Regresia presocratica a evangelicalismului conservator

30 ianuarie 2013 de 19 comentarii

Florin Laiu scrie pe blogul lui ca raspuns la ultimul meu post:

Nu-mi amintesc să fi comparat eu vreodată litera Genezei cu ştiinţa originilor (hey Bill Clinton, there are two of you). Mai întâi, o ştiinţă a originilor nu există. Avem doar filozofii despre origini. Simplificând, avem o filozofie creaţionistă, rezumată în Biblie şi apărată de creaţionişti cu observaţii ştiinţifice şi cu critici ştiinţifice şi filozofice la adresa evoluţionismului; şi o filozofie evoluţionistă, care porneşte de la premise naturaliste şi speculează observaţii ştiinţifice, extrapolând şi pontificând împotriva creaţionismului. Prima este o cenuşăreasă frumoasă, dar puţine şanse social-politice; a doua, o hemiplegică oribilă, corectă politic şi prestigioasă. Iar Florin Lăiu este „bolnav de religie,” ca şi cum bolnav de altceva – de exemplu, de antireligie – n-aş putea fi.

Voi ignora  raspunsurile furioase la ceea ce Florin considera a fi atacuri la persoana – de fapt o incercare de a intelege psihologic argumentul (in)estetic impotriva adevarului, sau propriile lui argumente ad-hominem – ca sa ma concentrez asupra singurului argument care merita dezbatut, problema legitimitatii stiintifice a stiintei originilor si a legitimitatii filosofico-teologice a creationismului.

Diferenta intre stiinta si filozofie redusa la cea mai simpla defintie moderna este aceea ca stiinta este falsificabila (Popper). Exista o stiinta a originilor, pentru ca stiinta originilor ofera un model falsificabil. Mai exact, pe baza modelului evolutionist se pot face predictii masurabile despre trecut (ce vom gasi in raportul fosilelor sau in arhiva ADN, rezultatele datarilor cu izotopi, etc.), sau despre felul in care ne asteptam sa opereze lumea vie. Be baza modelului big-bang facem predictii cu privire la ce vom vedea prin telescop. Pe baza teoriei nebulare facem predictii despre ce vom descoperi in alte sisteme solare sau in sistemul nostru.

 Modelul stiintific al originilor este stiintific pentru ca este falsificabil. Este demonstrat empiric pentru ca ca toate observatiile de pana acum confirma predictiile lui.

 Modelul creationist nu este stiintific pentru ca nu ofera predictii falsificabile. Creationismul stiintific este ca socialismul stiintific. Orice eveniment social-economic era interpretat ca un argument cu privire demisia inevitabila a capitalismului si victoria la fel de inevitabila a comunismului. La fel, creationismul pleaca de la concluzii apriorice si foloseste rationamente circulare. Se pot face predictii falsificabile pe baza modelului creationist, dar acestea au fost deja falsificate.

 Insa creationismul nu este filozofie, asa cum pretinde Florin. Mai intai, din cauza ca filozofia implica o disciplina a silogismului valid, care asa cum am aratat nu exista la creationisti. Dar mai ales pentru ca creationismul este o forma de materialism mitologic-religios primitiv care a fost depasit de multa vreme in filosofie.

 Evanghelicalismul conservator american reprezinta o regresie de la gandirea teologica-filozofica crestina la forme primitive de gandire in care mintea nu opereaza decat cu senzatii imediate si notiuni concrete. De aici, creationsimul nu vorbeste despre creatiune si cadere in termeni ontologici, sau despre om ca persoana ireductibila, ci este preocupat de anecdoticul naratiunii, iar omul trebuie sa fie singular din punct de vedere strict biologic.

 Definirea realitatii la interactiunea dintre om si un adevar ontologic ireductibil, problema fundamentala a filozofiei, redefinita de teologia crestina in termenii creatiei si caderii, la care fizica teoretica moderna a adaugat intuitii noi si adanci, nu exista pentru creationism. De unde “universul quantic este frumos pentru ca este creat de Dumnezeu”. Florin Laiu nu a ajuns inca la dilema pisicii lui Schroedinger. Universul quantic este frumos/urat pentru ca exita la intersectia intre subiectul uman cazut si o creatie nedefinita sau intangibila. Universul quantic este frumos pentru ca a este un model al realitatii creat de mintea umana. Florin ignora ca la Cern exista statuia lui Shiva dansand, nu cea a lui Moise cu tablele legii.

