Zeitgeist

Friedrich Nietzsche afirma intr-unul din aforismele lui suculente ca orice secta este o reformatiune esuata. Vine un timp cand cineva trebuie sa renunte la reformatiune pentru a salva secta sau sa renunte la secta ca sa salveze reformatiunea.

Prima tendinta este vizibila in adventismul contemporan. Sectarismul a fost puternic de la inceput intre noi. A coexistat insa cu un alt curent, desi mai putin puternic, care incerca sa faca adventismul relevant. La data aceasta cele doua curente se despart.

Nu ma refer aici la doctrine ci la limbajul in care biserica vorbeste despre Dumnezeu. Ceea ce a caracterizat din acest punct de vedere Reformatiunea (prima si ultima reformatiune ne-esuata in crestinism) a fost relatia ei organica cu umanismul german. Luther a respins umanismul ca solutie la criza spirituala a Evului Mediu tarziu, dar i-a interiorizat cautarile si i-a folosit cu dibacie cuceririle intelectuale. Acestea lipsesc din Metodism si mai ales din Anabaptism in secolul urmator. Ceea ce este in perspectiva Marii Lupte progresul adevarului biblic, este de fapt procesul sectarizarii reformatiunii.

Sectarsimul adventist contemporan are doua fete. Una este adventismul istoric. Cealata fata este adventismul evanghelic-penticostal impreuna cu clonurile lui. Ambele atitudini se carcterizeaza printr-o respingere deliberata a ceea ce Hegel numea “Zeitgeist”, momentul istoric al mintii colective, pe care secatntii de toate spitele il confunda cu “spiritul acestui veac” – in sens nou-testamentar, sau cu moda si snobismul intelectual.

William Miller sau Uriah Smith puteau fi foarte neortodoxi in apocalipticismul sau anti-trinitarianismul (in cazul lui Smith) lor, dar argumentele lor puteau fi intelese de contemporani. Nu degeaba Edgar Allan Poe il numeste pe William Miller, mai in gluma mai in serios, cel mai bun logician. Exegezele biblice ale lui Smith sunt valide iar speculatiile lui cu privire la “problema orientala” sunt congente. Remarcile lui cu privire la “amalgamari” sunt in ton cu Louis Agazziz, ultimul creationist in lumea stiintei pe drept numita astfel.

Reprezentantul adventismului istoric in zilele noastre se adreseaza unui public care a pierdut trenul istoriei. Adventistul evanghelic-penticostal isi trimbiteaza cu mandrie intoarcerea de la sanctuar si laptele de soia, la un “Jeezzzaz” pe cat de imaginar pe atat de siropos. Urmasul sau postmodern vede in masturbatie simbolul eliberarii de albusul de ou (eggwhite). Vai de cel e fuge de un leu, se intalneste cu un urs, si cand ajunge acasa este muscat de un sarpe.

Sectarismul nu se defineste prin teologie ci prin limbaj teologic. Newton a fost un eretic si un proto-adventist. Insa gandirea lui teologica a fost expresia cea mai inalta a secolului ratiunii (vezi AD 2060). Newton a fost in Zeitgeist. De aceea prefer erezia lui Newton platitudinilor amvonului ortodox. Nu pot spune acelasi lucru despre adventismul istoric.

Unii dintre noi suntem acuzati ca ne-am schimbat teologia. Nu noi ne-am schimbat. Am pastrat ani de zile amvonul in pozitia precara dintre reformatiune si sectarism. Distanta intre cele doua creste si si ceea ce a fost precar devine imposibil. Nu ma intereseaza reformatiuni esuate. Cred in zeitgeist. Teologii albusului verbal vor spune “intunerecul lumii”.



Anno Domini 03 – A.D. 2060

Oglindiri

Stii cine este fiul lui Dumnezeu? Daca iti vine sa spui repede „Isus”, nu gresesti. Dar e departe de a fi un raspuns complet. Trebuie sa continui: „si Ion si Ana”. Desigur, o sa te gindesti la un roman al lui Rebreanu, ba chiar la o anumita pagina incandescenta din respectivul roman. Cu atit mai bine. Dar motivul pentru care am pomenit acest cuplu celebru este ca, la data scrierii cartii, Ion si Ana erau inca cele mai populare prenume romanesti (n-a mai ramas decit Ionut ca miniatural monument al unei celebritati apuse). Ion si Ana erau John si Jane Doe (Joe Bloggs pentru cei din imperiu).

