oxigen2

Suspin

Acum vreo treizeci de ani, pe cînd eram doar o ciornă cioraniană, am scris pentru proba extemporală (ehe, pe vremea mea…!) a unui festival de creație adventist o proză scurtă care, cu indulgență, ar fi putut trece drept o povestire filozofică. Se chema ceva de genul „Monolog și diegeză eschatologice” – un imberbecism. Avea în miez un palindrom („hașișah”) pe care-l etimitologizam în trei secțiuni distincte: hașiș, șah, șiș. Eram deja plin de duh.

Președintele Biden, profet cum îl știm, a lăsat duhul să spună prin el că Netanyahu trebuie să vină la Isus, măcar pentru un moment. Eu zic că Netanyahu („darul lui Yahweh”) trebuie să urmeze drumul lui Azazel. Azaz e etimologic fix același cuvînt ca Gaza. Drumul mielului spre camera de gazare.

Ierusalim, Gaza, Israel. Asta e ordinea în care apar pentru prima dată, în texte egiptene, la secole distanță unul de altul (în mileniul II pe lumea cealaltă), cele trei nume. Despre primul vreau să vorbesc azi, cu limba-mi ascuțită, sorbind cafeaua cu lichior care acompaniază o fatia de xadrez (da, Alexe are dreptate, șotron-ul e tot șah).

Evreii precristici se certau deja pe etimologia Ieru-salimului, plasînd primul etimon între semiticul „cetate” și grecescul „sfînt” (ca-n ier-arhie). Eu le-aș da dreptate, rabinic, amînduror povești. Pentru că a întemeia (chiar și o cetate) e a (con)sfinți o împrejmuire. Cu siguranță însă, al doilea etimon e numele zeului Șalim. Zeul apusului, al occidentului – v-am zis de teoria mea cu evrei/arabi/carpi întreptîndu-se spre vest, nu?

Gaza este și numele lui Uza, cel care-și negociază cu dificultate granița cu sacrul. Sau al zeiței Uzza, pitită-n satanice versete.

Unul dintre efectele pacificării pe care o instituie mînios sacrul este liniștea. „Și au liniștit leviții tot poporul, zicînd: tăceți, căci ziua aceasta este sfîntă.” Liniștit – חשה (hașá). Tăceți – הסה (hasá). Să nu ziceți că nu seamănă cu englezescul ”hush” / ”hiss” și românescul „hîș” / „sîs(îi)”. Duhul lui Ne-huș-tan susură blînd.

Shibboleth-ul bărbăției: ‘mnezeu’ mătii

Cum e 8 martie iar învierea bate la ușă, m-am gândit să despicăm idoli: Dumnezeu, maica și bărbăția.

Port amintirea unui coleg de gimnaziu care după o vacanță de vară apărea semnificativ schimbat. Trecuse de prima experiență sexuală și devenise bărbat. Iar din tocmeala cu bărbăția aparent nu ieși fără comportament exploziv.
Exploziile noi de furie îi erau artificiale – ne știam destul de bine – dar colegul hotărâse să ne convingă despre cât și cum își iese acum din minți când este înjurat de mamă sau de Dumnezeu. Pumni în pereți, trântit în bănci, șuturi în ghiozdan, răcnete, tremurături, pixuri înfipte în caiete și altele.

Bărbăția e înfăptuită când asimilezi radicalizarea artificială a sensibilității la înjurătura de mamă și de Dumnezeu.

Copil spre adolescent pe atunci, simțisem și eu târcoalea afirmării bărbației. Norocul meu a fost că sorbeam deja destul din mustul nihilist încât să fiu fără pardon în a mă deconstrui și a recunoaște când mă mint. Bărbat nu eram, bărbăția adevărată nimerea mereu putredă iar înjurătura de mamă, patrie și Dumnezeu mă indigna prea puțin pentru nesăbuiță. Spun asta fără a încumeta vreo dezicere de bărbăție – că doar cel mai bărbat mă scot când dau papucii tocmai bărbăției.

Ce-i deci cu sensibilitatea asta la înjurătura de mamă și de Dumnezeu?
Un protocol nescris al masculinității. Ca și cum uite, dacă vrei să numești ceea ce eu voi citi ca fiind provocarea maximă, îndrăznește să mă înjuri de mamă sau de Dumnezeu. După, ne zmeuim.

Nu? Un simplu „Te provoc la maxim!” ar suna penibil de copilărește. „Dumnezeul mătii!” – ei, așa da bărbat.

Furia nebună în urma înjurăturii de mamă și de Dumnezeu e un shibboleth. Îl pricepem toți. Răspund cei pentru care mama, Dumnezeu și patria sunt sfinte.

