Eliberare

17 mai 2020 de 45 comentarii

Scrisoare deschisă

 

Sandulache Sorin Mihai, născut la 12 martie 1952 în Grigoreni, Bacău, domiciliat în Snagov, Ilfov, declar următoarele:

În urma unui proces profund și îndelungat de transformări interioare, meditație și decizie în cunoștință de cauză, conștient și echilibrat, constat că întreaga mea experiență religioasă aparține trecutului: am fost, dar nu mai sunt un om religios.

Am devenit un om al naturii și culturii, un cetățean al lumii. Consider, cu onestitate și loialitate că trebuie să acord maximă atenție existentei, realității, semenilor mei, și nu imaginarului, legendelor, miturilor – nu mai mult decât reprezintă acestea ca fenomen cultural.

Că am obligația sacră să disting între real și fantasmă. Detest orice ipocrizie, ignoranța crasă, marasmul obscur al oricărui tip de instituție religioasă.

Nu reneg frumusețea și măreția trecutului meu religios, concretizat mai ales, în lupta împotriva statului totalitar. Păstrez multe dintre stereotipiile însușite în timpul apartenenței mele la viața de creștin adventist, dar nu mai sunt un om religios, am alte convingeri – cele ale unui om de știință, dedicat adevărului, atât cât poate fi recunoscut în timpul vieții mele.

Nu agreez recursul la autoritate, motivarea prin vinovăție, supralicitarea anxietății existențiale – frica de suferință și moarte, manipularea, condiționarea și presiunea de grup, ghetoizarea sectantă, efectul camerei de ecou, persuasiunea fals binevoitoare.

Acord în continuare o importantă majoră spiritualității personale, umanității și culturii, antropologiei, preocupărilor metafizice, psihologice, istoriei și psihosociologiei religiei, dar nu mai sunt un om religios.

Nu țin neapărat ca această delimitare sa aibă consecințe administrative sau să dea naștere la polemici. Consider acest aspect – cel administrativ – nesemnificativ și indiferent.

Consider că nimeni și nici omul, în general, nu are răspuns la toate întrebările fundamentale, ca deși, cunoașterea va înregistra un progres continuu, totuși multă vreme, vom rămâne fără răspunsuri certe la multe dintre întrebările noastre. Asta trebuie să ne determine să fim modești, toleranți și înțelegători.

Cred că gestul meu trebuie înțeles ca un recurs la transparență și onestitate.

Va multumesc!

 

                                                                      Sorin Sandulache, Snagov, 9.08.2018.  

Înregistrat sub Editorial

Efecte Social Media

17 mai 2020 de 10 comentarii

Acest articol a fost ‘malformat’ și transformat într-un pamflet.
Tratați-l ca atare!

Internetul, rețelele de socializare, accesul informațional rapid, explozia comunicării interindividuale și de grup, a creat o cultură nouă care se maturizează sub ochii noștri, ale cărei consecințe imediate, pe termen mediu și lung, nu pot fi încă, evaluate pe deplin.

Efectele par să fie multiple, pe axe asemenea:

– informare / dezinformare / manipulare;

– polarizare și radicalizare opțiuni comportamentale, relaționale;

– transfer reciproc între niveluri definitorii diferite:  identitate / caracter / onestitate / sinceritate;

– facilitarea organizării, formării grupurilor de opinie și acțiune, mijloace de presiune socială, politică;

– transformarea stilului de comunicare;

– modificarea personalității, scalei valorilor, culturii, convingerilor și concepțiilor;

– modificări profunde pe termen lung: instituționale, politice, administrative, culturale, spirituale, etc.

– facilități nebănuite în optimizarea și chiar modelarea proceselor fundamentale de educație, cunoaștere, inventică, proiectare, transformare;

– patologie informațională;

– etc.

Observațiile mele nu au pretenția competenței, ci sunt profane, pur empirice, de primă intenție și oarecare bun simț, subiective, etc.

Ceea ce mi se pare interesant, este că la adăpostul caracterului anonim, primul impuls al oamenilor, este acela de a fi ei înșiși, mai autentici, sinceri, spontani. 

Desigur, acest aspect are o parte bună în developarea calităților de dorit, dar are și un revers, care se dovedește, cantitativ precumpănitor. Oamenii se simt liberi să-și descarce toate frustrările, refulările, răutatea de care sunt capabili, prostia, ignoranța, ba chiar și simptomele suferințelor, ca un strigăt de ajutor sau încă un protest împotriva destinului nedrept.

Ai zice că ipocrizia pierde teren în noul mediu de comunicare și relație. Dar își face loc! Cu ingeniozitate! Sunt găsite mijloace de a epata calități, de a escamota defecte, carențe, de erijare în arbitri care împart calificative, bile albe sau negre, deși criteriile sunt improvizate, subiective, deseori fără urmă de competență, nedrepte. Uneori, propria incapacitate este proiectată asupra celuilalt.