Omul este fiul lui Dumnezeu (vezi de exemplu Luca 3:38, Fapte 17:28-29, precum si intreaga teologie a adoptiei din NT; sau – din Vechiul – polemica, subtila conceptie a lui Ezechiel despre om ca statuie, deci intrupare, manifestare, a lui Dumnezeu). Faptul ca Isus este „chipul Dumnezeului nevazut” (Coloseni 1:15) nu „se petrece” in afara umanitatii sale. Dimpotriva. El este noul Adam – „omul nou”. Iar proiectul sau spiritual este al unei noi umanitati. Tocmai de aceea religiile (inclusiv crestinismul, cu derivatele lui) sint atit de usor o ratare a proiectului hristic – pentru ca se preocupa obsesiv de altceva (spirite, moaste, ierarhii, dogme, obiceiuri, viata de apoi) decit de om.

A focaliza asupra omului nu este o iesire din sfera religiosului. Si fotbalul este o religie. Nevoia de auto-transcendenta (cum numesc psihologii uneori nevoia de a apartine unei realitati trans-individuale, de a participa la ceva mai mare, mai cuprinzator decit noi insine) este definitorie pentru om si ineluctabila. A focaliza asupra omului inseamna totusi ca admitem ca noi avem mai mare nevoie de Dumnezeu decit are El de noi. Iar aceasta realizare elementara demonstreaza ca sint mult mai multe sanse ca noi sa fim creatorii lui Dumnezeu decit invers.

Se prea poate ca Augustin sa se fi inselat: nu golul din noi are forma lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ia forma golului din fiecare dintre noi.

Chat

Pentru cei care doresc sa converseze live, puteti gasi in dreapta sus o pagina de Chat.

Daca doriti sa va conectati direct (nu prin intermediul pagini noastre), ne gasiti pe canalul de IRC #oxigen2 pe QuakeNet.

Hainele cele vechi ale evreului

Pentru ca Edi a vorbit de albul si negru la iudei mi-am adus aminte de o mai veche dilema. Mereu m-am întrebat de ce evreii ortodocsi sau perciunatii, asa cum sunt alintati de catre rudele lor mai putin evlavioase, poarta acea linie de vestimentatie de tip yin si yang, combinatia stridenta de alb cu negru unde griul ar putea fi compromisul maxim acceptabil. De obicei, ori e alba ori e neagra sau în varianta mioritica, laie sau balaie. La ei se poate cu amândoua iar tot ce este mai colorat de atât vine de la diavolul! Deja este o platitudine afirmatia ca vestimetatia poate exprima ceva despre cineva fara sa confirme în mod necesar proverbul, “nu haina îl face pe om”. Nu-l face dar îl traduce, si asta gratuit pe limba celor din jur si fara conditii absurde de copyright, asa ca oricine este liber sa interpreteze cam ce fel de om trebuie sa fie acesta.

Cam ce fel de om este evreul acesta ma întreb si eu ori de cate ori îl observ prin unele suburbii ale Londrei, misunând pe strazi cu pasi repezi si leganati, încercând parca sa dezlege marea contradicitie a vietii si a mortii, atunci când palid, gânditor si absent se strecoara prin acest compromis numit civilizatie doar pentru a ajunge iarasi de unde a plecat acum 2000 de ani, adica tara promisa, singurul perimetru unde se simte in siguranta si acasa. Nu ma refer la Israel ci doar la un spatiu vital, un petec de cartier special adaptat pentru supraviatuirea lui (nu-i paradoxal?) si care este caracteristic oriunde în lumea asta: enclava. Seamana cu o insula, un fel de perimetru al neprihanirii, un complex rezidential cu circuit închis unde doar membrii cu o cartela teologica valida si cu o conformare totala fata de codul sfinteniei au acces. Aici locuiesc sfintii zugraviti în alb si negru care îsi duc pâna la capat mântuirea cu frica si cutremur într-o forma non-violenta, auto-impusa de sharie iudaica. Cu alte cuvinte, hainele cele vechi ale evreului exprima în cea mai plastica si bitonala forma conceptia lui religioasa. Viata este decupata precis în zone albe, zone negre iar atunci când situatiile devin extrem de complexe, albul se uneste cu negrul într-o apoteoza inevitabila doar pentru a degenera într-un gri de toata frumusetea, gri cu valoare de exceptie care te scoate din încurcatura si te plaseaza iarasi in echilibrul maniheist al vietii.