Sinuciderea lui Dumnezeu

E abracadabrant cum ratăm întîlnirea poveștilor. Știm că un copil abuzat cu cruzime are toate șansele să devină un criminal sîngeros. Dar mîncăm încă trupul și sîngele celui mai nevinovat dintre noi, uitînd că ne-a promis băi de sînge. Învierea Victimei coincide prea adesea cu nașterea Monstrului. Cei care strigă mai tare ”never again” sînt primii care se grăbesc să repete istoria.

Singura mîntuire posibilă e sinuciderea lui Dumnezeu. Joshua Starr, Paul Celan, Jean Améry, Primo Levi.

Crima inexpiabilă a lui Derrida – evreul care a arătat că nicio poveste nu poate mîntui, că orice tradiție, chiar și cea a progresului, e o trădare a umanității noastre, că orice canon, chiar și anti-canonul, e o bîtă. Nimeni nu-l urăște mai abitir pe evreul Derrida decît Dumnezeul evreilor, marele Povestitor. Dumnezeu, cel care ne minte vital.

Victima absolută poate să violeze absolut. Nimeni nu se sinucide mai cu spor decît cel care omoară mai bucuros, declamînd poezii.

Un Dumnezeu iubitor este un dumnezeu sinucigaș. Realitatea e că Îl disprețuim profund. Învierea e revanșa urii, a mîniei. E revenirea panteonului inexorcizabil al ființei. E erecția Duhului de viață. Luați, mîncați!

Să te ferească sfântul

Am mărturisit că n-am fost niciodată în largul meu în rugăciune. Mărturisesc că mă necăjește ceva și când sunt simplul martor unei rugăciuni.

De exemplu un gând șotios pe care-l am e să văd ce s-ar întâmpla dacă aș ghionti repetat un sfânt pe genunchi. Fie el rabin, musulman, budist, călugăr rumân sau rudă azs. Probabil depășesc limitele. Probabil sfântul își mărturisește limitele.

Țintesc în icoana că mai sfânt decât sfântul e să-i lași în pace rugăciunea.

Dom’le dar etica, valorile…
Păi nu cei cu valorile spun că banul e ochiul dracului? Adică sunt primii care admit că până și valorile ucid?

Conscripția

Am comentat despre cum ideea de justiție e clădită pe conceptul imposibil și absurd cum că ‘necunoașterea legii nu reprezintă scuză’. Absurd din perspectivă empirică cât și rațională.
Totuși conceptul e considerat necesar din perspectivă, să-i zicem, pragmatică.
De reflectat e că nu e doar o axiomă nevinovată, despre care nu știm științific dacă e adevărată sau falsă. Știm că e falsă. Totuși pretindem că e necesar s-o impunem. Lărgim astfel definiția adevărului încât să încapă această nouă categorie de adevăr: adevărul pragmatic. Pragmatismul.
Statul are nevoie de acest adevăr ca fundament pentru a putea clădi legea și pentru a nu permite să fie exploatată pe motiv de ‘n-am știut’.

Un fenomen similar se întâmplă în cazul conscripției.
Confruntat cu conscripția, atitudinea în care m-aș găsi e că nu mă deranjează să fiu ocupat de altă putere încât să-mi sacrific viața. Infanteria de exemplu fiind o moarte mai sigură și imediată decât ulterioara și potențiala moarte sub noua putere.
Pentru stat acest raționament reprezintă o altă exploatare a sistemului care amenință integritatea statului.
Din perspectiva statului, a permite individului această libertate de conștiință e un gest nihilist pentru stat. Sinucigaș.
Statul va utiliza astfel toate pârghiile pentru a sacrifica individul și pentru a întări specia ‘adevărului pragmatic’. Pentru că importantă e integritatea statului. Suntem pentru stat ceea ce Agamben și Aristotel numesc zoe: carne de tun.

Părerea mea ar fi să-i dăm statului mai mult din procesul capitalist: lăsăm piața să decidă. Dacă statul amenințat e atât de superior încât să merite viața cetățenilor, aceștia și-o vor da de bunăvoie. Dacă cetățenii decid că nu merită, atunci statul nu contează.

Conscripția face sens doar în cenușa trecutului.

Mântuirea lui Isus

Am citit recent despre interpretarea rabinilor în ce privește Tora înainte de căderea în păcat și Tora după căderea în păcat.
Aparent Tora înainte de cădere e un amestec aleator de simboluri care nu reprezintă mai mult decât alfabetul. E un fel de arc sub tensiune, de potențial pregătit să elibereze odată cu căderea în păcat.
După cădere, Tora capătă conținut. Literele se aranjează și descoperă rețeta pentru conduită și eventuala răscumpărare.

