De la Marea Lupta la Mein Kampf

Biserica din Loma Linda a postat recent pe Intercer prezentarile mele de “Daniel & Apocalipsa” din 2002. De aici, o furtuna de intrebari. Cum poate cineva sa fie atat de schimbator (citeste usuratic) incat sa-si schimbe pozitia radical in mai putin de zece ani? Despre stele cazatoare (multumesc pentru prima parte), si biserici care vor apostazia impreuna cu pastorii, am auzit. “Cu pastorii nostri-n frunte vom avea erezii multe”. O fi Omega? Sunt dator cu un raspuns.

Pozitia mea de la LL reflecta o ingrijorare pe care am regasit-o mai tarziu in doua lucrari ale lui George Knight.

Este vorba mai intai de cartea The Neutering of Adventism, care poate fi tradusa elegant ca Neutralizarea Adventismului, sau, mai pe sleau, Castrarea Adventismului. Titlul vorbeste de la sine. Knight este ingrijorat de disparitia etosului profetic si a caracterului contra-cultural al Adventismului contemporan. Suntem acum doar evanghelici de ziua a saptea.

Desi cartea lui Knight inca nu aparuse, impartaseam aceleasi sentimente. Dorinta mea era sa regasesc radicalismul pierdut.

A fi radical inseamna a merge la radacini. La LL am fost radical, insa radicalismul meu nu tinea de asa zisul adventism istoric, fundamentalismul imbratisat dupa primul razboi si reinviat dupa al doilea de Andreasen, Hartland, Amazing Facts, Educate Truth, Pippim, dinastia Wilson si tot adventismul din Romania. Dimpotriva, am incercat o intoarcere la adevaratele radacini, cele reprezentate de William Miller, John Andrews si Uriah Smith. Respectul meu fata de acesti biblicisti naivi dar inteligenti si independenti nu a scazut intre timp.

Cealalta lucrare a lui Knight este o prezentare video despre educatia adventista pe care am vizionat-o la o intalnire organizata de Conferinta Illinois. Knight incerca sa ofere o solutie pentru de-neutralizarea adventismului. Dupa vizionare, ne-am impartit in grupe pentru a discuta solutia propusa.

Aspectul socant pentru mine a fost incercarea autorului de a ne oferi ca exemplu miscarea Hitlerjugend din Germania Nazista si Stalinismul.

Comunismul a cazut din cauza ca URSS s-a destalinizat. Destalinizarea reprezinta convertirea unei ideologii in alb-si-negru la recunoasterea zonei gri. Concluzia fireasca: educatia adventista trebuie sa se re-stalinizeze. Sa renunte la zona gri a intrebarilor deschise. Sa se intoarca la teologia fiarelor apocaliptice, la fel cum nazistii se foloseau de spectrul evreului etern si comunistii de cel al dusmanului de clasa.

Mai socant a fost faptul ca am fost singurul socat. Colegii au fost de acord ca trebuie sa facem mai multa indoctrinare profetica in scoli, dar nimeni nu parea sa fi fost intrigat de analogia politica aleasa de Knight. Ma intreb daca a vrut sa recomande in mod sincer modelul nazist/stalinist sau a vrut doar sa ne deschida ochii? In a doua varianta, nu a reusit.

Solutia propusa de Dr. Knight a fost definita de Dr. Goebbels ca principiul Minciunii Mari. Ideea este ca, pentru a fi crezuta, o minciuna nu trebuie sa ofere dovezi, ci trebuie sa fie cat mai mare. Omul simplu spune minciuni micisi nu crede ca cineva poate minti la scara mare.

Comunismul si-a pierdut credibilitatea atunci cand a recunoscut „greselile” staliniste. Apusul ar fi continuat sa creada impotriva oricarei dovezi, ca gulagul este un mit, asa cum unii cred astazi ca holocaustul este un mit. Diferenta este ca nazistii nu au renuntat niciodata la Minicuna Mare, in timp ce Hrusciov si Gorbaciov au incercat sa cocheteze cu adevarul, crezand ca asa vor mari credibilitatea comunismului.