Toata existenta unui evreu fundamentalist graviteaza între ceea ce este permis, albul, si ceea ce este complet interzis, adica negrul. Iar de obicei, în afara camasii albe, cam totul este negru! Nu exista alte nuante iar viata trebuie reglementata de reguli si mecanisme de evitare a necuratiei, ca de pacat nu poate fi vorba. Evreul nu pacatuieste. El doar supravietuieste! Respectând aceste prevederi ai sansa sa te conservi în zona de siguranta unde beneficiezi de binecuvântarea stramoseasca. Necesitatea unei enclave a neprihanirii unde sa poti evita cu succes contactul cu necuratia a condus la aparitia produselor kosher, a vestimentatiei speciale purtatoare de virtute, a afacerilor între membrii care vorbesc aceiasi limba guturala a lui Itzik si Strul, a refuzului de a conduce autoturisme fabricate în Deutchland, a purtarii perucilor la doamnele evreice din categoria religioaselor full time, a scolilor ultra conservatoare (unde un banal microwave poate fi pângarit iremediabil de sandvisul vegetarian al unui goym) si a dispretului pentru oricare alta forma de religie alternativa. Adica exclusiv NEGRU si alb!

Bine, bine, dar ce legatura au toate astea cu noi? Si de ce ar avea? Ca doar nu suntem vecini de enclava. Doamne îti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, lumesti, atei, liberali sau chiar ca evreul acesta!

Stoicul, Iudeul si Adevarul

Efidiles a pus punctul pe I.  La mijloc nu este adevarul ci justificarea „universaliilor superstitioase” si tabloul in alb si negru al lumii.

Etica situationala implica ideea ca exista dileme reale in lumea reala. Sectarismul american de acum doua secole a crezut in utopia iesirii din lume si din dilemele ei. Era o iluzie pe care frontiera americana si primul amendament parea sa o faca posibila. Problema este ca utopia adevarului fara dileme are nevoie de minciuna.

„Spune adevarul si lasa sa cada cerul” au spus Romanii care dispretuiau poporul lui Dumnezeu pentru minciunile si superstitia lor. Diferenta intre adevar si minciuna este diferenta dintre stoicism si iudaism. Sa fiu mai precis.

Stoicul din mine recunoaste deschis ca Ellen White este un autor imperfect si failibil. Iudeul din mine minte cu privire la infailibilitatea sorei White.

Stoicul din mine recunoaste ca Biblia contine erori istorice si reflecta cutume si conceptii culturale. Iudeul din mine minte ca sa apere infailibilitatea doctrinei bazate pe literalism biblic.

Stoicul din mine recunoaste ca stiinta sustine cu argumente irefutabile o conceptie despre univers care contrazice ideile iudeilor din epoca bronzului. Iudeul din mine va spune ca stiinta este o conspiratie si ca adevarul stiintific este doar opinie.

Stoicul din mine recunoste ca exista cupluri incompatibile, copii abuzati de misionari, homosexuali cu acreditare de pastor. Iudeul din mine considera ca „onoarea lui Dumnezeu” este mai presus de adevar.

Stoicul din mine spune Adevarul si lasa consecintele pe seama lui  Dumnezeu. Iudeul din mine spune adevarul care ucide pe fratele din sifonier si lasa lagarul de concentrare pe seama lui dumnezeu.

Iudeul il acuza pe stoic ca apara viata semenului prin inselarea criminalului. Eu il acuz pe iudeu ca il apara pe Dumnezeu prin amagirea semenului.

Stoicul spune Adevarul si lasa sa cada cerul. Iudeul spune adevarul, lasa sa cada semenii si numara cei treizeci de arginti, bonus de la Gestapo pentru respectarea decalogului.