 Epistemologia conservator-evangelica este la nivelul gandirii pre-critice in care prejudecata este adevar si perceptia este realitate. In acest context, problema caderii este redusa la anecdoticul elementar: femeia, sarpele, fructul oprit. Dilemele mintii primitive tin doar de incoerenta naratiunii, care tine de adevarul subtil al Genezei, pe care creationismul il elimina in mod artificial adaugand fantezii extrabibilce sau revelatii ulterioare (ex. EGW) la textul biblic. Dilema etic-ontologica sugerata de Geneza si recunoscuta de filosofi nu exista nici pentru evreul primitiv si nici pentru adventistul modern.

 In acest sens creationismul nu este nici macar teologic. Fara nici o intentie de a raspunde insultei cu insulta, Florin Laiu nu este un teolog tocmai din acest motiv. Florin este doat un gramateos, un invatator al legii care despica firul in patru si cauta/gaseste chitzibusuri in text. Pe scurt, un fariseu.

 Nu este o insulta. Termenul fariseu exprima regresia gandirii religioase la stadiul presocratic. Ca o astfel de regresie implica aluatul fatarniciei sau recursul la acuzatia de antisemitism, o stim din istorie si nu ne surprinde.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

A cincea roata sau coloana cinci?

20 mai 2012 de 80 comentarii

Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Este fara indoiala ca teologia in sensul folosit de Aristotel si ucenicii sai medievali (un spectru care inca bantuie seminariile moderne), ca stiinta a unui οὐ κινούμενον κινεῖ – mobilizatorul imobil – este irelevanta. Teologia ca discurs an-istoric este o colectie de potcoave de la cai morti intro lume care recunosate prioritatea ontica a timpului si schimbarii. Dar tocmai aici este tendonul lui Achile la argumentul lui Ibrian. Intrucat nu exista alta cunoastere inafara de “ optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii”, iluzia unui sfarsit al istoriei din a carui perspectiva putem sa facem deosebire intre optiune tranzitorie si adevar este un doar un alt “referent fictiv” aka te(leo)lologie.

“Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor”. S-ar putea spune acelasi lucru despre ateii reflectivi. De exemplu, Lenin ca filosof. Lucrarea lui despre Mach este un exemplu de adecvare a materialismului Marxist la fizica moderna. Lamarckianismul Stalinist este un alt exemplu.

Problema merge insa mai adanc. Este viziunea prevalenta a epocii ceva la care teologia se raporteaza dinafara? Sa luam ca exemplu ceea ce Ibraim numeste contextualizare in sens Paulin. Asa cum arat in cartea mea atat Iudaismul cat si filosofia post-Socratica sunt inceercari de a elibera omul de fortele nihiliste declansate de revolutia fierului. Ambele au cautat sa ancoreze existenta intr-un absolut ontologic. Tensiunea intre ele era de natura dialectica, si sinteza a fost naturala. Philo si Iosefus Flavius ar fi fost vazuti ca autorii ei daca crestinismul nu ar fi prevalat.

La fel (alt subiect tratat in carte) revolutia stiintifica nu poate fi despartita de criza nominalista in teologie si umanismul crestin al lui Erasmus. Noile forte sociale care au declansat modernitatea au actionat si gandit in context teologic.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate.

Imi este greu sa cred ca un universitar britanic foloseste in mod serios clisee pe care le cunosc din corespondenta mea cu Florin Laiu, articole din Review, sau cursul de stiinta&religie de la Andrews. Idea este ca un teolog care are curajul sa recunoasca ca Homo Erectus nu este “amalgamation of man and beast” si in acelasi timp intelege relevanta continua a cautarilor metafizice/teologice, este interesat de “voloane, de batiste si de mode”. Vorba poetului: Unul cauta in oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si-n istorie adevar. Ron Numbers, din care Ibrian a citat la inceputul eseului, a fost acuzat de biserica lui ca vrea sa fie la moda. Eu insumi sunt considerat un adolescent intarziat in aceiasi biserica. O iau ca o provocare.

Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Teza de mai sus poate fi integrata intr-un spectru larg de la teologia dialectica a lui Karl Barth la NOMA lui Gould sau chiar fundamentalism. In ce ma priveste, umila mea opinie este diferita. Intrucat cultura nu este doar o conditie data ci este in egala masura conditionata, teologia este parte din proces in ambele sensuri. In acele momente rare cand omul depaseste o condite istorica – momentul erolului in sens Hegelean, cand omul devine creator si creatura in acelasi timp, tot arsenalul mintii este recrutat pentru razboi de ambele tabere, si teologia nu a lipsit nicodata din linia intai.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

Contributii teologice in sfera epistemologiei/ontologiei? Au fost esentiale. Motivul pentru care nu le vedem este ca au tinut de teologii heterodoxe. Ce ar fi stiinta moderna fara Descartes, Hobbes, Newton? Epistemologia/ontologia lor a vine direct din teologie.

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Teologia poate fi un discurs revelator despre om numai daca omul este Dumnezeu, ceea ce ne duce inapoi la square one pentru ca asta implica subiectivtate infinita. Exista un alt argument in favoarea teologiei, si aceste nu este legat de consolarea teologului care se simte a cincea roata la caruta. Nu a cincea roata ci coloana cinci. Cu riscul de a a parea infatuat, voi apela la iarasi la cartea mea:

The French philosopher Michel Foucault notices that there is in the history of science a process external to science itself, “where truth is formed, where a certain numbers of games are defined… an external, exterior history of truth” (Foucault, 4). The Scientific Revolution witnessed plenty of such places and games. New theological ideas preceded or completed science in many respects. The evolutionary paradigm is one of them. The struggle for social liberation, and the rethinking of God, man and nature, went together. They were in turn tied to the emancipation of emerging social forces during the industrial revolution.

The divorce between science and faith took place only after the revolutionary class became dominant. Scientific mass production and distribution of goods, along with free money movement and parliamentary politics, became the new foundation for power. Science was incorporated in a new dominant ideology, just as Christian metaphysics had been a constituent of the old one.

From Marx to Heidegger, the secular prophets of modernity told the world that the new order was the root of man’s alienation from his essential being. Ideology, aided by the authority of science, would therefore need first to hide the alienation of modern life. In other words, to hide deeper dimensions from scrutiny. Empiricism becomes a smoke screen, obscuring ontological questions. Science passes judgment on theological inquires. Life is reduced to chasing materialistic illusions.

Teologia (heterodoxa) face parte dintr-un arsenal necesar pentru a realiza ceea ce profetul fara Dumnezeu Geoerge Orwell spunea ca a devenit imposibil: victoria omului impotriva unei lumi in care atat religia cat si stiinta au fost recrutate impotriva lui.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Credinta intre metafizica si hermeneutica

13 mai 2012 de 26 comentarii

Nu de mult, un tanar a “luat ostatec trupul Mantuitorului” la o biserica din Chicago. Mai exact, a luat painea de comuniune din mana preotului, si a fugit cu ea din biserica. Evenimentul a pus in grea incurcatura biserica, care a trebuit sa alerge la fileu pentru o minge imaginara. La celalalt capat al spectrului ideologic, Pharyngula lui PZ Myers nu a scapat ocazia sa ridiculizeze dogma transubstantiatiunii.

Gestul poate fi interpretat si altfel. Daca vreti, in sensul lui Tolstoi tragand cu pistolul in pocalul de comuniune (Tolstoi nefiind Lenin). Biserica este cea care prin dogme si institutii a luat ostateca ideea Incarnarii. Tanarul a luat inapoi ceea ce ni s-a furat.

Ideea incarnarii este aceea ca Dumnezeu s-a golit de atributele sale si le-a transferat asupra creaturii: “imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”. Aceasta idee are un caracter hermeneutic mai degraba decat metafizic. Cu alte cuvinte, nu implica un set de afirmatii absolute despre realitate (gen oamenii au fost contemporani cu dinosaurii), dar interpreteaza perspectiva istorica asupra realitatii dupa criterii absolute.

Sa consideram trei exemple.