Alți participanți se amuză, fac exerciți de teribilism, testează reacțiile celorlalți. Sau văd propriile limite, carențe și incapacități, ca fiind datorate interlocutorului.

Ca și în viața reală, cei care au criterii valorice solide, stofă și caracter, țeluri nobile pe termen lung, care vor să contribuie la bunăstarea culturală și spirituală a semenilor, sau au ceva substanțial, notabil, de transmis, sunt reținuți, se consumă pentru ceilalți, se dăruiesc, pot fi capabili să încaseze lovituri fără să crâcnească, de multe ori sub centură, în numele unor comandamente mai înalte. Bineînțeles, nimeni nu este infailibil.

Ca și în viața reală, după un timp, valorile autentice se decantează, rezistă, iar efemeridele răsar ca ciupercile după ploaie și dispar precum curcubetele lui Iona.

De obicei, între cele două categorii schițate se statornicește un raport de simbioză culturală – deși probabil e prea mult spus simbioză, mai adecvat ar fi termenul de parazitare – similar raportului dintre gazdă și parazit. Desigur, analogia nu este perfectă, dar este sugestivă. Pseudovalorile parazitează autenticitatea. Sug o sevă iluzorie și, uneori, lasă un virus, un ou parazitar, un protozoar sau doar murdărie. Este o nouă nișă, grasă, de supraviețuire și evoluție, dezvoltare.

Nonvalorile, încearcă să se cațăre pe umerii contributorilor autentici, îi sâcâie, îi împroașcă cu noroi, îi dezavuează, folosesc criterii meschine, nonimputabile, vulgare, gratuite, având sentimentul facil, inautentic, al satisfacției de moment, al deturnării valorii, dacă nu în folos propriu, măcar în sens distructiv. Se hrănesc cu obidă, cultivă resentimente ale unor cauze imaginare, obsesii, lături din haznaua unor tulburări putride. 

De altfel, dacă veți cunoaște viața reală a persoanelor care își joacă rolul nefast, veți constata că dâra lăsată de aceștia, este una presărată cu eșecuri, abandonuri, scandaluluri, conflicte, ivite din preaplinul tulburărilor și suferințelor de care sunt marcați. Sunt toxici, disfuncționali, de compătimit. În timp ce cred că se răzbună, și au parte de satisfacție, de fapt își otrăvesc viața, își îndură veninul, sunt niște nefericiți.

Putem spune cu un grad al certitudinii destul de înalt, că își dau arama pe față – ‘aramă sunătoare și chimval zângănitor’. Apropos de unii soli, nepoți și strănepoți aflați în stadiul embriologic distrofic de avortoni, deși vârsta lor cronologică se află în criza de la jumătatea vieții.

În speranța că acest material a fost de ajutor, vă las pe dvs să faceți exercițiile de apreciere, identificare, departajare și clasificare.

Înregistrat sub Editorial

Suflet în Alertă

17 mai 2020 de 28 comentarii

Genesa Zeilor

„Suntem adaptați evoluționar să ne transpunem propriile credințe, stări mentale, psihice, propriile noastre suflete, în alte ființe… Teoria minții ne predispune să umanizăm orice fenomen am întâlni… Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul… Astfel umanizăm lumea și zeii…, proiectăm asupra lor atributele noastre omenești. Valorile noastre devin valorile zeilor, trăsăturile noastre devin trăsăturile zeilor… Facem din tărâmul zeilor o oglindă a pământului… Pentru că avem nevoie de hrană și zeii au nevoie de hrană, așa că le oferim sacrificii. Pentru că avem nevoie de adăpost și zeii au nevoie de adăpost, așa că le construim temple. Zeii au nevoie de nume, așa că le dăm nume. Au nevoie de o personalitate, așa că le dăm personalitățile noastre. Au nevoie de istorii mitice pentru a fi înrădăcinați în realitate, de ritualuri formalizate pentru a se face simțiți în lumea noastră…, de reguli și reglementări care să-i țină fericiți, mulțumiți, de rugăciuni și pledoarii, care să le abată furia. Pe scurt, au nevoie de religie, așa că noi o inventăm.” Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andeea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media, pp 73-74.

În România, ca și pe mapamond, după două luni de urgență, am trecut la starea de alertă. Dacă priviți cu atenție o pasăre, sau un animal oportunist, dar nedomesticit – o veveriță, de pildă, veți constata că aceasta este starea permanentă și naturală a multor ființe din jurul nostru. Cândva era și a rămas și a noastră, dar este exersată tot mai rar. În numai zece secunde, un pițigoi scrutează sfera vizuală în fiecare moment și în orice direcție, în timp ce își continuă – aparent nestingherit – activitatea imediată banală, care îi asigură supraviețuirea. De fapt, ambele o fac, doar că prima este automată, inconștientă, permanentă, pe când a doua este aplicativă, voluntară.

