oxigen2

Epistola catre Sertorius

Am auzit ca hulesti frate Sertorie, si duci vorba cum ca eu m-am smintit intru pozitivism. Imi suna in minte o (para)fraza din Zaratustra: este posibil ca Sertorius asta, cat este de luminat, sa nu fi aflat ca pozitivismul este mort?

Mort este si Hegel, prietene Sertorius, mort este Platon, morti sunt cei doi martori care ne-au propovaduit o “metafizica a prezentei,” cum hulea frantzuzul acela din neamul celor care l-au rastignit pe Domnul. Au fost spulberati de tsunamiul deconstructionismului, cel surfuit de cainii si scrajilatii de se numesc postmoderni. Unul chiar a venit calare pe un surf-board patrat, de se crucea prostimea pe Internet si striga: “glas de inger, nu om.”

Si teologii din toate bisericile s-au bucurat de moartea celor doi martori, caci cei doi martori ii chinuisera pe teologi si le cerusera sa jure pe logica si ontologie ca spun adevarul. Si teologii, si pastorii cei platiti, si-au trimes scrisori si daruri unii altora, si si-au jurat unii altora ca de-acum nu se vor mai certa cu zadarnicele ciocniri de vorbe teologice, caci daca adevar nu este fiecare slobod este sa zica ce vrea. Numai ca s-au invoit sa isi tina olile in si mai smerita supunere si sa se uneasca impotriva lupilor rapitori care le sminteau cu intreberile nebune ale lumii.

Si teologii s-au refugiat ca sobolanii in gaurile lor numite doctrine si denominatiuni, caci acolo unde nu este un fundament ontologic nici teologie nu este, ci doar afirmarea crezului fiecaruia.

Asa ca prietene Sertorie, uita-te cu bagare de seama la umblarea parintelui tau Florin Laiu si a fratilor sai din sobor si vezi ca nu e nici unul printre ei care sa nu jure pe postmodernism. Ci nu este cum ca ei au adevar absolut si se impotrivesc diavolului relativismului. ci este tocmai ca sunt postmoderni si realtivisti, si de aceea pot porunci turmei sa creada ce zic ei fara a mai da socoteala in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata dupa ratiune. Si asa s-au ales toti reactionari si fundamentalisti.

Si daca iti vei deschide ochii si vei privii in jur, prea alesule, vei vedea ca singurul care nu s-a imbolnavit de boala cea franceasca, care duhovniceste se cheama postmodernism, este omul de stiinta. Ci nci nu se poate imbolnavii, caci stiinta intransa are metafizica prezentei chiar de la obarsie.

Ci oamenii cei de stiinta tot se mai intalnesc in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata. Si fiecare asculta la ce zice celalalt si fiecare jura pe logica si pe fapte si vine cu marturia a doi sau trei martori, caci omul de stiinta nu si-a plecat genunchul in fata altarului postmodernimului si nici nu s-a lepadat de credinta in obiectivitate.

Asa ca daca duhul de viata se va pogori in cei doi martori si vor sta in picioare din nou, duhul de viata va venii de la stiinta. Prin urmare, nu este pozitivismul ci ravna cea filosofica si dragostea pentru indeltniciri teologice care ma face sa rostesc aceste ciudatenii de care s-au smintit cei inceti la minte.

La credinta inainte

Am un prieten care, la ananghie, cu unul dintre copii bolnav in faza acuta si fara leac aparent, i-a promis lui Dumnezeu ca renunta la unul dintre lucrurile dragi in schimbul insanatosirii lui. Copilul s-a facut bine curind, iar omul meu se tine si astazi de cuvint, mustind de amuzament cind povesteste despre placerea lui acum interzisa. Poate trai si asa – cu un mic sacrificiu perpetuu in amintirea unui happy end, cu un copil sanatos si Dumnezeu inca pe-aproape.

Am o rubedenie care a botezat zilele astea doi copii (cu ani buni inainte sa-si faca poza de buletin) care, intr-un moment de cumpana pentru sanatatea tatalui lor, au promis ca, daca totul va fi in regula, vor adera oficial la religia parintilor. Impulsul este de inteles (dat fiind mediul religios), iar logica identica – do ut des. Dar situatiile sint radical opuse prin dinamica si implicatii.

Prietenul meu e tata. Responsabilitatea ingrijirii copiilor ii revine lui si sotiei. E om matur, cu o solida si frumoasa experienta de viata, cu capul pe umeri si o diploma in teologie (cele doua nu se confunda in mod obligatoriu). Copiii intrati la apa si, pretimpuriu, intr-o factiune crestina cu aere sectare sint insa victimele unei mentalitati aberante psiho- si teologic. Copiii nu trebuie sa poarte grija parintilor. Asumarea dezechilibrata de responsabilitati este una dintre definitiile abuzului. Este clar ca, in logica de troc a gestului, ei au facut un sacrificiu – si-au jertfit copilaria pe altarul unei religiozitati perfide. Au devenit conditia sanatatii tatalui lor.

In fine, nu pot sa pricep cum unii oameni – parinti si pastori – nu ajung niciodata sa treaca de la masuta cu nisip a povestii lui Ghedeon la abecedarul lui „cereti si vi se va da”. Ceea ce pentru aproape o intreaga biserica a fost de curind un moment de emotionant triumf este, in realitatea cruda a mintii unui copil, o imensa tradare. Asa se intimpla cind maturii se poarta ca niste copii idioti.

Cum mi-am pierdut eu…

virginitatea teologica. Aveam vreo 12 sau 13 ani. Pierdeam vremea impreuna cu cel mai bun prieten din epoca, de-o seama cu mine, intr-o simbata, intr-o anexa a bisericii, probabil in timpul unei predici. Nu eram singuri insa. In turma de copii si adolescenti lasati mai mult de capul lor, erau si doua fete ceva mai mari decit noi – cu un an sau doi, dar din aia decisivi. Ca puberi normali ce ne aflam, ne-am zis sa ne intrecem intr-un concurs biblic (!), baietii cu baietii, fetele cu fetele. Trebuia sa citam un pasaj biblic, din care omiteam un singur cuvint, ce trebuia ghicit de adversari/e. Desi noi, baietii, am fost primii care am propus o ghicitoare textuala (din Isaia sau vreun alt profet), am pierdut fara drept de apel inca din prima runda. Si nu pentru ca fetele ar fi identificat corect cuvintul lipsa si, deci, pasajul citat, ci pentru ca proba lor pentru noi suna asa: „Amindoua … tale sint ca doi pui de cerb, ca gemenii unei caprioare care pasc intre crini.” Va dati seama ca n-a mai existat nicio a doua runda, si ca nici n-am mai jucat vreodata jocul asta. In schimb, si eu, si prietenul meu eram vreo sase-sapte ani mai tirziu colegi in aceeasi clasa a unui seminar teologic.

Morala? Biblia este o carte periculoasa. Si mai periculoasa decit ea e mintea de femeie 🙂

PS Credeati ca scapati cu amintiri din copilarie si o morala rautacioasa? Nici pomeneala! Voiam sa vorbesc, de fapt, despre citeva rani profunde pe care, cu siguranta, nu le port doar eu. Un adolescent care joaca jocuri biblice este o monstruozitate. O identitate construita in jurul unui parinte imaginar (sau imaginal, pentru interesanti – totuna) este un lucru trist. O viata inchinata altei vieti, de dincolo, de aiurea, e o viata irosita.