Presedintele Conferintei Generale s-a declarat Suveran-Pontif. Miscarea este justificata ca o reintoarcere la etosul restaurationist al secolului XIX, in contextul in care Ramasita, atacata de feminism si alte influente demonice (“Ellen White makes it plain that unilateralism can arise not just from independent-mindedness, but sometimes from the influence of evil forces.”) are nevoie de toiagul presedintelui si nuiaua disciplinei de partid. “GC este cea mai inalta autoritate pe pamant” (Ellen White), iar Ted Wilson este Vicarius Filii Dei. Pentru noi, decizia presedintelui de a-si asuma sceptrul are alt sens: 18 Brumar al lui Ted Wilson.
Lucrarea lui Karl Marx, Der 18te Brumaire des Louis Napoleon (1852), analizeaza lovitura de stat din 1851 care a pus capat experimentului democratic din timpul celei de A Doua Republici Franceze. Adunarea Legislativa a fost dizolvata si presedintele Louis Bonaparte (nepotul lui Napoleon) s-a proclamat pe sine Imparatul Napoleon III.
Sintagma “18 Brumar al lui…” a fost consacrata cu referire la un proces devenit deja familiar prin care un presedinte isi asuma puteri dictatoriale in numele cauzei pentru care a fost ales. Aceasta cauza ar necesita, este justificarea, eliberarea executivului de limitele impuse de separarea puterilor.
Eseul lui Marx este cunoscut mai ales pentru teza memorabila: istoria se repta “intai ca tragedie, apoi ca farsa”. Pentru noi este important din doua motive.
Mai intai, este prima analiza politica in care Marx pune la incercare metoda materialismului istoric. Aceasta implica ideea ca sloganele, ideologia, discursul politic, si batalia cuvintelor in presa, nu dezvaluie ci ascund cauzele reale ale evenimentului istoric (in cazul respectiv lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte). Deconstructia ideologiei face posibila dezvaluirea adevaratelor cauze, adica contradictiile social-economice si conflictele de interese de la baza sistemului politic.
Pentru cei care aveti alergie la Marx (si cine va poate judeca?), poemul lui Eminescu Imparat si Proletar este dramatizarea aceluiasi eveniment. Poemul se desfasoara intr-o cascada aproape cinematografica de imagini care incepe cu discursul utopic al proletarului urmat de contrapunctul procesiunii imperiale a lui Napoleon III. Utopia proletara devine tragedie in episodul Comunei, care este urmat apoi de tabloul imparatului in exil. Fantoma regelui Lear pune in scena teza “intai ca tragedie, apoi ca farsa”, imparatul exilat fiind farsa, si este inspirata din motivele shakespeariene ale eseului lui Marx. Insa, spre deosebire de Marx, Eminescu are o viziune tragica a istoriei. Simpatia lui este pentru Comuna, dar nu crede in ea. Adevarul il intelege imparatul doritor de “putere, avere si marire” care, spre deosebire de proletar (tragedianul), se foloseste in mod cinic de idealuri in care nu crede (farsorul). Ca unii pe care teologia Logosului intrupat in istorie ne-a facut in stare sa depasim atat utopia lui Marx cat si scepticismul lui Schopenhauer, ne vom identifica cu proletarul idealst, nu vom obosi de ”eterna alergare”, si credem ca putem drege ceva in lumea asta.
Punctul orb al oricarei religii este suma fortelor si conflictelor sociale care au determinat aparitia ei si i-au modelat istoria. Aceste forte sunt mistificate in limbajul teologic/ideologic in care biserica vorbeste despre locul ei in istorie (Marea Lupta, fiare apocaliptice, femeia, ramasita, etc.) Nu vom intelege transformarea presedintelui in papa pana nu vom deconstrui aceste imagini si slogane profetice. Ne trebuie materialismul istoric.