Cândva, cu mai mult de zece mii de ani în urmă, înainte de ameliorarea plantelor și culturilor, de agricultură, eram culegători și vânători. Aparent, fără sudoare, dar nu fără pericol. Și cu multă foame.

Să ne imaginăm[1] că una dintre doamnele tribului – ar putea fi chiar Eva – înconjurată de câțiva puști pe care trebuie să-i țină ocupați, se întoarce obosită, dar mulțumită, cu roadelele și rădăcinile câmpului, pomilor și viețuitoarele prinse în capcane. 

Deodată, tresare înspăimântată: dintre copaci, un chip necunoscut, o privește fix! După primul moment de groază, își mai revine și constată că ceea ce părea un chip, nu este decât o alăturare de cioturi, încrețituri și cicatrice care dau asemănarea ciudată cu o față umană.

Neurofiziologii cognitiviști au dat un nume savant acestei experiențe, care a fost identificat drept HADD, în abrevierea din engleză și ar însemna: „dispozitivul hipersensibil de detecție a agenților”. Acest proces există în fiecare dintre noi și pare să aibă un rol hotărâtor în supraviețuire, alertă, sesizarea pericolelor. „Predispoziția noastră de a atribui fenomenele naturale unui agent uman, poate avea avantaje evoluționare clare… Este mai bine să crezi ceva greșit, decât să fii mâncat.”

Dar nu e numai atât, doar un reflex necondiționat evoluționar de adaptare, pe care-l au toate ființele, mai ales cele mai vulnerabile. „Ceea ce a experimentat ea, ar putea fi baza credinței noastre în Dumnezeu: adevărata origine evoluționară a imboldului religios.”

„Studiul cognitiv al religiei pleacă de la o premisă simplă: Religia este, în primul rând, un fenomen neurologic.” E o ipoteză interesantă, ea nu delegitimează religia în niciun fel, ci dimpotrivă. Așa cum există o biochimie al celor mai frumoase trăiri ale noastre, de ce n-ar exista și pentru extazul religios?

Ceea ce este și mai interesant, a fost numit de neurofiziologii cognitiviști, teoria minții – o funcție executivă a creierului, care ne permite să-i evaluăm pe semeni după criteriile și cu experiența, ochii noștri, așa cum numai fiecare dintre noi o facem. Adică mental, noi avem un fel de etalon personalizat după care estimăm pe ceilalți.

Dar se pare că avem obiceiul de a face chiar mai mult. Este cunoscut că toți copii trăiesc într-o lume de basm, vorbesc cu jucăriile, farurile mașinuței sunt ochi, iar masca radiatorului e gura. Atribuim un caracter de agent, unor animale de companie, obiecte dragi, sau ne devin nesuferite. 

Termenul de suflet nu și-a început cariera istorică în calitate de termen psihologic, pentru bunul motiv că această disciplină nu se născuse. Deși se încearcă uneori o modelare religioasă, spirituală și psihologică a termenilor biblici sau teologici, aceștia nu sunt superpozabili cu termenii psihologici, decât în mică măsură.

Oricum, dacă Doamna Eva dobândise – nu știm cum – convingerea că are un suflet, orice asemănare de orice natură cu alte lucruri, ființe sau părți ale existenței, puteau să fie animate cognitiv și, am avut o perioadă animistă îndelungată, ba mai este practicată și astăzi.

Pentru ca Eva să facă din arborele ei, unul la fel de important ca stejarul din Mamre, sau ca finicul, palmierul Deborei, trebuie să-l facă special. Să introducă o doză foarte fină de miraculos și, de loc neglijabil, de util. E plină antichitatea de copaci vorbitori și cu darul profeției. Tranziția aceasta prin contaminare, de la obiect animat, la om-animal (centaur, etc.), spre om-zeu, este un proces continuu istoric.

Rămâne un mister al nașterii ideii de entitate spirituală, imaterială care animează părți ale naturii, alte ființe și care este, în primul rând o proprietate umană – aceea de a avea suflet. Apoi acesta a devenit entitate de sine stătătoare, acorporeală și ulterior, nemuritoare. Dar nu elaborările ulterioare interesează aici, ci impulsul inițial.

Cercetătorii sunt de acord că aceasta ar putea fi cea dintăi credință cu caracter religios a omenirii. „Credința în existența sufletului este ceea ce a condus la credința în Dumnezeu.”  

