lui Samuele Bacchiocchi, cu privire la exegeza adventista traditionala a celor 1260 de zile (si nu m-as mira sa fie evolutionist).

Recititi, facind abstractie de indoctrinarea adventista, Apocalipsa 14:7-11. Despre ce e vorba? Despre judecata Babilonului si a adeptilor lui (nicidecum a celor care cinta „cintecul lui Moise”). Intocmai cum in Daniel 7 avem judecata cornului cel mic si a fiarei care il sustine (nicidecum a sfintilor). Numai ca, daca in Daniel 7 „cornul cel mic” il reprezinta pe Antioh Epifanul, Babilonul din Apocalipsa 14 e Roma imperiala (lucru care, daca nu era clar in capitolul 13, devine clar in capitolul 17). Cum transforma adventistii „intreita solie” intr-o prezentare despre sabat, neprihanirea prin credinta (care credinta e credinta oarba intr-o judecata nebiblica si anistorica) si, accidental, „starea omului in moarte” e unul dintre cele mai spectaculoase exercitii de alchimie hermeneutica.

Despre evanghelia celor trei ingeri confiscati de ideologia adventista, David Aune scrie in comentariul lui la Apocalipsa: „This is not the gospel of early Christianity but the message proclaimed by Hellenistic Judaism and taken over by early Christianity, reflections of which are found in the NT (1 Thess 1:9-10; Acts 14:15-17; 17:22-31)… The phrase [God fearers] is a technical term used in Luke-Acts of pagans who have become adherents to Judaism (Acts 10:2.22; 13:16.26).” Intregul pasaj din Apocalipsa 14 isi are radacinile, asa cum arata Willem Altink chiar intr-un numar al AUSS (Andrews University Seminary Studies) de acum aproape doua decenii, in 1 Cronici 16:8-36. Domeniile autoritatii divine enumerate in Apocalipsa 14:7 sint tocmai obiectivele primelor patru trimbite (8:6-12) si ale primelor patru potire de minie (cap. 16:2-9).

Cartea deschisa din Apocalipsa 10 nu are cum sa fie altceva decit e sulul devorat de Ezechiel in debutul propriei viziuni – insusi oracolul judecatii divine, care, la Ioan, se continua in capitolul 11. Nu exista nicio urma de sugestie ca ar fi vorba de un avatar al cartii lui Daniel (sau al „cartii vietii”, cum credea William Miller). Asa cum lipseste cu desavirsire vreo indicatie ca vizionarul ar fi el insusi simbol – pentru milleriti si experienta lor. Daca nu ma credeti pe mine, poate credeti niste teologi adventisti – iata ce scrie Hanz Gutierrez in acest articol:

The obsessive and omnipresent activism, praised as a key strategy for resolving all the deep problems and challenges Adventism is facing these days, is not the most problematic aspect of the first part of the “Address”. Rather it is the massive, self-referential idea of Adventism’s centrality in today’s historical scenario. Nobody among us doubts that Adventism is a beautiful, noble and enormously gifted church, charged with a particular mission. But to believe that Adventism and its actions are the central fact of today’s world history is just a pious illusion. Believing this will never make it true. We are almost completely invisible in today’s world, in every metric: sociological, anthropological, economic, political, and worst, in spiritual initiatives.

Asa cum sugeram si eu aici. Sau, la obiect, Alden Thompson in acest articol:

In Adventist history, seeing Jesus as the once-for-all antitypical lamb suggested to our forebears the possibility of seeing a once-for-all antitypical day of atonement as the ultimate fulfillment of the annual Day of Atonement. The fact that such an antitypical application was developed in the light of the Disappointment without direct exegetical “proof” from Scripture correlates with the “late” parallel development of the idea that Jesus was the once-for-all Passover lamb.

Adventismul e, precum Noul Testament insusi, o interpretare „creativa” a unor texte fetisizate pina la incomprehensiune. Cel mai tare am ris insa citind despre cum e preferabil ca lumea sa fie speriata intru iubire decit „pierduta”. Si despre cum, in cea mai infantila forma de moralitate, „we keep it only because God has commanded us to do so.” Islamul de ziua a saptea.