Metafizica lui Pavel era definita in mare masura de apocaliptica iudaica si mai putin de Aristotel. Hermeneutica incarnarii depaseste aceasta metafizica. Pavel crede sincer ca sclavia si subordonarea femeii tin de ordinea naturala (de la creatiune) a lumii. Incarnarea implica “umplerea” sclavului si femeii cu atributele divine, deci implicit rasturnarea ordinii existente.

In secolul xix, metafizica lui Max Stirner este opusul lui Pavel. Stirner considera ca religia este o alienare. Omul a transferat asupra divinitatii potentialul sau infinit. Ideea origineaza cu Feuerbach. Stirner merge insa mai departe si denunta orice institutie care transcende individul (biserica, regele, patria) ca o forma de alienare. In Prusia secolului xix, trinitatea biserica/rege/patrie este la fel de vitala ca patriarhatul sau sclavia in Roma imperiala. Ideea revolutionara este aceea ca omul nu poate fi subordonat institutiilor pentru ca omul este un absolut. In genealogia ideilor moderne, notiunea ca omul este un absolut decurge insa din ideea incarnarii.

Al treilea exemplu este din timpul nostru. Locul dualitatii pater/dominus si al trinitatii biserica/patria/regele l-a luat monoteismul corporat. Economia, armata, guvernul, scoala, divertismentul sunt parte din puterea corporata. Biserica nu face exceptie. Relativismul postmodern si fundamentalismul religios sunt ideologii ale puterii corporate. Conflictul dintre ele este inselator. Scopul comun este acelasi: a pastra ideea Incarnarii prizoniera in biserici. Este interesul puterii ca oamenii sa confunde credinta cu aderarea la o metafizica moarta, sau sa nu creada in nimic.

Credinta metafizica este un dusman care trebuie invins (dezertarea nu este o optiune). Credinta ca hermeneutica este viitorul, (daca viitorul exista).

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Autoevaluare

22 decembrie 2011 de 117 comentarii

Nota: Articolul este o parodie si trebuie citit ca atare. Continutul exprima opinia autorului. Desi este semnat „Arsenie Nutzescu”, apartine lui Anubis.

Buna la toata lumea de pe O2.

De la bun inceput doresc sa va spun ca eu cred in Isus. Nu am fost intotdeauna asa, schimbarea s-a produs la 16-17 ani. M-am intrebat Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

„vreau o păpușă care să danseze” – interpasivitatea ritualurilor

3 decembrie 2011 de 34 comentarii

Astăzi, în cadrul predicii, pastorul alege să spună o istorioară adevărată:

Odată, o cunoștință urma să vină în țară după ceva vreme petrecută peste hotare. O întreabă la telefon pe fiica mea care era mică pe atunci ce dorește să i se aducă. N-o să vă vină să credeți ce a răspuns! Știți care era trauma fiicei mele (chiar a nimerit cuvântul ”traumă” deși l-a folosit neintenționat – observația mea)?! A răspuns: vreau o păpușă care să danseze.” În sală chicote și nedumerire. Pastorul continuă ”pentru că fiica mea nu dansa (nu avea voie să danseze – adaug eu), și-a dorit o păpușă care să știe să danseze.” (care are voie să danseze, în locul ei – observația mea).

Povestioara asta hazlie care a avut, probabil, drept principal obiectiv descrețirea frunților celor din auditoriu, pe mine m-a întristat teribil. Am văzut în ea matricea de gândire actuală, am văzut în ea paradigma în care funcționează sistemul de credințe astăzi, m-am văzut pe mine în oglindă.

Mă gândesc la o altă istorisire pe care filosoful Slavoj Žižek o folosește des în prezentările sale. Este vorba despre Niels Bohr, fizicianul danez care a avut mari contribuții în înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice, fiind totodată laureat al Premiului Nobel în 1922. Se spune că acesta a primit vizita unui prieten la casa pe care o avea undeva la țară, în Danemarca. Prietenul său, om de știință și el, rămâne uimit de potcoava pe care o vede atârnând la ușa casei (potcoava reprezintă un obiect superstițios despre care se crede că ar proteja casa de spiritele rele). Vădit contrariat, bărbatul îl întreabă pe Niels: ”Ești nebun?! Ce caută obiectul ăsta aici? Crezi în așa ceva?!”. Bohr îi răspunde zâmbind: ”Evident că nu cred în așa ceva! Doar sunt om de știință ca și tine!”. Prietenul, și mai iritat, îl întreabă: ”Atunci ce caută potcoava asta la ușa casei tale?”. Răspunsul final vine: ”În mod clar nu cred în asemenea superstiții, dar, se spune că funcționează chiar dacă nu crezi în ele!”.

