oxigen2

Scepticul îndumnezeit

Pe cînd, edificînd epoca de piatră gonflabilă a lui Yahweh, Ionatan Macabeul făcea holocaust de necredincioși în Iudea (1 Mac 9:73), Cato cel Batrîn vitupera la Roma, în numele unei puteri ceva mai terestre și, la ora aceea, mai puțin ambițioase, împotriva aceluiași insidios inamic: cultura greacă. Atena trimisese în misiune diplomatică șefii principalelor școli de filosofie, iar imberbii romani căzuseră în enthousiasmos (termenul lui Plutarh) după conferințele lor publice. Cato a detectat în special în disponibilitatea lui Carneades (reprezentantul Academiei sceptice) de a argumenta și pro, și contra unei idei, problematizînd astfel limitele rațiunii înseși, pericolul maxim pentru patriotismul pragmatic al tineretului. Așa că a militat în senat pentru o soluție cît mai rapidă în speța atenienilor și expedierea lor neîntîrziată la origini. 

Defensa catonică avea să se dovedească și ineficientă, și inutilă. Următorul secol roman a adus și succesul academismului latin, și imperiul. Cicero n-avea nicio problemă să facă, într-unul dintre dialogurile lui teologice, dintr-un pontifex maximus un apologet al scepticismului. Și asta în timp ce, în viața reală, șeful colegiului pontifilor era un oarecare Iulius Caesar (despre care se bănuiește că era, pe urmele lui Lucretius, epicurian; să nu uităm nici de stoicul Cato cel Tînăr, strănepotul). Nici în iudaism lucrurile n-au stat mai bine. Roma însăși a strivit fantezistul imperiu yahwist, iar un Filon sau Isus au pecetluit victoria culturală a grecilor (se poate argumenta că dislocarea și deschiderea sacrului propusă de creștinism se înscrie în istoria scepticismului). Pînă și Talmudul a decis că, între doi rabini care se ceartă, ambii au dreptate. 

Etimologic, scepticul e ruda metatetică a oglinzii (speculum) – a introspecției și a endoscopului, a perspectivei și a periscopului, a speciei și a speculei. Scepticul e văzătorul, investigatorul, contemplativul – bereanul. Dante, băgăciosul, e sceptic. Pentru că scepticul nu-și refuză speculația, dar nu o poreclește ieftin „adevăr” (ci just „comedie”). Și da, tot lui Augustin îi datorăm abandonul definitiv al proiectului sceptic în creștinism – pentru că el nu suportă adevărul căutării adevărului, îl vrea găsit, posedat, siluit de pofta lui sado-masochistă de putere. Așa că își fundamentează edificiul dogmatic pe un penibil dialog sofistic, în care își închipuie că desființează pironismul, și trece apoi la persecuția donatiștilor – entuziaștii vremii. 

Istoric, entuziasmul a fost numele extazului posedării zeiești. Vecin cu inspirația artistică și mania erotică, era adesea mediat chimic – ca, probabil, la Eleusis (cu ergot) și, sigur, pe altarul tămîierii lui Yahweh din templul de la Arad (cu canabis). Nu-i de mirare că un Ezechiel are spectaculoase, indescriptibile, luxuriante vedenii. Modernitatea a consacrat, pe urmele Reformei, abordarea naturalistă a entuziasmului și scepticismul teologic față de practicanții lui. Robert Burton, cel care anatomiza melancolia ca să nu cadă în ea, Meric Casaubon, în A Treatise concerning Enthusiasme, As it is an Effect of Nature: but is mistaken by many for either Divine Inspiration, or Diabolical Possession, sau Henry More – toți preoți și teologi creștini – au dat ca sigur triumful rațiunii (ca în titlul cărții celui din urmă, Enthusiasmus Triumphatus) asupra piromanilor spirituali. Bineînțeles, adventiștii o au pe entuziasta Ellen G. White, penticostalismul bate piața, drogurile devin legale în tot mai multe jurisdicții, iar Kant, cel care spera să întemeieze o metafizică sceptică, împotriva entuziaștilor dogmatici, care delirau pe sec (mit Vernunft zu rasen), și l-a luat în plină figură pe Derrida.

Mă îndoiesc, deci rămîn în Dumnezeu. 

PS Iacob Coman mă invocă cu nume și prenume. Nu neagă nimic din ce am scris aici, încearcă doar să-mi impute o datorie de recunoștință pentru alte ocazii (despre care am știut și la ora aceea foarte bine), în care alții m-ar fi vrut exmatriculat din seminar. Se umple astfel de ridicol, acceptînd tacit că a devenit el însuși una dintre nulitățile morale (nu doar academice) pe care le batjocorește azi între foștii lui colegi, și demonstrînd încă o dată relația lui problematică cu adevărul.