Se spune ca stoicul Cato, descendent dintr-o familie bogata de aristrocati, umbla descult prin Roma. Iudeul isi etaleaza „binecuvantarile” in haine lungi. Cato merge in focul cel vesnic. Iudeul merge in sanul lui Abraham. Asta este minciuna suprema.

Reactie la 'Visul nu e o scuza pentru minciuna'

Din editorialul lui Edi, cel mai mult m-a pus pe ganduri subiectul cu „presedintele de conferinta din Rwanda care a luat zece ani pentru pazirea poruncii a noua(complicitate la genocid, in limbaj lumesc).”

Ar trebui sa fie intr-adevar un aspect mai de luat in seama de catre cei care reprezinta pozitia si gandirea oficiala a bisericii adventiste.
La randul nostru, ar trebui sa provocam la dezbatere(intr-un mod constructiv evident) deoarece ni se pune pe umeri o gandire care nu ne face cinste, ne dezumanizeaza si n-o poti apara in vreo dezbatere cu o persoana capabila de dicernamantul unui om normal. Cu asemenea conceptii ne atragem singuri ura oamenilor si pe buna dreptate – parem incapabili de simtaminte elementare de empatie.
Daca suntem de acord cu pozitia oficiala a bisericii, atunci trebuie sa ne pastram gramul de bun simt si in loc sa acuzam pe altii ca au ceva cu noi, ar trebui sa recunoastem legitimitatea celor care ne vor considera niste indivizi dezumanizati, sclintiti etic si moral.
La urma urmei, pentru orice pozitie oficiala se pot gasi sofisme teologice, dar noi cei de rand, cand trebuie sa dam socoteala in fata altcuiva de ceea ce promovam, suntem obligati sa ne rezumam si sa apelam doar la argumente si valori capabile de a fi intelese de orice om, fara vreo pre-iluminare necesara.
Datorita acestui tip de motiv este prioritara ratiunea – nu pentru ca vrea sa-l detroneze pe Dumnezeu. Dar asta e alta discutie.

Vad in aceasta reafirmare a pozitiei bisericii, justificarea ideii ca valorile societatii si ale civilizatiei ar tinde sa intreaca in profunzime si seriozitatea abordarii, universaliile superstitioase sau convenabile autoritatii bisericii.
Societatea recunoaste ca lucrurile sunt complexe si realitatea dificila. Biserica sustine in continuare ca lucrurile sunt simple si noi vrem sa le complicam. Biserica se ofera sa ne ia povara de pe umeri transformand realitatea in alb si negru daca ne lasam condusi, dar noi suntem niste vesnici cartitori nemultumiti si insistam pentru nuante de gri.
Desigur…de acord cu afirmatia lui Edi: valorile societatii noastre isi au radacinile in crestinism. Dar se pare ca ucenicul isi depaseste maestrul. Cine stie…poate tocmai acesta e felul in care pot fi amandoi multumiti si impliniti ca si-au atins scopul; in contextul in care si unul si altul depun efort pentru evolutia artei mestesugresti. Maestrul poate ramane in umbra multumit ca a oferit un exemplu pe care ucenicul sa-l poata duce mai departe si perfectiona, iar in final amandoi sunt impliniti pentru ca isi indeplinesc scopul de-a inainta in cunoastere si descoperirea adevarului.

Revenind la ale noastre, acuzatia de complicitatea la genocid e o problema serioasa. De obicei cand provoc dileme de genul asta, se evita dezbaterea pe motiv ca sunt situatii care de fapt nu se intalnesc in viata de zi cu zi si astfel nu are rost sa incercam neaparat un raspuns. De fapt, cei care adopta aceasta strategie, sunt prinsi la mijloc. Pe de o parte simpla omenie nu le-ar permite sa spuna adevarul si astfel evreul sa fie ucis, pe de alta parte n-au nici curajul sa contrazica sofismul teologic deoarece prin asta l-ar pune la indoiala pe Dumnezeu.