Adventismul nu trebuie sa repete greseala lor. Nu trebuie sa acceptam ca exista incertitudini si aspecte dicutabile in doctrina. Nu trebuie sa recunoastem ca am gresit. Nu trebuie sa cochetam cu adevarul.

Cele doua lucrari ale lui Knight definesc bine traiectoria parcursa de mine de la prelegerile de la LL. Am inceput prin a cauta radicalismul pierdut. Am incheiat prin a-l regasi in Minciuna Mare. Nu am vazut alta solutie decat sa le resping pe amandoua.

Mi-am schimbat pozitia asa cum si-a schimbat-o Luther in fata crizei anabaptiste. Cand radicalismul Reformatiunii duce la fascism biblic, solutia este intoarcerea la moderatia lui Erasmus. Il recunosc pe Luther in radicalismul lui Karlstadt mai repede decat in Scrisoarea Catre Nobilimea Germana, dar a existat un moment cand Reformatiunea a avut de ales intre a pregati calea pentru Kant sau a deveni teocratia Bibliei lui Luther. Adventismul se confrunta cu o situatie asemanatoare dar fara Luther.

Recunosc astazi ca radicalismul naiv al pionerilor nu mai este posibil. Suntem prea maturi, prea bine informati, pentru a mai juca rolul lui Don Quixote. De unde ispita de a converti Marea Lupta (cu morile de vant) in Mein Kampf, adica Marea Lupta ca document de partid, convertirea Marii Lupte in Marea Minciuna.

Exista ceva mai sinistru decat castrarea adventismului: cireada de boi care defileaza in pas de gasca.

Nu va lasati creierele pe calea ferata

La ceremonia inmanarii premiului Darwin pentru soldatul care a devenit cobai voluntar, Darwin a luat cuvantul si a spus:

Cu cine voi asemana neamul acesta de oameni? Il voi asemena cu o turma de oi care trece calea ferata urmandu-si pastorii. Trenul se apropie cu viteza, locomotiva suiera strident, dar turma nu se opreste. Dupa ce bolidul a trecut, turma isi continua mersul compact lasand in urma creiere de oaie risipite pe calea ferata.

Dupa ceremonie, ucencii s-au apropiat de el si l-au intrebat: „talcuieste-ne pilda cu trenul si oile pe calea ferata”.

Darwin a luat din nou cuvantul si a spus:

Voua v-a fost dat sa intelegeti tainele selectiei naturale. Pentru ei, taina aceasta este acoperita de Creationismul Stiintific.

Asa cum v-a scris, dupa intelepciunea data lui, si fratele Dawkins, selectia actioneaza la nivelul genei. Supravietuirea genei de oaie depinde de supravietuirea turmei, mai degraba decat de cea a individului, si de decizia pastorului, mai degraba decat de cea a oii. De aceea instinctul de conservare al oii este instinctul de consevare a turmei. Oaia va alege sa moara mai degraba decat sa se rupa de turma, si turma va alege sa sacrifice un numar de oi, mai degraba decat sa se desparta de pastorii ei.

Omul este singurul animal care isi poate recicla instinctele prin cultura. Religia este instrumentul cel mai eficient. Revolutia pleistocenului a constat in transformarea omului din scavenger si culegator in vanator. Cultura picturilor rupestre, care se intindea din Spania pana in Romania si Franta, ne-a lasat urmele unor ritualuri elaborate prin care omul se identifica cu animalul de prada. Revolutia agrara, care a avut loc aproximativ acum 10.000 de ani, a reciclat instinctul de vanator in instinctul de turma. Instrumentul acestei transformari a fost credinta in zei, care a inlocuit religia totemica si shamanismul vanatorului-culegator. Oamenii au devenit “turma zeilor” pastorita de reprezentantii acestora, preotul si regele.

