Epikuros nu intra in Imparatie

Anunțuri

Stiinta rade la urma

Revolutia stiintifica a inceput cu un hohot de ras. Intr-o scrisoare catre Kepler din 1610, Galileo povesteste reactia filosofilor din Pisa la descoperirea lunilor lui Jupiter.

Ce ai spune despre cei mai importanti filosofi ai facultății de aici, carora m-am oferit de o mie de ori sa le arat descoperirile mele, dar care, cu încăpățînarea unui șarpe leneș imbuibat, niciodată nu au fost de acord să se uite la planete si la luna prin telescop? Într-adevăr, la fel cum șerpii isi inchid urechile, așa închid acești oameni ochii la lumina adevărului.

Acestea sunt descoperiri majore; totuși pentru ei nu reprezinta o surpriza. Oamenii acestia cred că filosofia (stiinta n.n.) este un fel de carte ca Eneida sau Odisea, și că adevărul trebuie căutat, nu în univers, nu în natură, ci (ca sa folosesc propriile lor cuvinte), prin compararea textelor! Ce am mai râde draga Kepler daca ti-asi povesti ce argumente a adus împotriva mea, în prezența Marelui Duce, primul filosof al facultății de la Pisa, încercand, cand cu argumente logice, cand cu incantantii magice, să darame noile noastre planete (satelitii lui Jupiter n.n.) din ceruri. Galileo catre Kepler, 1610.

Rasul lui Galileo este cel mai bun comentariu la critica stiintei ex-cathedra filosofica/teologica.

Sa lasam la o parte discutia fara sfarsit despre relatia epistemica intre dogma si axioma. „Marxistul” din mine vede ceea ce nu vad urmasii de astazi ai filosofilor din Pisa: lupta pentru putere. Din acest punct de vedere, diferenta intre cele doua consta in faptul ca nici un imparat nu a convocat pe toti matematicienii sa se puna de comun acord asupra axiomelor si postulatelor lui Euclid, nici nu a creat un aparat de represie a dizidentelor ne-euclidiene. Si, ca sa adaug insulta la rana, il voi adauga pe Durkheim la Marx, cu teza ca rolul dogmei este tocmai sa justifice existenta preotului ca si custodian al ei. Caci axiomele si postulatele lui Euclid exista independent de geometru, dar dogma fara preot nu este.

In 1972, cand Pioneer a dus mesajul nostru catre stele, NASA nu a gravat pe placa de aur simbolul din Nicaea, ci pulsatia electronului in atomul de hidrogen si pozitia soarelui fata de 14 pulsari in galaxie la data lansarii, in matematica binara. Axiomele matematice sunt adevarate pentru orice inteligenta din univers. Nimeni la NASA nu a pariat insa pe ideea ca dogma ar reprezenta acelasi lucru.

A avut, fireste, si dogma ceva de spus. Ce cauta cuplul acela fara frunza de smochin pe placa? The churched stiu ca fiintele necazute poarta robe de lumina. Nu avem dreptul sa infectam universul cu virusul concupiscentiei, ca s-ar putea sa ne trezim cu un asteroid in loc raspuns.

Tot Marx ne invata „sa ne despartim de trecut razand”. Rasul lui Galileo este rasul de trecutul care se repeta ca farsa. Este nevoie sa redescoperim rasul lui Galileo. De ce? Pentru ca astazi cei care rad sunt tocmai serpii imbuibati cu sofisme postmoderne si antichitati teologice. Intr-o perfecta manifestare a ceea ce psihanaliza numeste stadiul anal, ne viziteaza cand au diaree sau se incolacesc in scorburi cand sunt constipati. Ei gasesc certitudinile stiintei ridicol de naive, dar nu se indoiesc de intelepciunea care se masoara prin lungimea frazelor si a barbilor.

Domnilor si doamnelor, am ajuns sa intelegem universul. Asta nu mai este revolutie. Este eschatologie. Sa avem deci rasul celui care rade la urma.