Zizek conchide că, de fapt, așa funcționează ideologia în ziua de azi: nu pretindem că noi suntem cei care credem, însă avem nevoie de cineva care să creadă în locul nostru. Este vorba de un cinism nu în sensul lui de bază, acela care se referă la oameni răi care manipulează, ci de un cinism redefinit: noi practicăm credințe fără să credem în ele. Acest lucru are o consecință mult mai gravă decât ne-am închipui: de fapt, noi ne supunem (obey) mult mai mult decât apărem s-o facem.

Robert Pfaller, un filosof austriac drag lui Zizek deasemenea, a introdus conceptul de ”interpasivitate” care apărea, inițial, în domeniul artei contemporane cu scopul unui aport critic adus noțiunii de ”interactivitate”, definitorie pentru discursul artei contemporane (click aici pentru detalii). Interpasivitatea se referă la reacțiile pasive pe care le transferăm unul altuia – ceilalți sunt pasivi pentru noi. Zizek dă un exemplu specific în acest sens: vii acasă obosit după o zi de lucru, te așezi în fața televizorului și dai drumul la unul dintre serialele acelea de comedie stupiduțe care folosesc acel tip de ”canned laughter” (un tip special de soundtrack, care apare în anumite show-uri televizate și sitcomuri și constă în sunetul artificial care imită râsetele unui presupus auditoriu); deși tu, ca spectator, nu schițezi nici un zâmbet în timp ce programul rulează pe ecranul din fața ta, la sfârșitul acestuia, te simți încărcat (nu descărcat!) ca și cum tu însuți ai fi râs. Așa funcționează și ritualurile: aparent, nu credem în ele, dar avem nevoie de un Celălalt care să creadă în locul nostru. Nimeni nu mai crede astăzi în Moș Crăciun, însă el continuă să existe și funcționeze ca personaj de sine-stătător. Atunci când părinții care pun cadouri sub brad pentru copiii lor spunându-le că Moșul le-a adus sunt întrebați de ce le transmit copiilor o informație pe care ei înșiși o găsesc stupidă (existența lui Moș Crăciun), ei își justifică gestul afirmând că se prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe copiii lor. Partea interesantă este că dacă îi întrebi pe copii dacă ei cred în Moș Crăciun, vor da exact același răspuns ca părinții lor (”evident că nu cred, dar mă prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe părinți”).

Această structură se aplică și credințelor religioase. Credința religioasă devine, astfel, un subiect al practicii interpasivității. Nu noi înșine trebuie să fim cei care să gustăm din așa-zisul ”comfort al religiei”, ci un anonim Altcineva trebuie să ne facă să credem că noi, de fapt, credem. Această anonimă obiectivă iluzie se regăsește în fiecare dintre ritualurile religioase. De exemplu, atunci când scriem niște motive de rugăciune pe o bucată de hârtie și ne așteptăm ca cineva să se roage pentru noi, ne comportăm ca și cum nu există dubiu că răspunsul la astfel de rugăciuni va veni neîntârziat. Sau atunci când mergem la biserică și aprindem lumânări pentru sufletul nostru sau al celor dragi și lumânarea mai rămâne aprinsă câteva ore după ce noi părăsim incinta respectivă. Aceasta este o gândire de tipul ”ca și cum” în sensul că bucata de hârtie ori lumânarea se roagă pentru noi, sau, mai mult, noi înșine ne rugăm prin intermediul acestor obiecte ”ajutătoare”. Frumusețea acestui fapt se traduce în interiorul psihicului nostru prin aceea că, personal, mă pot gândi la orice vreau eu, pot avea cele mai perverse gânduri, – aceasta nu contează -, pentru că, indiferent la ce mă gândesc, în mod obiectiv eu mă rog.