Manifestarea istorica extrema a co-dependentei oaie pastor a fost iudaismul. Trebuie sa recunoastem totusi ca profetii evrei au fost primii care au atacat aceasta relatie. Totusi, ea s-a pastrat in Crestinism, comunicata prin canalele paralele ale religiei si agriculturii, pana in secolul luminilor. Iarasi trebuie sa recunoastem ca evreii seculari au avut o contributie majora in victoria iluminismului. Acesta este si motivul pentru care evreii sunt subiectul favorit al teoriilor conspirative reactionare, de la Protocoalele Inteleptilor Sionului la Walter Veith.

Atunci, un profet evreu, care se scobea in nas sub crengile pomului vietii, s-a ridicat si a zis:

Capitalismul a eliberat taranul medieval din robia seniorului si a preotului. Proletarul e stapan pe forta lui de munca si poate sa o vanda cui vrea. Desi nu se bucura de educatia burgheza, proletarul nu are stupiditatea religioasa a taranului. Duminica bea bere si mananca mici in loc sa mearga la biserica. Cat despre burghez, religia lui este banul.

Atunci – intreba alt ucenic – cum au ajuns AZS sa aiba psihologie de turma in sec XX?

Evreul se mangaie pe barba si raspunse:

Religia este opiumul poporului. Literalismul Vechi-Testamentar a facut ca AZS sa devina o enclava Vechi-Testamentara in timpurile moderne. De asemenea, paranoia apocaliptica ii face pe AZS sa creada ca daca se desprind de turma vor fi victimele celor sapte plagi. Cat despre pastori, ei sunt clasa stapanitoare, membrii ai acelei elite pe care propria lor invatatura o numeste “fiara cu coarne de miel care vorbeste ca un balaur”.

Profetul scoase o hartie de sub surtucul peticit si citi cu accent german:

We feel that if anyone should recognize a debt of loyalty and service for the many courtesies and considerations received from the Department of Defense, we, as Adventists, are in a position to feel a debt of gratitude for these kind considerations. The type of voluntary service which is being offered to our boys in this research problem offers an excellent opportunity for these young men to render a service which will be of value not only to military medicine but to public health generally. I believe I speak not only the sentiments of our administrative group in this office, but also of our Adventist young men in the services, in observing that it should be regarded as a privilege to be identified with the significant advanced step in clinical research.

Aceste este, continua el, raspunsul lui Theodore R. Flaiz, secretar al Departamentului medical al Conferintei Generale catre Lt Colonel W. D. Tigertt, commantul unitatii medicale de la Fort Detrick. Tonul este acelasi pe care pastorii din Romania il foloseau, in acelasi timp, in corespondenta lor cu autoritatile marxiste, (evreul rosii), in timp ce tinerii lor infudau puscariile pentru aspecte tehnic-formale imprumutate din Iudaism si invatate de la aceiasi pastori.

Ucenicii au inceput sa rada si sa faca glume pe seama premiantului, care si-a lasat aripile in jos de rusine. Atunci s-a apropiat de ei un preot iezuit care avea o harca de Homo erectus pekinensis intr-o mana si fructul oprit in cealalta. Parea frantuz, si facea parte dintre ucencii lui Darwin si ai lui Isus, in acelasi timp. Preotul a ridicat mana si a spus:

Nu radeti. Crestinismul va fi salvat de Teoria Evolutiei.

Exista o impresie gresita cu privire la faptul ca Isus ne recomanda sa fim oi. Intr-adevar, Isus se adreseaza oilor si denunta pe pastori ca “hoti si talhari”. “Mai marii neamurilor stapanesc peste ei si oamenii ii numesc “eyergetes” – binefacatori. Intre voi sa nu fie asa”. Pildele lui recunosc o realitate bio-sociala. Dar Isus le recomanda ucenicilor sa recicleze instinctul gregar in instinct de sarpe/porumbel. Oaia care renunta la confortul stupid al turmei va supravietui intre lupi prin reciclarea instinctului gregar in intelepciunea sarpelui.