In al doilea rand, eseul este important pentru ca Marx a folosit cateva fraze sclipitoare care se aplica la orice situatie in care un presedinte ales confisca aparatul puterii si se reinventeaza ca imparat – chiar daca in scripte continua sa fie doar presedinte. Vom incerca si noi sa le aplicam la cazul nostru.
Lupta de clasă în Franța, a creat circumstanțele și relațiile care au făcut posibil ca o mediocritate groteasca să joace rolul unui erou. (Prefata la editia a doua, 1869).
Lupta intre liberali si conservatori in biserica a creat circumstantele si realitatile care au facut posibil ca o mediocritate groteasca să joace rolul unui reformator.
Promovarea mediocritatii este procesul natural intr-o biserica care demonizeaza orice forma de creativitate si gandire independenta. La fel ca in evolutia viermilor paraziti, atrofierea creierului devine formula succesului in cariera eclesiastica.
Hegel remarca undeva ca toate marile fapte si personaje in istoria lumii apar, sa spunem asa, de doua ori. A uitat sa adauge: prima data ca tragedie, a doua data ca farsa.
De ce considera Marx ca Napoleon III este o farsa? Lovitura de stat a folosit sloganurile bonapartiste ca justificare ideologica. Franta s-ar fi intors, chipurile, la zilele de glorie ale unchiului sau. Insa sub masca acelorasi sloganuri se ascundeau acum alt fel de actori. Bonapartismul fusese conditionat de confuntarea Frantei, unita in jurul clasei de mijloc, cu haosul plebean si coalitia monarhiilor europene. In acest context, francezii accepta dictatura pentru a salva Franta si cuceririle Revolutiei. In cazul lui Napoleon III, clasa de mijloc a renuntat la drepturile politice pentru ca o dictatura sa le apere privilegiile sociale si salariile bugetare de o noua revolutie.
Aici paralela vine natural. Orice miscare spontana ajunge la punctul cand trebuie sa se organizeze. Organizarea presupune o negociere dificila intre libertatea individului si unitatea grupului. Pionerii aveau repulsie fata de crezuri si organizatii eclesiastice dar au acceptat Conferinta Generala ca pe un compromis necesar pentru pastrarea unitatii, apararea drepturilor credinciosului impotriva intruziunii statului si atacurilor populist-religioase si navigarea in apele primejdioase ale misiunii mondiale. Orice revolutie are nevoie de o avangarda disciplinata. Nu sunt primul care a observat asemanarea intre Lenin si Ellen White.
Dar CG nu mai are nimic revolutionar in zilele noastre, iar Ellen White este mumia de propaganda sub capacul de sticla, tot ca Lenin. GC este o corporatie religioasa multinationala. Corporatiile nu au de ce sa se teama in timpul nostru. Sunt mai puternice decat multe guverne din lumea a treia si, in US, Curtea Suprema a decis ca au chiar drepturi religioase care pot trece peste drepturile civile ale angajatilor. Presedentia lui TW implica renuntarea la ultimele drepturi individuale pentru a pastra privilegiile corporate ale elitei si angajatilor bugetari, amenintate de spectrul Comunei.
Oamenii isi fac propria istorie, dar nu o fac asa cum vor; nu o fac in circumstante alese de ei, ci in circumstante deja existente, primite si transmise din trecut. Traditiile generatiilor vechi apasa ca un cosmar pe mintile celor vii.
Prea multe cosmaruri paralizeaza gandirea crdinciosului: cosmarul decretului, cosmarul apostaziei, cosmarul conspiratiei papale, cosmarul plagilor, cosmarul judecatii de cercetare, cosmarul tabuurilor culturale din sec XIX, cosmarul GC care leaga si dezleaga in cer si pe pamant, cosmarul UNITATII. Prea multe traditii moarte pe mintea celor vii. Pentru a realiza Comuna, trebuie sa lasam mortii sa-si ingroape mortii.
oxigen2 
Comentarii recente