La început, toate acestea se confundau, sau altfel spus, au fost diferențiate mai târziu, astfel că sacrul și profanul coexistau, indistincte, obiectele erau însuflețite și spirituale, religia era omniprezentă ca și fiii săi mai târzii, zeii,  extazul și orgasmul se suprapuneau în sacralitatea religiilor orgiastice, în formă continuată, sublimată, prin Orientul extrem.

Vânătoarea și culesul ne-au imprimat hărțile spațiale în creier, iar când investiția în temple costisitoare și greu de realizat – megalitice, ne-au sedentarizat, agricultura ne-a fertilizat creierul cu noțiunea timpului, sezoanelor și ritmurile cosmice, fie ele naturale sau supranaturale – depinde de epoca în care le priveam.

Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii – genial! Vom constata că cele mai esențiale și fundamentale adevăruri legate de viață și moarte, de supraviețuire și adaptare, de succes și eșec, cele mai importante trebuințe umane: de hrană, de reproducere, de conservare, cele mai intense trăiri – iubirea și ura, spaima și victoria, orgasmul și satisfacția, sunt sacralizate și legate indisolubil de zei, de religie. 

Avem această trufie: că suntem coroana creațiunii. Se pare, spune Reza Aslan și autorii citați în lucrarea sa, că oamenii s-au adunat inițial în sate și cetăți, abia apoi apucându-se de agricultură, domesticirea animalelor, ceea ce a presupus prima revoluție din istorie, revoluția paleoliticului și intrarea în neolitic. 

Ce putea să producă această revoluție? Fiindcă nu te apuci să-ți schimbi radical și profund stilul de viață, deși ai încă reflexe animalice.

N-o să credeți! Religia a determinat prima revoluție. Lângă ceea ce oamenii au stabilit o tradiție, că ar fi fost locul mitic al grădinii Eden, în estul Turciei și la granița cu Siria, se găsește cel mai vechi templu religios – Gobekli Tepe – de două ori mai vechi decât piramidele!

Este un templu megalitic, ridicat acum 12-14 mii de ani, de niște oameni care nu descoperiseră încă roata. Construcțiile sunt atât de mari – stânci de 10 tone, încât au trebuit eforturi uriașe, un timp îndelungat, numeroși meșteri și salahori. Cum să hrănești atâta omenire? 

Arheologii, istoricii, antropologii au emis ipoteza că, inițial oamenii au prins mai multe animale, le-au pus în țarcuri de rezervă, le-au hrănit, ele fătau și puii lor se obișnuiau cu oamenii, și uite-așa le-a venit ideea să continuie. Au semănat ierburi, ca să facă față cererii, și așa au obținut cereale. Au cultivat smochini și măslini, ca să fie la îndemână și așa au apărut primele livezi.

De ce ridicau temple atât de grandioase? Fiindcă se instituționaliza credința în zei. Zeii erau asemenea oamenilor, deci oamenii erau diferiți de restul naturii și puteau să treacă la modificarea și adjudecarea ei – erau din neamul zeilor. 

De la animism și totem, spiritualitatea evolua spre politeism specializat și diferențiat, apoi spre monoteism, după multe zbateri și multe milenii.

Gândindu-și zeii, omul se gândea pe sine. Se diferenția, făcea saltul de la natură spre cultură. Poate că era o aroganță, dar una necesară, ca și saltul impus de la culegător-vânător spre agricultor. Nimic nu s-a facut de bună voie, ci silit de imperative, pentru că nu aveau încotro. Poate că omul era mai scund, pierdea în agilitate, dar sigur, câștiga în inteligență, experiență, pricepere. Era tot mai uman. Și începea să fie convins că el este buricul pământului, axul lumii, centru universului! Într-un fel, i se trăgea de la religie. Umil, dar copilul zeilor. Era? Sau i se părea?

Arheologii sunt ca amerindienii, citesc urmele. Este bine să avem încredere în ei. Unii sunt geniali. Și-au închinat viața săpăturilor, deslușirii, au descoperit cetăți, popoare, care păreau uitate. Îi ridicăm în slăvi când confirmă un text biblic, dar le ignorăm dedicarea, vocația, filosofia. Suntem foarte selectivi. Ca și cu Biblia.

„Astfel, ceea ce la început părea un impuls cognitiv inconștient, de a modela divinul după chipul și asemănarea noastră – adică de a-i atribui un suflet – a devenit treptat, de-a lungul a zece mii de ani de dezvoltare spirituală, un efort conștient de a face zeii să fie cât mai umani – până când, într-un final, Dumnezeu a devenit – la propriu – om.” În viziunea lui Reza Aslan – de origine iranian, universitar american, cetățean al lumii, publicist renumit – în acest proces, scrierea a avut un rol hotărâtor.

Religia a fost preștiința savantă a cauzelor și efectelor, a determinismului mistic din epoca ignoranței. Când știința vine cu detaliile mecanismelor reale, conflictul e deschis, incompatibilitatea evidentă. Nu pot exista două explicații pentru aceeași cauză!