Sarpele nu este inteligent. “Intelepciunea” la care se refera Isus este suma instinctelor si dotarilor, care este una din cele mai formidabile mecanisme de supravietuire individuala in istoria vietii. Sarpele vede in infrarosu. In aparenta surd, are o ureche interioara care simte cele mai mici vibratii in nisip. Sarpele a renuntat la picioare pentru a se misca liber in orice mediu: pe pamant, sub pamant, in apa, in copaci, in scorburi. Sarpele nu are nevoie de turma si de pastor. Fiti dar intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii

In concluzie, Darwin a spus:

Multumim celor care au imbunatatit genomul lui Homo Sapiens lasandu-si creierele de oaie pe calea ferata.

Teologie de Oscar, DIY

Ultima postare a lui Edi a picat tocmai când incercam să îmi fac siesta după un articol ce a tulburat cinefilul din mine. Pe când eram în duhul lui Hitchcock, mi s-a aratat că industria de divertisment a corupt apocaliptic cea de-a șaptea artă (dacă e de la Domnul, nu știu; mai demult arta asta fusese clasată la pozitia șase). Ca să fie clar că e o treaba diabolică, omul fărădelegii, cunoscut și ca the reigning mad scientist of Hollywood, este un individ exersat în știința și arta statisticii.
63087 Omul nostru a redefinit ideea de divertisment, cel puțin pentru producătorii de filme cărora le-a umplut inimile și buzunarele de voioșie și amuzament. Metoda lui este unică și se numeste evaluarea scenariului (script evaluation). Pentru doar 20k $ și mulțumită artei statisticii, producatorul primește informații clare despre cum unele elemente aduc bani și Oscaruri iar altele trebuie evitate. Evident că domnul în cauză  a ajuns spaima scenariștilor și scriitorilor, care își văd astfel scenariile maltratate și botoxate distopic, până la dispariția ultimei urme de creativitate și originalitate. Astfel că filmele de succes (însemnând încasari și Oscaruri) au devenit combinațiile unor vechi elemente studiate, testate și repetate, cât timp piața e dispusă să le asimileze.

Titlul pamfletului nu este o metaforă. Teologia, ca divertisment, ar merita Oscarurile și festivalurile ei.

În primul rând pentru că este la cheremul unor indivizi specializați in inginerii ca cele exersate la Hollywood. Nietzsche se lamenta că, de un mileniu și jumătate încoace, nu s-a mai inventat niciun dumnezeu nou. Totul funcționeaza dupa vechiul principiu de marketing vinde-le oamenilor ceea ce doresc să cumpere iar orice vanzator de succes știe sa vânda același lucru vechi, inferior și expirat drept nou.
Mai apoi pentru că, asemenea Oscarului, teologia își vinde produsul (Jesus is the product, vorba episcopului) drept material de primă clasă, știind că masele sunt dispuse să deconteze orice vechitură pe care se pune eticheta potrivită, din mâna unei vedete.

Nu, munca (nu însă și vocatia) pastorului nu este alienată, întrebați slujitorii conferintelor câte cursuri de marketing li se bagă în vene și care este targetul lor lunar.

Teologia ca hieroglifă financiară

Regretabila concediere a lui Edi a adus în prim plan chestiunea legată de strategia conferinței Illinois vis-a-vis de gestionarea dizidenței în rândurile corpului pastoral. În general se pleacă de la premisa că doar o problemă teologică putea genera o astfel de reacție; există precedentele istorice foarte explicite iar aceasta ar fi singura explicație posibilă. Pe de altă parte, conferința cu pricina exclude din start orice conotație teologică atașată deciziei sale, motivele invocate fiind pur financiare. Totuși în contextul unor controverse teologice reale motivul financiar pare nu doar neverosimil dar aproape cinic. Și cu toate acestea, impresia mea este că binomul teologic / financiar reprezintă o falsă dilemă. Problema de fond a conferinței Illinois, iar prin extensie, a întregului sistem adventist, este exclusiv financiară, teologia fiind doar o fumigenă de adormit copiii.