PS Da, am scris dezlinat de data asta, si cu citate copioase din altii. Dezgustul pentru „lectiuni” si timpeniile lor devine plictis. Slava domnului ca se termina curind. Daca imi impartasiti fie dezgustul, fie plictisul, rugati-l pe Google sa va povesteasca despre cum parintii apostolici si altii dupa ei considerau oracolele sibilinice sau pe cele ale lui Hystaspes autentice profetii eschatologice. Sau, si mai util, despre originile si dimensiunile cultului imperial roman in Asia Mica (puteti incepe aici, fara sa neglijati cele doua articole indicate in josul paginii, sau cu o lucrare clasica pe tema).

Comédia X

Bullshit. Acesta este terminus technicus care descrie aproape in intregime continutul celei de-a zecea lectii SS. Sa le luam pe rind. Autorul insista, de exemplu, sa ne arunce praf in ochi, folosind expresia „horn power” acolo unde Daniel 8:23 (in explicatia viziunii celor doua cornute) vorbeste in mod clar despre un rege – nu un nou simbol, ci un cap incoronat cit se poate de literal din perioada de declin a imperiilor diadohilor (secolul II i.e.n.). Acest potentat in carne si oase nu are nicio rafuiala cu vreun sanctuar pitit in nori, ci cu templul de la Ierusalim, preotia acestuia si cultul fervent pe care unii iudei i-l dedica. Daniel 7 si 8 sint alegorii cu privire la istorie absolut terestra.

Expresia (u)vacharíth malkhutám (sintem tot in Daniel 8:23) inseamna fix „spre finalul regatelor lor” (ale celor patru diadohi), nicidecum „dupa…” – compara cu 8:19 („la vremea de apoi a miniei”, inutil de poetic, dar in niciun caz „dupa minie”), si mai ales 10:14 („in vremurile de apoi”, in original „in ultimele zile”, „in zilele din urma”). Cornilescu e usor ambiguu (in 8:23), avind „la sfirsitul stapinirii lor” – mai clar ar fi fost „spre sfirsitul…”. In orice caz, „cornul cel mic” nu este antagonic tapului, ci continuare si incununare malefica a acestuia. Chiar si acceptind aberatia istoricista promovata de adventisti, sa fie atit de usor sa dosesti cinci secole de „Roma imperiala”, pentru a sari direct la „Roma papala”? Si nu sint eu insumi mai antihrist decit papa? Vreau si eu in profetie, ce naiba!

Perioada din Daniel 8:13-14 e strict cea a suprimarii sacrificiului levitic in templul de la Ierusalim, suprimare atribuita exclusiv „cornului cel mic” (nu si medo-persanilor sau primilor „greci”). Si, dupa cum am tot spus, „sfirsitul” inchipuit de Daniel trebuia sa aiba loc prin secolul II i.e.n. (un sfirsit care nu semana deloc cu apocalipsele ce mobileaza creierele incinse ale milenaristilor de azi – nu tu ciuperci atomice, nu tu crahuri globale, nici urma de antihristi sau „ingeri de lumina” care sa bintuie lumea sa-i infulece pe cei alesi, ci doar un nou imperiu pe harta strimta a vechii lumi, atins de nefireasca bunastare si incununat cu imperisabila glorie). Prin urmare, NU avem nevoie sa interpretam alegoric perioada indicata in viziune (de maxim sase ani si jumatate, mult mai probabil doar de 3 si-un pic). Iar „principiul zi-an” e o prostie (vezi aici si aici).