Întorcându-mă la povestioara inițială, cea cu păpușa care știe să danseze, mă întreb: oare aceste obiecte care ”fac în locul nostru” îndeplinesc, într-adevăr, rolul pozitiv de sublimare? Fac ele ”the dirty job” în locul nostru? Deviază ele pulsiunea noastră spre un scop nou, sănătos valorificat? Reușesc realmente să ne facă să ne descărcăm de o anumită energie de afect? Mă gândesc la mine care am primit, de multe ori, replica ”vorbești mult”. Totodată, referitor la un ritual (sănătos zic eu, hehe) de-al meu pe care-l cultiv de ceva ani – acela de a încerca să scriu ceva ce-mi place să cred că seamănă cu literatura – mi s-a spus că textele mele sunt excelente (nu a fost deloc rezervat în complimente interlocutorul meu, ce-i drept, hehe) în ceea ce privește forma, stilistica, că sunt foarte intelectuale, dar că le cam (!) lipsește emoția. O nouă întrebare se naște acum: îndeplinește actul meu artistic, într-adevăr, rolul de sublimare? Sau, vorbesc atât de mult, tocmai pentru ca, de fapt, să nu fiu nevoită să spun/fac/simt ceva? Pentru că nu-mi permit, nu-mi dau voie încă să dansez și mă mulțumesc doar cu o păpușă dansatoare? Răspunsul, timpul îl va da. Sau interpasivitatea, cine știe.

Foto: Wild strawberries (1957), Ingmar Bergman

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Tema 4: Wittgenstein în înțelegerea credinței religioase

13 septembrie 2011 de 26 comentarii

Penultima prezentare pe care am ales-o pentru expunere în această miniserie, se referă la concepția lui Wittgenstein asupra credinței religioase. Conferința a fost susținută de prof. dr. Adrian Paul Iliescu.

Preliminarii:

1. Filosoful nu trebuie să construiască teorii globale asupra unui subiect. Filosofia trebuie să facă o muncă de clarificare conceptuală.

2. Nu există un mod unic și economic de a practica credințele religioase.

3. Concepția lui Wittgenstein se bazează pe supoziția că în domeniul credinței religioase nu se ascunde nici un mister, că nu ne confruntăm cu un mare necunoscut. El pleacă de la supoziția că noi știm ce e religia (nu e necesar să vină filosoful să ne (i)lumineze în privința aceasta). Atunci, se pune întrebarea: de ce mai trebuie să construiască Wittgenstein un set de analize? Răspunsul ar fi următorul: deși știm ce e religia, o interpretăm în mod greșit. Când încercăm să sintetizăm, să teoretizăm cu privire la religie, ne rătăcim într-un sistem de idei, analogii, interpretări care sunt greșite. Cu alte cuvinte, suntem victimele unei auto-înșelări.

Citate reprezentative – Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 111-157, fragmente:

”Miezul chestiunii este ca daca ar exista dovezi, aceasta ar distruge de fapt intreaga intreprindere. Orice numesc in mod obisnuit dovada nu m-ar influenta catusi de putin. Sa presupunem, bunaoara, ca am cunoaste oameni care prezic viitorul, care fac preziceri cu ani si ani mai inainte si ca ei ne descriu un fel de Zi a Judecatii. Destul de ciudat este ca daca asa ceva ar exista si chiar daca ar fi ceva mai convingator decat ce am descris eu, credinta ca acest lucru se va intampla n-ar fi deloc o credinta religioasa. Sa presupunem ca ar trebui sa renunt la toate placerile din cauza unei asemenea preziceri. Daca fac cutare lucru, cineva ma va arunca in flacari peste o mie de ani etc. Nu as ceda. Cele mai bune dovezi stiintifice nu reprezinta aici nimic.” Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Școala de vară ”Știință, religie și filosofie ” 2011 – Tema 3: Relația dintre cunoașterea științifică și credința religioasă

12 septembrie 2011 de 63 comentarii

Această prezentare a fost oferită de domnul academician Mircea Flonta, profesor onorific al Facultății de Filosofie, Universitatea București. Dumnealui a avut în vedere, în primul rând, clarificarea termenilor ce intră în componența sintagmelor ”cunoaștere științifică” și ”credință religioasă”. Un aspect deosebit de important îl constituie această clarificare, întrucât, din cauza înțelegerii eronate a termenilor, mulți au văzut relația dintre știință și religie ca nefiind în vreun alt fel, decât conflictuală. De subliniat că, atunci când ne referim la cele două domenii în discuție, corect e să spunem ”cunoaștere științifică” respectiv ”credință religioasă”. Vom vedea, în cele ce urmează, de ce această distincție e necesară.