Am să mă justific. În paradigma medievală, în contextul unui sistem feudal, erezia avea conotații aproape apocaliptice, fiind percepută ca o negație a sistemului; cu toate acestea erezia reflecta cumva un statut, o condiție, poate chiar “virtute”. De aceea, în Evul Mediu Edi ar fi fost un eretic de succes, chiar eliminarea sa asigurându-i cumva supraviețuirea în istorie. Însă într-un sistem închis, determinist cum este cel administrativ, erezia, reală sau imaginară, nu există ca entitate în sine, nici măcar ca simptom ci doar ca hieroglifă financiară, ceea ce teoretic doar contabilii mai reușesc s-o deslușească. Însă fără piatra de la Rosetta orice problemă teologică se transformă automat într-una financiară, conferința de tristă amintire convertindu-și lucrătorul într-o marfă pe piața de capital. Așa cum ar spune fratele Lukács, teologia a fost reificată, subiectul transformat în obiect, ideile în dolari.

Din această perspectivă, fratele Marx, după înțelepciunea dată lui, ar fi spus că lucrătorul Edi era triplu alienat: (1) față de produsul muncii sale, care, atenție, nu era salariul (acesta fiind part-time și fără beneficii era mai degrabă un fel plată pentru necalificați) ci față de ceea ce producea din punct de vedere teologic și de care nu se putea bucura pentru că nu-i aparținea, conferința având copyright asupra produsului teologic; (2) față de mijloacele de producție, adică față de conferința în sine ca sistem generator de muncă pastorală, datorită diferențelor ideologice – Edi ca angajatul unui sistem ce vrea eficientizarea procesului muncii era doar un dinte din mecanismul administrativ al roții dințate din Illinois Conference, ce nu mai putea genera capital; (3) față de ceilalți lucrători care-l apreciau pe pastorul Constantinescu nu drept coleg ci rival, competitor pentru slujba, promoția și beneficiile altora.

Concluzia? Spiritul capitalismului a învins etica protestantă. Conferința Illinois a refuzat ultima dorință a condamnatului, aceea de a fi judecat ca “eretic” sau tratat ca dizident, fiindu-i datoare măcar cu o “decapitare” teologică onorabilă. Cel puțin la acest capitol romanii erau gentlemen, nu-și abandonau niciodată cetățenii, gladius-ul roman fiind ultima binecuvântare în latină… În schimb pastorul Constantinescu a fost basculat la gropa comună a pauperilor, pentru ca și pomenirea să i se uite confirmându-se de fapt versiunea religioasă a legii de fier a oligarhiei – mercantilizarea pastorației și fetișizarea salariului, cu alte cuvinte dacă salariu nu e, nimic nu e… Acum, dacă ar fi fost vorba doar de-o problemă teologică, atunci poate că n-ar avea păcat; însă pentru că zice că este strict financiară, tocmai de aceea păcatul (capitalul) conferinței rămâne.

Un pic de teologie lacustra, in asteptarea curcubeului

Textul de mai jos s-a născut în urma agitatiei create după ce un travestit a câștigat finala Eurovision, moment care a polarizat instantaneu diferite grupuri de discuții. Nu mă voi ocupa despre homofobie, drepturile comunității LGBT sau etică creștină. E doar o coincidență fericită că astăzi este Ziua internațională împotriva homofobiei și transfobiei.

În linkul acesta găsiți o scurtă emisiune sub numele Dumnezeu are planuri mari cu mine, în care protagonistul este un transgender. Acesta are identitate sexuală masculină în timp ce natura l-a înzestrat cu o identitate fiziologică feminină. Pe parcursul dialogului, oaspetele își afirmă credința creștină, o idee care, mai mult ca sigur, ca va deranja creștinul convențional.

Cu ocazia asta mi-am adus aminte că am învățat la un curs despre Rainbow Theology și Queer Theology. Cele două reprezintă contextualizarea teologiei creștine pentru comunitatea LGBT. După cum era de așteptat, profesorul meu a trecut rapid peste această ”abordare neetică a Scripturii”, dând de înteles că biserica creștină a confiscat interpretarea Bibliei (astfel lăsând pe dinafară o mulțime de teologii, nu neapărat legate de problematica în discuție).
Citește mai mult din acest articol

Despre ideile mortilor, numai de bine

In emisiunea legata de starea discursului despre Dumnezeu in cadre americane, Edi ne informeaza, intre altele, ce gandeau Parintii Fondatori despre deism, teism si alte isme, despre rolul discursului religios in sfera sociala si altele asemenea.