Când spun că, în viitor treptat, e posibil ca religia să fie înlocuită complet de știință, primele obiecții ar putea fi: dar știința este aridă, lipsită de pozie și semnificații! Aș putea spune că știința își rezervă platitudinea preciziei și ariditatea exactității obiective, dar se împodobește cu poezia misterului încă nedezlegat, ne farmecă prin poezia sferelor pe țesătura undelor și a câmpurilor, prin jocul perpetuu, dinamic, al cuantelor. Dacă putem asimila arta modernă, vom face arta computerelor și a fractaliilor – de fapt am făcut-o deja. Și gusturile evoluează!

[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate citatele primare sau secundare următoare. 

Înregistrat sub Editorial

Avatarurile povestii

15 mai 2020 de 29 comentarii

Chiar in interiorul povestii, sau in imediata ei vecinatate, Duhul se inspira dintr-o multitudine de scripturi trecute cu vederea de cei care vor sa-i puna Duhului zabala. Autorii NT citeaza din sau elaboreaza conceptual pe texte extracanonice. Iar Parintii, incepind macar cu Iustin Martirul, ne spun ca si filozofii grecilor au profetit despre Isus. Nu degeaba Virgiliu e ghidul lui Dante in cerul crestin.

Apocalipticismul iudaic, in diferitele lui intrupari si bine incadrat in istoria profetismului antic, e exhaustiv documentat. Merita sa remarcam ca si celelalte doua invataturi evanghelice au pedigriul lor. Filozofii faceau de sute de ani critica cultelor singeroase ale antichitatii. Ashoka interzisese sacrificiile animale inca din secolul III a.Chr. – si stim sigur ca reformele lui au avut ecouri dincolo de subcontinentul indian. Comunitatea de la Qumran denunta chiar din interiorul iudaismului Templul de la Ierusalim, refocusind loialitatea lor religioasa pe o preotie cereasca.

Revalorizarea periferiei avea radacini chiar in Vechiul Testament. In interiorul povestii, Israel – natie de preoti/imparati – se naste dintr-o comunitate de nomazi ajunsi sclavi. In istorie, evreul este cel mai probabil continuatorul etnic al pestritului habiru din epoca imperiilor de bronz. Yahweh e pastorul imigrantilor, al mercenarilor, al minerilor si transhumantilor. Ce aduce nou Noul Legamint e moartea zeului national si nasterea subiectului, a individului – si ea cu moase printre pagini.

In contextul asta, merita subliniata din nou eroarea celor care vor sa confiste Duhul pentru ideologii de dreapta. Religia Bibliei este de la un capat la celalalt, in filonul ei cel mai substantial, revolutionara – in sensul politic al cuvintului. Critica imperiul si templul, desi – impartasindu-se din pacatul dintotdeauna al revolutiei – cauta sa edifice Imparatia sub pumnul de fier al Marelui Preot. Si da, religia sclavilor nu poate sa nu fie instrumentul reactiunii. Deci confiscati, va rog!

Intorcindu-ne la oile noastre, e clar ca oricine abordeaza onest scripturile crestine nu ajunge decit la concluzia lui Laplace – “nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Nu e nimic in Biblie care sa se sustraga evolutiei geniului omenesc. Reusitele si prostiile Bibliei sint toate ale noastre – pentru ca nimic nu e mai omenesc decit sa ne facem zeu dupa chipul si asemanarea noastra. Asa cum e clar ca le datoram enorm excentricilor care ne invata ca fiecare dintre noi e centrul lumii. Si ca, in cele din urma, niciunul dintre noi nu e centrul lumii. Buda, Isus, Copernic, Darwin, Freud.

Nu ne ramine decit un pariu pascalian cu fundul in sus: ce te faci daca singura viata care ti-e data e aia pe care o pierzi pregatindu-te pentru o alta?

Înregistrat sub Editorial

Neputinta povestii

12 mai 2020 de 39 comentarii

Nu, nici macar in povestea evangheliei profetiile nu se implinesc. Inaintea lui Pilat, Isus e nevoit sa recunoasca: „Imparatia Mea nu e din lumea aceasta”. Imparatia a venit, dar trebuie sa mai vina o data. Eschaton-ul e doar „inaugurat”, adica traim de 2000 de ani intr-un sfirsit fara sfirsit. Profetiile se implinesc inca zi de zi, pentru ca nu s-au implinit niciodata. Isus e Domn – dar pina una-alta aparatorii credintei sint Trump si Putin. Nu mai vorbim ca, tot in marginea povestii, unii vor sa reconstruiasca templul de la Ierusalim.

