Etica neîncrederii în om

În articolul său Edi are două traiecte: denuţarea libertarianismului, respectiv o aplicare şi extindere a unor concepte weberiene.

Să le luăm pe rând:

„Ce avem aici este o dogma economica care refuza orice compromis cu binele public sau nevoile comunitatii, atunci cand se ajunge la legile pietei, reducerea cheltuielilor publice, deregularea economiei, sau privatizarea serviciilor catre populatie. Dogma este impusa prin politica de santaj de institutii transantionale ca FMI sau Banca Mondiala, prin eludarea mecanismelor democratiei de catre elitele locale, uneori chiar prin lovituri de stat sau interventii militare.”

Binele public şi nevoile comunităţii sunt servite cel mai bine nu de o redistribuţie cu japca făcută de o şleahtă de birocraţi oportunişti, ci de un cost unitar redus al producţiei de scară. Asta nu e vreo dogmă. FMI sau BM nu par a fi vreodata pro-piaţă, iar apetitul lor pentru pârghii fiscale e marcă a acestei optici.

„Acestea permit corporatiilor transantionale sa ignore hotararile curtilor de justitie domestice, sa eludeze legile de protectie a mediului, sa faca politie pe internet, sa limiteze accesul consumatorilor la medicamente generice ieftine, si sa limiteze suveranitatea legislativa a tarilor semnatare”

Dacă lăsăm la o parte clişeele de stânga şi accente alarmiste din această frază, cu ce rămânem?

Să fac în acest punct o remarcă: Edi nu conteneşte să condamne legitimarea de către evanghelici a (apropae) oricărei nedreptăţi sociale pe seama condiţiei postlapsariene. Şi aici sunt de acord cu el. Ce apare apoi ca o inconsistenţă este vădita neîncredere a lui Edi în capacitatea oamenilor de a-şi coordona activităţile în lipsa vreunui tătuc supravegehetor. Edi dă astfel crezare mitului că fără „organe de ordine” oamenii şi-ar da în cap. Dacă schimbul liber a demonstrat ceva, aceasta este faptul că libertatea umană în apărarea unor interese exclusiv private conduce la bunăstare socială generalizabilă (nişte Adam Smith sau ceva …?!).

Partea legată de folosirea cadrului de discuţie a lui Weber este orecum de uzură, deoarece ceea ce spusesem eu in postarea precedentă nu depinde în vreun fel de teză lui Weber. Mă voi limita deci la următoarele consideraţii.

„Etica protestantă” ca sintagmă weberiană e o alcătuire foarte înşelatoare, pentru că nu se referă la etică (etica protestantă propriu-zisă, istoric vorbind, este cea a Decalogului) şi pentru că nu este protestantă, ci strict reformată (apelul lui Weber la Luther sau Wesley este derutant). Nu pot să iau de bună vreo corelaţie strictă (ori pentru Edi si amicul Petrof asta e chiar un fel de dogmă, chiar dacă una de metodă, nu de conţinut) între: a crede doctrina X, a avea pe cale de consecinţă efectul psihologic Y şi ca rezultat social apariţia unei serii de caracteristici a ceea ce numim capitalism. Weber reuşeşte de multe ori să echivocheze sensul raţionalităţii şi atunci când e nevoie de o oarecare disciplină în a face distincţii teologice, îsi declină competenţa spunându-ne că ceea ce contează nu este formularea doctrinară, ci efectul psihologic. De parcă acesta din urmă nu ar fi şi el tot un fel de pasăre de pe gard.

Edi îmi dă dreptate în privinţa unei oarecare incongruenţe între ortodoxie şi capitalism, doar că din motive pe care eu nu le-aş invoca. Spiritul capitalismului nu s-a nascut atunci când crede Weber că s-a născut, asta dacă am citit Eclesiastul. Iar faptul că Ortodoxia este inimaginabilă fără Bizanţ este fie o limită a imaginabilităţii noastre, fie o prejudecată. Obiecţia mea la convieţuirea dintre liberalism si Ortodoxie – exprimată în cel mai succint mod cu putinţă – este legată de dificultatea rezolvării tensiunii dintre individualismul metodologic/ontologic al constitutirii pieţei si comunitarianismul (deofiinţimea umană) ca dat revelaţional în Ortodoxie.