Dumnezeii unora si altora

In comentariile sale recente, Edi contureaza o viziune asupra dumnezeului sau, ezit sa spun ca acesta este Dumnezeu. El nu este cu siguranta dumnezeul crestinismului istoric si Edi nici nu pretinde ca ar fi vorba de acelasi personaj. Dumnezeul scolasticii reformate si al evanghelicalismului contemporan este descris in termeni peiorativi de Edi,  ca si cum ar fi o hidoasa constructie conceptuala deviata de la mesajul lui Hristos si provenita dintr-o intelegere denaturata a rolului si continutului scripturii.

In opinia mea, un dumnezeu gnostic (in sensul atribuit de Edi acestui termen) este o creatie speculativa, inutila ca dispozitiv explicativ pentru sfera de preocupari pe care Edi o mai permite inca religiei – vezi distinctia sa ontic-ontologic. Sa vedem de ce afirm aceasta.

Edi deplange inflatia de termeni descriptivi folositi despre dumnezeu in teismul clasic doarece acestia pot conduce in mod lejer la idolatrie. In cohorta de atribute divine exista insa unul care arunca mai multa lumina asupra a ceea ce vreau sa discut aici, este vorba despre “incomprhensibilitatea divina”. Prin aceasta sintagma, teologia reformata – via H.Bavinck- C.Van Til-K.S.Oliphint- nu a vrut sa spuna ca dumnezeu este mistic sau inaprehensibil ci ca: 1. cunoasterea noastra este diferita ca modalitate de cea a lui dumnezeu si 2. ca acesta cunoastere este non-exhaustiva. Posibilitatea cunoasterii in acest context este oferita doar in virtutea distinctiei Creator/creatura. Creatura umana avand ea insasi caracter revelator (ca imago Dei) si cunoasterea de care ea este capabila fiind doar una derivata. Nu putem cunoaste nici un aspect al existentei in felul in care dumnezeu o face, altfel am fi dumnezeu si distinctia Creator/creatura ar disparea.

Tinand cont de aceste precizari teologia reformata a produs un discurs “umil, critic si fericit”. Este adevarat ca evanghelicii contemporani au produs o teologie de fast food pentru mase si ca ei vorbesc despre dumnezeu ca si cum tocmai au fost cu el la bere, neglijand astfel faptul ca orice interpretare a revelatiei (naturala sau scrisa) si a caracterului ei este precara si failibila asemenea oricarui demers uman.

Dumnezeul lui Edi permite insa o serie de predicatii care, cred eu, il transforma intr-o divinitate la fel de idolatra precum cele pe care Edi le condamna – dumnezeul lui Moody, dumnezeul  lui Collins etc. Un dumnezeu care geme si se revolta alaturi de creatie impotriva vicisitudinilor limitarii umane este un dumnezeu subcrestin sub raportul comprehensibilitatii si chiar al demnitatii de a merita a fi bagat in seama. Edi ar trebui la acest nivel sa faca niste precizari terminologice pe care era nevoie sa le faca mai demult, asta deoarece:

  1. Dumnezeul sau este o specie diferita de ceea ce intelege vulgul prin dumnezeu;
  2. Hristosul sau este un hristos cu un mesaj social pronuntat;
  3. E un hristos suficient de anistoric pentru ca referintele evanghelice pot fi mereu trunchiate dupa bunul plac  si considerate nedemne de incredre datorita unor interferente ale redactorilor evangheliilor.
  4. Evanghelia sa este o evanghelie seculara a imbunatatirii conditiei umane

Revenind acum la dumnezeul lui Edi, acest dumnezeu pierzand atributele anselmiene (atotperfectiunile) este greu de intrezarit cum ar mai putea sa joace un rol de referential in sfera preocuparilor etice si a celor ultime. In aceste conditii ma intreb la ce bun sa postulam ceva precum “baza oricarei existente”? De unde am ajuns la concluzia  ca aceasta postulare este inevitabila: Din inductie empirica? (Nu cred) Din revelatia scrisa? (Nu cred) Din speculatie? (Posibil).

Si atunci de ce sa cred (da, acesta e cuvantul) ca un astfel de dumnezeu merita atentia mea, doar pentru ca teologia unei denominatii m-a dezamagit? Nota bene, nu e cazul meu personal.

Voi incheia cu un citat vis-a-vis de precizarile terminologice despre care vorbeam la un moment dat si de felul in care ne-am putea eticheta dumnezeii drept crestini:

“Desigur, nici unei conceptii despre lume nu i se confera finalitate. Unele conceptualizari, mai mult decat altele, contin accente asupra carora revelatia iudeo-crestina insista. Dar nicio conceptualizare nu se poate concentra impotriva elementelor de baza ala revelatiei biblice si sa declare totusi ca este ideal sau acceptabil crestina. A elabora o presupusa conceptie crestina pe baza filosofiei seculare prin prezentarea unor puncte de contact inrudite cu teologia biblica, excluzand orice conceptie scripturala care nu este inrudita, constituie o batjocura la adresa revelatiei divine inteligibile” C.F.H. Henry .

A cincea roata sau coloana cinci?

Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Este fara indoiala ca teologia in sensul folosit de Aristotel si ucenicii sai medievali (un spectru care inca bantuie seminariile moderne), ca stiinta a unui οὐ κινούμενον κινεῖ – mobilizatorul imobil – este irelevanta. Teologia ca discurs an-istoric este o colectie de potcoave de la cai morti intro lume care recunosate prioritatea ontica a timpului si schimbarii. Dar tocmai aici este tendonul lui Achile la argumentul lui Ibrian. Intrucat nu exista alta cunoastere inafara de “ optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii”, iluzia unui sfarsit al istoriei din a carui perspectiva putem sa facem deosebire intre optiune tranzitorie si adevar este un doar un alt “referent fictiv” aka te(leo)lologie.

Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor”. S-ar putea spune acelasi lucru despre ateii reflectivi. De exemplu, Lenin ca filosof. Lucrarea lui despre Mach este un exemplu de adecvare a materialismului Marxist la fizica moderna. Lamarckianismul Stalinist este un alt exemplu.

Problema merge insa mai adanc. Este viziunea prevalenta a epocii ceva la care teologia se raporteaza dinafara? Sa luam ca exemplu ceea ce Ibraim numeste contextualizare in sens Paulin. Asa cum arat in cartea mea atat Iudaismul cat si filosofia post-Socratica sunt inceercari de a elibera omul de fortele nihiliste declansate de revolutia fierului. Ambele au cautat sa ancoreze existenta intr-un absolut ontologic. Tensiunea intre ele era de natura dialectica, si sinteza a fost naturala. Philo si Iosefus Flavius ar fi fost vazuti ca autorii ei daca crestinismul nu ar fi prevalat.

La fel (alt subiect tratat in carte) revolutia stiintifica nu poate fi despartita de criza nominalista in teologie si umanismul crestin al lui Erasmus. Noile forte sociale care au declansat modernitatea au actionat si gandit in context teologic.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate.

Imi este greu sa cred ca un universitar britanic foloseste in mod serios clisee pe care le cunosc din corespondenta mea cu Florin Laiu, articole din Review, sau cursul de stiinta&religie de la Andrews. Idea este ca un teolog care are curajul sa recunoasca ca Homo Erectus nu este “amalgamation of man and beast” si in acelasi timp intelege relevanta continua a cautarilor metafizice/teologice, este interesat de “voloane, de batiste si de mode”. Vorba poetului: Unul cauta in oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si-n istorie adevar. Ron Numbers, din care Ibrian a citat la inceputul eseului, a fost acuzat de biserica lui ca vrea sa fie la moda. Eu insumi sunt considerat un adolescent intarziat in aceiasi biserica. O iau ca o provocare.

Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Teza de mai sus poate fi integrata intr-un spectru larg de la teologia dialectica a lui Karl Barth la NOMA lui Gould sau chiar fundamentalism. In ce ma priveste, umila mea opinie este diferita. Intrucat cultura nu este doar o conditie data ci este in egala masura conditionata, teologia este parte din proces in ambele sensuri. In acele momente rare cand omul depaseste o condite istorica – momentul erolului in sens Hegelean, cand omul devine creator si creatura in acelasi timp, tot arsenalul mintii este recrutat pentru razboi de ambele tabere, si teologia nu a lipsit nicodata din linia intai.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

Contributii teologice in sfera epistemologiei/ontologiei? Au fost esentiale. Motivul pentru care nu le vedem este ca au tinut de teologii heterodoxe. Ce ar fi stiinta moderna fara Descartes, Hobbes, Newton? Epistemologia/ontologia lor a vine direct din teologie.

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Teologia poate fi un discurs revelator despre om numai daca omul este Dumnezeu, ceea ce ne duce inapoi la square one pentru ca asta implica subiectivtate infinita. Exista un alt argument in favoarea teologiei, si aceste nu este legat de consolarea teologului care se simte a cincea roata la caruta. Nu a cincea roata ci coloana cinci. Cu riscul de a a parea infatuat, voi apela la iarasi la cartea mea:

The French philosopher Michel Foucault notices that there is in the history of science a process external to science itself, “where truth is formed, where a certain numbers of games are defined… an external, exterior history of truth” (Foucault, 4). The Scientific Revolution witnessed plenty of such places and games. New theological ideas preceded or completed science in many respects. The evolutionary paradigm is one of them. The struggle for social liberation, and the rethinking of God, man and nature, went together. They were in turn tied to the emancipation of emerging social forces during the industrial revolution.

The divorce between science and faith took place only after the revolutionary class became dominant. Scientific mass production and distribution of goods, along with free money movement and parliamentary politics, became the new foundation for power. Science was incorporated in a new dominant ideology, just as Christian metaphysics had been a constituent of the old one.

From Marx to Heidegger, the secular prophets of modernity told the world that the new order was the root of man’s alienation from his essential being. Ideology, aided by the authority of science, would therefore need first to hide the alienation of modern life. In other words, to hide deeper dimensions from scrutiny. Empiricism becomes a smoke screen, obscuring ontological questions. Science passes judgment on theological inquires. Life is reduced to chasing materialistic illusions.

Teologia (heterodoxa) face parte dintr-un arsenal necesar pentru a realiza ceea ce profetul fara Dumnezeu Geoerge Orwell spunea ca a devenit imposibil: victoria omului impotriva unei lumi in care atat religia cat si stiinta au fost recrutate impotriva lui.

 

Corelationalism profund si ateism cu preocupari transcendente

“In this (the transition stage of the corruption of God’s truth by the church) the doctrines taught are still those of the scriptures, but their relations are moulded into conformity with the prevalent human dialectics.”

R.L.Dabney :Lectures on sacred Rhetoric, page 28, Banner of Truth, 1979.

 “I ended up an agnostic, but my interests in science and religion stuck” Ron Numbers (Intr-un interviu acordat defunctei Science and Theology News)

 Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor. Acest fenomen se situeaza la granita dintre a contextualiza, in sens paulin, sau a nu avea nimic de adaugat in dialogul ideatic al veacului in care teistul se intampla sa traiasca. Unii, printre care si Edi (cred eu), considera ca optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii trebuie luate in calcul de dragul relevantei discursului teologic si a capacitatii unei comunitati de credinta de a spune ceva semnificativ lumii.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate. Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Anno Domini 24 – Hans Kung

Logos 59 – Incertitudini

Anno Domini 19 – Via Negativa