Povestea evangheliei e complet neputincioasa si in confruntarea cu fanii ei. Crestinul nu are niciun avantaj moral fata de alti credinciosi sau fata de necredincios. E la fel de lacom, de prost, de nesimtit. Sau de bun, umil, destupat. Isi bate nevasta la fel de mult. Isi fute copiii – macar metaforic, daca nu si pe bune – la fel de mult. Minte si copiaza la examen cot la cot cu restul lumii. Mai rau, tradeaza chiar in biserica invatamintele povestii – reface ziduri de despartire, inventeaza noi jertfe si fabrica noi masti in dosul carora sa piteasca, fara prea mult succes, coltii si coarnele fiarei.

A, si vine ca boul pe O2 sa arate cu degetul sloganuri pe care le-am imprumutat din evanghelie („adevarul va va face liberi”) sub steagul unui slogan pe care nici macar nu l-a gasit in Biblie – sola scriptura.

Înregistrat sub Editorial

Adâncimile satanei

10 mai 2020 de 73 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , ,

Puterea povestii

10 mai 2020 de 61 comentarii

Cind spun ca evanghelia e doar o poveste nu inseamna ca incerc sa fug de tilcul povestii. Dimpotriva. Povestea evangheliei e plina de invataminte pentru cel care o citeste corect, fara prejudecatile credintei.

Prima si cea mai importanta morala a povestii evangheliei e ca nicio jertfa de animal nu te poate „apropia de Dumnezeu” – adica nu te poate face mai sfint decit esti deja. Daca punem la socoteala si ca, in poveste, Isus inviaza, adica nu e deloc o jertfa pe care te poti baza, pricepem ca evanghelia e chiar mai categorica: NICIO JERTFA nu te poate face mai sfint decit esti deja. Poate sa coboare Dumnezeu insusi din cerul povestii, nu are cum sa adauge vreun dram de sacru vietii tale. Esti sfint, asa cum Dumnezeul pe care ti-l imaginezi e sfint (sau nu). Apropo, Isus moare ca Dumnezeu. De inviat, invie doar Omul. Povestitorul.

A doua morala a povestii evangheliei, strins legata de prima si deloc mai putin importanta, e ca centrul e pretutindeni, mai ales la periferie. Templul e irelevant, pentru ca tu esti templul. Niciunde nu e mai prezenta „slava Domnului” decit in pleava societatii. Oamenii de nimic sint tot ce avem mai de pret – axa lumii, pomul vietii, muntele sfint. Prostituata in ochii careia ejaculezi victorios e Dumnezeu.

A treia si deloc ultima lectie a evangheliei e ca a trage de profetii esuate pentru ca sa le asiguri, intr-un miine mereu aminat, implinirea e un joc mizerabil. Mizerabil moral – pentru ca, in cioburile inevitabile ale oricarei apocalipse, Unsul e Fiara.

Înregistrat sub Editorial

Cădere sau Trezire?

9 mai 2020 de 141 comentarii

Fructul Păcatului și Pomul Cunoștinței

Sunt cincizeci de ani de când sunt preocupat de această sintagmă contradictorie și misterioasă: de ce este legată căderea – în păcat, de actul cunoașterii? 

Pt mine cunoașterea a reprezentat întotdeauna viața, lumina, eliberarea, nu căderea.

Totuși, cunoașterea biblică mai are un sens: cunoașterea sexuală și procrearea. Salvarea speciei, în condițiile unui individ perisabil.

Demersul înțelegerii mele a orbecăit un timp asupra raportului dintre cunoașterea rațională, cognitivă și cea etică, morală. Mă gândeam că omul și-a asumat în mod abuziv o cunoaștere experimentală a domeniului moral și mai ales al imoralității, fără să înțeleagă pe deplin consecințele rezonabile ale gesturilor sale.

Apoi am aflat că, oameni mai deștepți decât mine, au conchis că de fapt, atunci când omul a devenit conștient de sine, gânditor, capabil de predicție, analogie, a realizat că este muritor.

A încercat un raționament cauzal, și-a asumat responsabilitatea, a dobândit simțăminte de rușine, vinovăție și a conchis că tot ce i se întâmplă rău, nu poate fi decât consecința actelor sale.

Orbit de superioritatea gândirii sale – până la urmă, oarecum justificat – s-a considerat superior celorlalte regnuri și s-a detașat de natură. S-a născut cultura.

Totuși relatarea biblică merită mai multă atenție asupra detaliului. Este vorba despre structura noastră intimă și modul în care funcționăm.

Avem o viață instinctuală, îndelung blamată ca fiind primitivă, păcătoasă – dar cred că este o apreciere superficială, fiindcă întreg regnul animal se conduce doar după acest ghid de conduită și este singurul care îi asigură supraviețuirea. 