Școala de vară ”Știință, religie și filosofie ” 2011 – Tema 3: Relația dintre cunoașterea științifică și credința religioasă

Această prezentare a fost oferită de domnul academician Mircea Flonta, profesor onorific al Facultății de Filosofie, Universitatea București. Dumnealui a avut în vedere, în primul rând, clarificarea termenilor ce intră în componența sintagmelor ”cunoaștere științifică” și ”credință religioasă”. Un aspect deosebit de important îl constituie această clarificare, întrucât, din cauza înțelegerii eronate a termenilor, mulți au văzut relația dintre știință și religie ca nefiind în vreun alt fel, decât conflictuală. De subliniat că, atunci când ne referim la cele două domenii în discuție, corect e să spunem ”cunoaștere științifică” respectiv ”credință religioasă”. Vom vedea, în cele ce urmează, de ce această distincție e necesară.

Cunoașterea științifică:

–          E cunoaștere obiectivă prin excelență, bazată pe experiența comună;

–          Rezultatul cunoașterii științifice e unul care poate fi repetat, deci prin aceasta verificat;

–          Rezultatul  autentic forțează consensul  (vezi Comunitatea științifică);

–          Cunoașterea științifică are un caracter relativ și autocorector;

–          Este modestă (întrebările pot fi controlate critic);

 

Credința religioasă:

–          Operează cu reprezentări;

–          Devine sursă de beneficii și consolare;

–          Atenuează și suprimă frica de moarte;

Conflictul între cele două apare tocmai pentru că noi folosim termenul ”cunoaștere” în moduri foarte diferite, unele care nu au deloc legătură cu realitatea. De exemplu, folosim ”cunoaștere”, atunci când vorbim de reprezentări (”cunoașterea religioasă e obiectivă” – fals).  Relația dintre cele două domenii trebuie văzută, mai degrabă, ca o complementaritate.  În locul acesteia, întâlnim două poziții extreme, poziții ce se conturează din ce în ce mai clar în peisajul conflictului actual dintre știință și religie: pe de-o parte, avem poziția lui Dawkins care pare că NU susține deloc modestitatea științei, pe de cealaltă parte, o avem pe cea a lui Alvin Plantinga care susține ideea că orice afirmație care contrazice Biblia trebuie privită cu suspiciune (vezi http://www.asa3.org/ASA/dialogues/Faith-reason/CRS9-91Plantinga1.html).

 

Delimitarea netă drept garanție a conviețuirii fără tensiuni

”Punctul de vedere că știința modernă și religia sunt domenii net distincte ale gândirii, care nu se ating și nu pot să prezinte o zonă de suprapunere, este adesea perceput drept o marginalizare a credinței religioase într-o societate secularizată. În realitate, au existat oameni profund religioși care au aderat fără rezerve la acest punct de vedere și l-au susținut cu pasiune. Soren Kierkegaard, bunăoară, opunea frontal credința rațiunii, cunoașterii obiective, științei. Pentru el, problemele adevăratului creștin nu au nimic în comun cu cele care solicită exercițiul rațiunii, în particular al gândirii orientate spre cunoaștere. Nu numai că religia nu poate primi o întemeiere rațională, dar ea nu are nevoie de o asemenea întemeiere (…). Iar L. Wittgenstein, care a fost influențat în această privință de către Lev Tolstoi, considera că singura temă a gândirii religioase este cea a sensului vieții. Pentru el, credința creștină era pe deplin decuplată de lumea cunoașterii, a teoriei, de orice fel de reprezentări cosmologice (…).
O despărțire clară a credinței de știință, acea despărțire care exclude orice posibilitate ca ele să intre în competiție sau să ajungă la conflict, este posibilă chiar dacă ele nu vor fi opuse una alteia în acest mod. Este ceea ce ilustrează poziția adoptată de cunoscutul teolog catolic Hans Kung, într-o carte recent consacrată acestei teme: ”Relația Dumnezeu-lume, Dumnezeu-om poate fi formulată doar dialectic: Dumnezeu este transcendență, însă în imanență. Este vorba de o eternitate, dar în temporabilitate, de nemăsurabilitate, dar în spațiu.” (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 124-125)” (Mircea FlontaDarwin și după Darwin, ed. Humanitas, București, 2010, pp. 246-247)

 

Poziția lui Kung:

Poziția lui Kung merită atenție între altele deoarece arată că punctul de vedere al separării depline a imaginii naturii configurate prin cercetarea științifică de credința religioasă poate fi îmbrățișată atât de credincioși, cât și de agnostici. Citește mai mult din acest articol