Cunoașterea științifică:

–          E cunoaștere obiectivă prin excelență, bazată pe experiența comună;

–          Rezultatul cunoașterii științifice e unul care poate fi repetat, deci prin aceasta verificat;

–          Rezultatul  autentic forțează consensul  (vezi Comunitatea științifică);

–          Cunoașterea științifică are un caracter relativ și autocorector;

–          Este modestă (întrebările pot fi controlate critic);

 

Credința religioasă:

–          Operează cu reprezentări;

–          Devine sursă de beneficii și consolare;

–          Atenuează și suprimă frica de moarte;

Conflictul între cele două apare tocmai pentru că noi folosim termenul ”cunoaștere” în moduri foarte diferite, unele care nu au deloc legătură cu realitatea. De exemplu, folosim ”cunoaștere”, atunci când vorbim de reprezentări (”cunoașterea religioasă e obiectivă” – fals).  Relația dintre cele două domenii trebuie văzută, mai degrabă, ca o complementaritate.  În locul acesteia, întâlnim două poziții extreme, poziții ce se conturează din ce în ce mai clar în peisajul conflictului actual dintre știință și religie: pe de-o parte, avem poziția lui Dawkins care pare că NU susține deloc modestitatea științei, pe de cealaltă parte, o avem pe cea a lui Alvin Plantinga care susține ideea că orice afirmație care contrazice Biblia trebuie privită cu suspiciune (vezi http://www.asa3.org/ASA/dialogues/Faith-reason/CRS9-91Plantinga1.html).

 

Delimitarea netă drept garanție a conviețuirii fără tensiuni

”Punctul de vedere că știința modernă și religia sunt domenii net distincte ale gândirii, care nu se ating și nu pot să prezinte o zonă de suprapunere, este adesea perceput drept o marginalizare a credinței religioase într-o societate secularizată. În realitate, au existat oameni profund religioși care au aderat fără rezerve la acest punct de vedere și l-au susținut cu pasiune. Soren Kierkegaard, bunăoară, opunea frontal credința rațiunii, cunoașterii obiective, științei. Pentru el, problemele adevăratului creștin nu au nimic în comun cu cele care solicită exercițiul rațiunii, în particular al gândirii orientate spre cunoaștere. Nu numai că religia nu poate primi o întemeiere rațională, dar ea nu are nevoie de o asemenea întemeiere (…). Iar L. Wittgenstein, care a fost influențat în această privință de către Lev Tolstoi, considera că singura temă a gândirii religioase este cea a sensului vieții. Pentru el, credința creștină era pe deplin decuplată de lumea cunoașterii, a teoriei, de orice fel de reprezentări cosmologice (…).
O despărțire clară a credinței de știință, acea despărțire care exclude orice posibilitate ca ele să intre în competiție sau să ajungă la conflict, este posibilă chiar dacă ele nu vor fi opuse una alteia în acest mod. Este ceea ce ilustrează poziția adoptată de cunoscutul teolog catolic Hans Kung, într-o carte recent consacrată acestei teme: ”Relația Dumnezeu-lume, Dumnezeu-om poate fi formulată doar dialectic: Dumnezeu este transcendență, însă în imanență. Este vorba de o eternitate, dar în temporabilitate, de nemăsurabilitate, dar în spațiu.” (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 124-125)” (Mircea Flonta, Darwin și după Darwin, ed. Humanitas, București, 2010, pp. 246-247)

 

Poziția lui Kung:

Poziția lui Kung merită atenție între altele deoarece arată că punctul de vedere al separării depline a imaginii naturii configurate prin cercetarea științifică de credința religioasă poate fi îmbrățișată atât de credincioși, cât și de agnostici. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Articole mai noi →