Dar lucrurile nu ajung Adâncimea când vine vorba de Cuvânt și astfel următoarea întrebare e cum să vorbești despre amestecul aleator de litere.
Ai putea spune că în acea formă Tora nu face niciun sens. Dar nu sună bine. În schimb poți spune că Tora de fapt acum conține toate sensurile. Mult mai bine.

De aici ajung alt agățat într-un cui de minte: regula de aur.

Spunem despre Isus că face un gest radical cu regula de aur. Atât de radical încât oferă ceva vag și abstract în schimbul a ceva concret. Oferă spiritul abstract și amestecat în schimbul legii concrete și clare. Ne ia vălul de pe ochi și ne trezim băgați în ceață.

Isus încearcă să ia vălul de pe ochi pentru că încă idolatrizăm și ne mântuim cu decalogul. Aveam, avem nevoie de desființarea/împlinirea legii. Isus o desființează. Și astfel mântuiește în ascuns un alt regret al lui Yahweh.

Isus bagă în ceață pentru că regula de aur nu spune mai nimic. Sau să sune mai bine: spune totul.

Regula de aur, Marcu 12 e la fel de neoriginală ca Isus. E de fapt piatra filozofală din veșnicii de care a vorbit nu doar Isus, care a fost și până la Isus și rămâne după Isus: unde e limita între mine și ceilalți? Între sine și aproape? Unde se separă ce-i continuu în discret?
Nu știm. Și pentru că nu știm, atunci să ‘jucăm’ precaut și consideră că ești una cu ceilalți. Asta e iluminarea pariului de aur.
În plus ideea de reciprocitate, de a face altora cum ai dori să ți se facă în schimb, e și ea o ajustare în regresie infinită. De exemplu mai mulți decât aș vrea să știu, n-ar vrea să fie chinuiți cu ce-mi place mie. Și destui se așteaptă la lucruri care nu-mi fac neapărată plăcere. Deci le fac și nu le fac ce mi-ar plăcea să mi se facă mie. Dar treaba asta deja ne preocupa mintea și fără ‘revelația’ regulii de aur.

Să recapitulăm. Avem minuțiozitatea legii ceremoniale. Spiritul arde grăsimea și rămâne decalogul. Apoi spiritul sfărâmă piatra și rămâne regula de aur. De aici spiritului îi rămâne o singură mutare până la ‘să fie bine și să nu fie rău’ și ajunge momentul unde nu mai are de spus nimic. Sau mă rog, are de spus totul.

Chiar ai putea spune că Isus este un plagiator – regula de aur nefiind deloc originală. Și sofist – vrăjește mintea repetând o platitudine.
Nu e sofist pentru că n-a căutat beneficii în schimb?
Dar pretenția de a-ți abandona viața și familia pentru numele lui nu trece ca beneficiu? Alții scriu cărți în numele numelui. Sau fac avere. Alții ridică statui. Sau răspândesc copii. Alții dau viața pentru a-și salva numele.

Socrate a fost mai cinstit ca Isus. În plus, în fiecare zi mor oameni care suferă mai mult decât Isus pe cruce.
Fiind una cu Yahweh, Isus e poetul care farmecă ziua fără să ceară scuze pentru bădăraniile de as’noapte. E mâna de azi care spală trecutul murdar al celei de ieri. E iertarea. Sinelui.

Iar dacă există altă învățătură în regula de aur, e aceeași care izvorăște din Tora: sensul abundă acolo unde-i lipsă de sens. Cu cât mai vag, cu atât cuprinde mai mult.

Și nu. Întrebarea nu-i dacă sunt eu mai bun ca Isus. Ci dacă Isus e chiar lipsit de moravurile lui Yahweh.
De exemplu nu are Isus vreo responsabilitate relativ la cei care pleacă în munți și-și abandonează familiile pentru numele și învățăturile lui? Similar mireasa lui, biserica, nu împărtășește vină pentru anii la rând de seminarii apocaliptice?
A fost vreodată Isus franc în a recunoaște că Yahweh a dat-o-n bară? În loc să facă apologetică și mișelește să întoarcă vina tot pe noi că nu l-am înțeles cum trebuie?
Dacă tot a dat o poruncă nouă, de ce nu recunoaște explicit și ce e implicit: că cea veche a fost o dramatică greșeală?

E conflict de interese să desființezi legea pentru a-ți păsui minciuna prin omisiune.

Pe Isus deci cine-l mânuiește?