Poate unora li s-ar parea prea transant si exagerat ce sustin dar in cele din urma, atunci cand ti se spune ca nu ai voie sa minti chiar daca de asta ar putea depinde viata cuiva, in ultima instanta, cu cartile pe fata, ti se cere de fapt sa calci pe cadavre pentru a nu-ti pune in pericol mantuirea.
Trec peste menajari si spun pe sleau ce gandesc, apoi incerc sa-mi argumentez pozitia:
Prefer sa-mi pierd mantuirea decat sa ajung o bruta de om.
Nu ca n-as fi uneori. Toti suntem capabil de rau. Dar cel putin daca e sa-mi doresc ceva de la mine, atunci unul din lucruri ar fi acesta; sa nu fiu capabil de-a ma spala asa usor pe maini.
Ma fac vulnerabil in fata celor care inteleg si in fata celor care ma vor critica pt indrazneala de-a provoca urmatoarele intrebari:
De ce atata agresivitate si egoism pentru a fi mantuit? De ce atata obsesie pentru mantuire? De ce trebuie neaparat sa fiu mantuit?
Cand va veni Dumnezeu, de ce n-as fi pur si simplu bucuros ca exista pana la urma un bine absolut, ca exista dreptate, dragoste, sens,etc, chiar daca n-o sa fiu mantuit? Bine ca sunt unii care vor fi mantuiti. Accept faptul ca eu am avut nereguli dar ma bucur ca exista si oameni care vor fi fericiti. Pana la urma…isi sacrifica oamenii si la momentul actual viata unii pentru altii fara vreun interes. De ce atunci nu as fi capabil sa gandesc la fel?
Poate unora le e frica de plagi. Ei bine..sunt intre noi oameni care au o viata plina de abuzuri, traume si chin cum n-o sa le poata produce vreodata acele plagi. Cei care n-au ce manca s-ar bucura sa li se curme suferinta. Oricum ar dura mai putin moartea cu oricare din plagi decat moartea lenta si cruda prin infometare.
Prin urmare, daca nu exista Iad, chiar nu vad de ce n-as fi bucuros cand va veni Domnul chiar daca n-as fi mantuit. Eu unul gasesc o multime de motive sa fiu; si chiar daca ar exista Iad (nici nu incep sa mai dezbat grozavia scenariilor si concluziilor care decurc dintr-o asemenea ipoteza), Dumnezeu nu si-ar fi putut creste valoarea prin asta.

In alta ordine de idei, in urma unor discutii cu cateva persoane, am realizat ca singurele motive care ne-au mai ramas atunci cand ne marturisim mandria de a fi romani sunt cele de genul: romanii sunt cei mai tari hackeri(http://alturl.com/ijmrs), a doua limba la Microsoft este romana si ce destepti sunt romanii cand mai apare cate un individ care face clonare de carduri.
Lucrul trist e ca din ce in ce mai mult cu astfel de argumentatii trebuie sa-ti justifici si mandria de-a fi adventist.
Adun foarte multe reprosuri cand ma abtin sa-mi marturisesc mandria de a fi roman, dar problema mea nu e ca sunt sau nu sunt roman, adventist sau ce-as mai fi ci durerea pe care o am provine din rusinea pe care o port cand sunt acuzat de ceva si cel care ma acuza are dreptate.
In momente din astea, doresc sa transmit celor preocupati de pulsul meu spiritual ca nu am incotro si trebuie sa permit bunului simt sa loveasca iar demnitatii sa infrunte, provocandu-ma sa-mi recunosc greseala si prostia si nu sa ma incapatanez, afundandu-ma in ea.

In concluzie, legat de articolul postat de Edi, pentru mine lucrurile stau destul de clar. Sunt la fel de nemultumit de pozitia si abordarea simplista a bisericii. Nu cu atitudinea unui rebel fara cauza ci justificat de motivele pe care le-am exprimat.
O sa-mi permit o incumetare, in acelasi timp blasfemie pentru unii si sare pe rana pentru altii:
M-as bucura ca fratele mai mare, Biserica, cu tot respectul pentru varsta si dreptul de intai nascut, sa invete din exemplul fratelui mai mic (mai cu experienta), Stiinta, cum se practica modestia si demnitatea de-a-ti recunoaste greselile. Cred ca ar pricepe mai bine asta micu’ cu toate ca el e deja detasat si nu trebuie sa-si mai faca exercitii psihice si evaluari de imagine pt a se decide daca e profitabil sa recunoasca o greseala sau nu. Te uimesc unii din astia mici cat de repede se maturizeaza.