Aceste informatii solicita insa un acces cognitiv privilegiat la mintile („capetele”) unor defuncti, de vreme ce Edi nu-i lasa pe acestia sa vorbeasca in numele lor. Edi afirma ca enunturile, cel putin aparent religioase ale unor Parinti, nu sunt de facto religioase. Aceasta religiozitate ar fi de fapt un mit folosit de evanghelismul contemporan (si as adauga eu, promovat si de edituri fundamentaliste si manipulate de marile corporatii,  precum editura OUP).

Altfel, dincolo de afirmatiile lui Edi, ceea ce este in capul cuiva nu poate fi cunoscut cu titlu cert nici in fata unui pahar de bere impartasit cu respectivul si nici studiind exhaustiv sitz-im-leben-ul   unei persoane. Chiar notiunea de „mentalitate” este o idee modern-iluminista care jigneste inutil si ataca ineficient creativitatea indivizilor care ii poate scoate pe acestia din matca veacului lor.

Edi uzeaza de o maniera vicleana de punere a pumnului in gura unor vietuitori ai  generatiilor defuncte, chiar si atunci cand acestia aveau un discurs religios, acesta trebuie inteles ca o spoiala retorica pentru un mesaj social care nu poate fi comunicat pe sleau vulgului.

Hai sa vedem cum am putea aplica acest procedeu in cazul lui Edi. Eu pot spune ca interpretarea mea asupra spuselor lui din ultima vreme este ca el sustine un materialism cvasi-complet in domeniul stiintelor si un marxism, adesea necamuflat, in intelegerea contextelor si evolutiilor sociale. Buuun…Edi poate nega aceasta „lectura” sustinand ca el a spus in contextul cutare ca „……….”. La care eu pot raspunde ca acele afirmatii nu trebuie luate literal pentru ca limbajul ales de Edi era unul folosit pentru un public adventist (sau ex-adventist) si, astfel, acele afirmatii nu pot fi puse defel in contra sustinerilor mele. Sau eu pot spune ca Evanghelia lui Edi este vida din punct de vedere teologic deoarece nu lasa loc unui limbaj despre Dumnezeu. La care el va face apel la Isus intr-un mod care va trezi anumite reflexe religioase, dar care de fapt, poate fi sustinut ca, nu are continut teologic.

Intr-o nota finala – principala remarca a acestui articol nu a avut in vizor tema principala a emisiunii la care am facut referire, si anume daca in America de astazi  se mai vehiculeaza sau mai este nevoie de un discurs religios, sau daca „credinta in credinta”  mai este utila social, ci daca avem sau nu o metoda de a afirma, atat de dogmatic precum Edi, ce gandeau niste oameni de acum doua-trei generatii.

Radical II

Radical I

Dialog

(Haunt)ologie sau umanism radical? Teologia intr-o lume schimbata

Relevanta studiului teologiei este aceea ca te duce la „radacinile teologice/metafizice ale modernitatii” (Gillispie). Riscul este acela de a te ingropa impreuna cu ele.

Teologia a fost candva regina stiintelor. Nu din cauza totalitarismului eclesiastic. Cele doua ramuri ale stiintei medievale – fizica si metafizica – erau organic ancorate in doua concepte teologice: agentul imobil si cauza finala. Amandoua au cazut atunci cand Galileo a pus pe hartie ecuatia unei ghiulele in miscare. Mecanica Galileana are la baza alte doua concepte (ne-teologice):
1. miscarea, nu repausul, este starea naturala a lucrurilor,  si
2. universul se explica matematic.
Intrucat „sens” si „finalitate” nu intra in ecuatie, „cauza finala” este inutila in explicatia lumii. Newton a incercat sa reintroduca repausul absolut in fizica si,  cu acesta, teologia. Dar lama lui Occam cerea abandonarea teologiei in filosofia naturii, asa cum suna afirmatia celebra a lui Laplace: „nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”.  Un secol mai tarziu, Einstein a adus victoria definitiva a relativitatii asupra neo-scolasticismului lui Newton.