Noi, oamenii avem structuri psihoafective supraiacente și gândirea rațională. Totuși cea mai mare partea a funcțiilor noastre sunt involuntare, inconștiente, necondiționate, în timp ce doar viața de relație este voluntară și conștientă.

Ce ne spune relatarea căderii? Că omul, prin intermediul organelor senzoriale, ia act de existența unor bunuri sau valori ale mediului care îi sunt necesare pentru supraviețuire.

Este pus în discuție instinctul alimentar, dar nu trebuie să excludem instinctul sexual, de conservare, etc. Senzorialul, mecanismele psihic afective și cele decizionale sunt implicate.

Acte naturale, sunt interzise arbitrar, sancționate și realitățile nefericite, nefaste ale lumii în care trăim sunt explicate, deterministic, cauzal.

Adjudecarea personală a unor valori, în condițiile vieții colective, concurențiale, trebuie supusă unor reguli, care pentru a fi respectate, trebuie împuternicite de o autoritate supremă. Asta pentru a evita dezordinea și violența.

Paul Diel pune accent pe intenționalitate, care ar fi fost suplinită cu supraconști(e,i)nță. Dar eu aș merge mai departe. Intenționalitatea este urmată de un plan, proiect, evaluarea costurilor, riscurilor, responsbilității.

Dacă ești puțin psihastenic sau chiar obsesivo-fobic, te paralizează frica și nehotărârea. Dacă un paranoic a inventat islamul, atunci un psihastenic a inventat creștinismul. Și pe Dumnezeu.

În analogie, ca și în simbolism, deseori, termenii sunt interschimbabili. Cine pe cine, a făcut? Poate aceasta este și cauza confuziei atât de frecventă, între simbol și simbolizat. 

E greu să trăiești responsabil, să-ți asumi alegerile, riscurile, să distingi între alternative. Dar dacă ar fi o instanță sau chiar două: una pentru bine și alta pentru rău (Satana, nemernicul), care să joace rol de paratrăsnet și eventual să descărcăm asupra lor responsabilitatea și consecințele propriilor acte. Comod! Și convenabil! Iată, unul dintre motivele pentru care religiile vor supraviețui! 

Că acest demers benefic unei repartiții relativ echitabile este distorsionat în forme mai mult sau mai puțin sofisticate pentru exploatarea economică, financiară, sexuală, de gen, etc., sau prin sisteme moderne disimulate, a devenit o certitudine. Dar nu acesta este subiectul.

O întrebare simplă: De ce trebuie reglementată sexualitatea, instinctul reproducerii?

Răspunsul pare evident:

–   pentru a evita suferința partenerului prin infidelitate

–   pentru protecția produsului de concepție – copilul

–   pentru a evita transmiterea afecțiunilor venerice

–   pentru a evita exploatarea sexuală, obiectualizarea femeii sau a partenerului, și abuzul sexual de orice fel

–   etc.

Multe dintre aceste cauze, pot rămâne într-o formă potențială, altele pot dispărea de la sine, nu corespund realității sau pur și simplu nu mai sunt de actualitate.

De ce trebuie o conștiință umană să țină seama de ele, să-și însușească aceleași stereotipii tradiționale, când cauzele care au condus la apariția acestora, au devenit desuete sau nu mai există?

De pildă, doi parteneri nu au nicio obligație față de terți, nu mai sunt în perioada fertilă sau au adoptat măsuri contraceptive eficiente, cunosc în profunzime regulile de igienă și profilaxie și se simt liberi să intre într-o relație mutuală. Cine are autoritatea să le reglementeze o conduită care nu-i privește decât pe ei înșiși?

Societatea umană a găsit soluții mai mult sau mai puțin fericite, acestor aspecte: familia, poligamia, haremurile, concubinajul, țiitoarele, abstinența, celibatul, contractul liber consimțit, cu sau fără participare afectivă, prostituția, în game diversificate, etc., reglementate cultural, juridic, sau prin cutume tradiționale, or ad-hoc.

Sunt ele perfecte? Nimic din ceea ce este uman nu este perfect, dar este perfectibil.

Cum decide o persoană regulile pe care și le însușește? Conform culturii, tradiției și spiritualității căreia îi aparține.

Foarte rar sau tot mai frecvent, oameni liberi, decid în cunoștință de cauză ceea ce trebuie să facă cu viața lor, fără să se mai supună unor norme devenite anacronice, fără ca prin aceasta, să ignore consecințele actelor lor.

Conștientă de raționamente ca cele de mai sus, poate o persoană să decidă ce are de făcut cu ființa, organismul ei?

Cu simțurile sale – ochii, urechile, pielea, bunul simț și mucoasele ei? Cu membrele, mâinile, picioarele și degetele sale? Cu organele, aparatele si sistemele sale: nasul, gura, auzul, văzul, stomacul, sistemul nervos sau aparatul uro-genital?