Penibila este incercarea autorului de a ne convinge, pe baza a doar doua-trei pasaje poetice din Iov (4:17; 15:14; 25:4), ca verbul cheie din Daniel 8:14 (pasivul nitsdáq) poate avea si sensul de „a curata”. Inainte de orice, avem ioc context cultic in respectivele fragmente din Iov, iar paralelismul nu e musai sinonimic (pina nici ereticul Florin Laiu nu e convins). Dar sa admitem ca avem „a curata” in Daniel 8:14. Asta nu ne impiedica sa remarcam ca razbunarea / purificarea templului din Daniel 8 nu are nimic de a face cu functionarea normala a templului levitic (deci cu vreo ceremonie din calendarul ritual prescris in Pentateuh), ci constituie remedierea unei anomalii cultice. Daniel 8:14 NU poate fi despre Yom Kippur (de altfel evreii au inventat Hanukkah, a carei editie de anul acesta s-a incheiat ieri, pentru a sarbatori evenimentul istoric oglindit in Daniel 8). In plus, nu uitati ca Yom Kippur nu era singura zi din an in care templul si natiunea erau in „their rightful state” – ispasirea, scopul permanent al ritualului, nu era altceva decit inaugurarea si intretinerea in „stare justa” a mariajului periculos dintre templu si natiune.

Judecata anuntata de primul inger din Apocalipsa 14 e tocmai „caderea Babilonului” proclamata de cel de-al doilea, adica dublul seceris descris in vv.14-20. Dar vom refuta pe indelete, in urmatoarea comédie, delirul adventist din marginea celebrului capitol de Apocalipsa. Sa raminem in Daniel. Singurul motiv pentru care sa’ír (cuvintul pentru „tap” in Leviticul – tot Leviticul, nu doar capitolul 16) apare (apozitiv) in Daniel 8:21 este acela ca termenul utilizat in restul viziunii (tsafír – cf. vv. 5 si 8) e un neologism (in epoca) de gasit doar in Ezra 8:35 si 2 Cronici 29:21. Nu mai vorbesc ca imperiile lui Cirus si Alexandru nu-s citusi de putin jertfe inocente de adus la templu. Apropo, asa cum aratam in prima parte a paragrafului de mijloc al acestei postari, pesha’ pur si simplu NU este un terminus technicus care sa numeasca o anumita specie de pacat (de care sa se ocupe in mod specific ritualul de Yom Kippurim); iar „cornul cel mic” nu a fost niciodata parte in legamintul levitic, neputindu-i-se imputa vinovatii prescrise de acesta.

Tot Florin Laiu a demonstrat – e drept, din greseala – ca hapax-ul nechtákh din Daniel 9:24 inseamna cel mai probabil, intocmai ca la Cornilescu, „au fost hotarite” (detalii aici – e vorba de o atestare timpurie, de la Qumran, a sensului figurat al verbului chatákh; nu ca marturia traducatorilor LXX ar fi fost de neglijat). Ca viziunea pomenita in Daniel 9:23 (pe care ingerul incepe s-o explice in 9:24) ar fi cea din capitolul 8 e o timpenie. Insusi „omul Gabriel” spune ca mesajul pe care il poarta vine ca raspuns la suplicatiile formulate de profet plecind de la profetia lui Ieremia. Aceasta constituie contextul explicatiilor angelice. Iar maréh din 9:23 e, in paralelism (daca nu hendiada) cu davár, o referinta fix la mesajul dezvaluit in versetele 24-27. De altfel, in Daniel 8:15-16 maréh e folosit in alternanta cu chazón, in legatura cu unul si acelasi lucru. Ca primul cuvint s-ar referi doar la o anumita portiune din obiectul numit de cel de-al doilea e un scremet infructuos.

Trebuie ca ati citit deja ce spuneam, in ultimul paragraf, aici. Si daca Daniel 9 ar putea fi racordat in mod legitim la Daniel 8 (ceea ce nu e cazul), nu ar ajuta cu nimic, de vreme ce nu avem date de incredere pentru reconstructia postexilica a Ierusalimului (cum nu stim in ce an a fost crucificat Isus, potrivit evangheliilor). Unde mai pui ca realitatea literara si istorica a textelor din Daniel sugereaza mai curind ca perioada din capitolul 8 e cuprinsa in cea din capitolul 9 decit invers (cele 2300 de jertfe suprimate se regasesc in a doua jumatate a ultimului septenal). In fine, nu vi se pare suspecta tacerea mormintala a acestor lectii cind vine vorba de aplicatia „istoricista” a celor 1260 de zile de aroganta parvocornuta?