Teologia naturala s-a refugiat in stiintele vietii. William Paley este cunoscut pentru metafora ceasului, ca argument pentru reabilitatarea cauzei finale. Tot el a fost primul care a formulat idea cunoscuta astazi drept „complexitate ireductibila” sau „inteligent design”. Argumentand impotriva evolutionismului vitalist- lamarckian a lui Erasmus, Darwin, care sustinea ca organe noi evolueaza de-a lungul multor generatii ca raspuns finalizat al organismului la presiunea mediului, Paley intreaba cum poate epiglota sa raspunda nevoii organismului daca nu este deplin dezvoltata din prima generatie. Argumentul l-a convins pe nepotul lui Erasmus, Charles Darwin, care a plecat in voiajul de pe Beagle convins ca evolutia lamarckiana este imposibila. O decada mai tarziu Darwin va sti ca evolutia este posibila doar cu conditia ca notiunea de finalitate sa fie definitiv abandonata. Epiglota nu este un raspuns finalizat al organismului, ci doar un accident selectat natural.

Biologia a devenit ultima fortareata a cauzei finale. Problema lui Darwin era ca spre deosebire de Galileo nu avea o matematica a evolutiei. Limbajul natural se intoarce prin propriile legi spre conceptul de sens. Lumea nu stia insa ca un calugar din imperiul Austro-Ungar numit Josef Mendel incepuse sa decodeze matematica probabilistica a evolutiei experimentand pe boabe de mazare. Am vazut la o expozitie cartea „Originea Speciilor” din biblioteca personala a lui Mendel, subliniata si adnotata pe margini. Contrar unei prejudecati populare intre crestinii conservatori, atat Mendel cat si Morgan, Dobansky, Creeck & Watson, Collins, etc.,  mai tarziu, au vazut in genetica instrumentul prin care teoria evolutiei prin selectie naturala poate fi demonstrata statistic si biochimic. Revolutia Galileana – natura redusa la cifre – cu implicatiile ei asupra notiunii de cauza finala a cucerit ultima fortareata.

Ca ne place sau nu, teolgia a devenit irelevanta epistemologic. Atunci ce ramane din ea? Raspunsul l-a dat Erasmus in controversa cu Luther: Dumnezeu a impartasit cauzelor secundare puterea lui creatoare atunci cand a spus „cresteti si inmultiti-va”. Libertatea umana este libertatea naturii, creativitatea umana este creativitatea naturii. Erasmus a pus o temelie pe care au zidit altii mai tarziu. Ideea ca universul s-a creat singur si omul este Imago Dei mai degraba ca parte din natura decat opusul ei, ideea ca harul vine prin natura  mai degraba decat ca ceva supranatural, fac ca naturalismul stiintific si umanismul secular sa fie expresia ultima a teologiei crestine.

Erasmus a avut urmasi vrednici in biserica catolica, urmasi care, ca si el, au fost huliti atat de catolici cat si de evanghelici. Ma gandesc la parintele Teillard, la parintele Kung, sau la iezuitii martirizati de dictaturile romano-catolice-fasciste din America de Sud, cu complicitatea cripto-fascismului evanghelic din US. In ce ma priveste, ma consider un protestant care a ales umanismul lui Erasmus vis-a-vis de absolutismul teocentric al lui Luther.

Dincolo de umanismul radical al lui Isus, teologia cade astazi in categoria definita de Derrida ca (haun)tologie – ontologia unei fantome. „O fantoma (inca mai) umbla prin Europa”. O fantoma care la fel ca fantoma din Hamlet are ceva esential de spus. Sa nu uitam insa ca printul danez si-a pierdut mintile.