Prin supraestimare, parțial justificată, datorită abaterilor și abuzurilor, a supra-raționalizării, supra-reglementărilor, a complexelor rușinii și vinovăției, am ajuns să negăm dimensiuni esențiale ale ființei noastre.

De ce este obezitatea mai puțin vinovată decât imoralitatea? Natural, ele conduc la consecințe similare. Dar sinuciderea? Este mai gravă decât anorexia sau abstinența, castitatea? Ne putem asuma o asemenea analiză în mod responsabil, sau trebuie să facem recurs la autoritate?

A apărut inechitatea, inegalitatea de gen. Desigur, cele mai frecvente aspecte sunt comerțul cu carne vie, prostituția, exhibiționismul feminin, marketingul, fashion, etc. 

Persoane hipersensibile, captive unor sisteme draconice sau libertine, unor tradiții iraționale, ancestrale, au ajuns să fie abuzate sistematic prin circumcizie sau alte forme de mutilare, castitate și celibat, impuse instituțional sau doar ideologic, doctrinal.

Cantitatea de suferință datorită exceselor nenaturale, prin abuz, abstinență, libertinism, prostituție, este enormă.

Putem trece indiferenți mai departe, sau putem milita pentru emancipare, echitate și libertate.

Înregistrat sub Editorial

Haznaua hermeneutica

8 mai 2020 de Lasă un comentariu

Când vrem să înțelegem corect Scriptura, în primul rând trebuie să ținem seama de modul de interpretare pe care îl găsim chiar în ea. Nu putem studia matematica cu ajutorul metodelor empirice folosite în biologie sau sociologie. Nu putem studia fizica folosind aceleași instrumente ca pentru istorie. Nici adevărurile spirituale ale Bibliei nu vor fi cunoscute și înțelese corect prin metodele ateiste care abordează Biblia ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ci modul în care interpretăm Scriptura trebuie să ia în serios dimensiunea divino-­umană a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ca să putem să o interpretăm corect, noi trebuie să abordăm Biblia cu credință, nu cu scepticism sau îndoieli metodologice. 

De pe undeva, de prin lectiile SS din primavara asta.

Paragraful asta e rezumatul sublim al mizeriei intelectuale in care lincezeste putrid adventismul de ziua a saptea (impreuna cu – fiti pe pace – sumedenie de alte crestinisme). Credinta nu poate fi punctul de plecare al unei abordari oneste a Bibliei. Credinta e, in cazul bun, in care Biblia se dovedeste de incredere, rezultatul interpretarii ei atente. Acuza nerusinata potrivit careia ateismul e o optiune metodologica nu e decit frunza de smochin pe care o poarta tantos hermeneutica gaunoasa a celor care pun carul inaintea boilor – credinta inaintea interpretarii. Oricine iti cere sa crezi ca sa intelegi e un trisor. 

Aveti nevoie de vreo demonstratie sa vedeti ca asa stau lucrurile? Uitati-va numai cum citesc crestinii orice alta scriptura – cu scepticism, indoiala metodologica, ateism. 

Înregistrat sub Editorial

Ellen White minte si cind spune adevarul

7 mai 2020 de 10 comentarii

Când studiați, lăsați deoparte opiniile voastre preconcepute, precum și ideile moștenite și cultivate. Nu veți atinge niciodată adevărul dacă cercetați Scripturile pentru a vă justifica propriile idei. Lăsați-­le pe acestea la ușă… Dacă, pe măsură ce citiți, apare convingerea și realizați că părerile pe care le prețuiați atât de mult nu sunt în armonie cu Scriptura, nu încercați să o faceți să se potrivească cu aceste idei ale voastre. Nu permiteți ca ceea ce ați crezut sau practicat în trecut să vă controleze înțelegerea.

Solii pentru tineret 260 apud lectia SS de miine

Cind ai deschis Biblia azi, ai lasat deoparte prejudecata potrivit careia e o carte speciala care, pentru a fi inteleasa corect, trebuie interpretata cu reguli pe care nu le aplici niciunei alte carti? Ai abandonat ideea mostenita cum ca autorii ei nu se pot contrazice intre ei – idee care te face s-o fortezi sa spuna si ce nu spune sau mai putin decit spune? Te-ai dezbarat de prostul obicei de a-i impune sa-ti vorbeasca tie, in 2020, desi niciunul dintre autorii ei nu-si imagina un public dincolo de generatia lui?

Credinta in Dumnezeu nu este citusi de putin in armonie cu realitatea textuala a Bibliei, ci doar prima dintre multele prejudecati pe care ar trebui sa le abandonezi ca sa ajungi, citind si aceasta scriptura, la adevar.

Înregistrat sub Editorial

← Articole mai vechi

Articole mai noi →