oxigen2

Am pierdut timpul

O intrigă pe care am avut-o în copilărie cu privire la timp:
uriașii din desenele de la televizor se mișcă mai greeeeeeeeeoooi. În timpul ce unui uriaș i-ar lua să ducă o cană cu ceai la gură, eu aș putea termina câteva căni. Evident nu din ale uriașului.
Ideea fiind că în ceea ce am numi același interval obiectiv de timp, eu aș îngrămădi mai multe acțiuni, mai multe evenimente, mai multe experiențe. Practic, aș trăi mai mult în același interval de timp.
Probabil nu degeaba senzația că am trăit mult mai multe în copilărie – acum că sunt uriaș când e vorba de orice activitate.
În orice caz, curioasă legătura între trăit, timp și frecvența evenimentelor.

De neocolit mai târziu în existență e intriga în jurul timpului și vitezei luminii. Las la o parte aspectul care mi se va spune că e important cu privire la viteza luminii: constantă în vid pentru orice observator.
Mă interesează mai mult cuantificarea, măsurarea. Viteza, mișcarea, schimbarea, e măsurată în timp. Dar ce e acest timp? E altceva decât o metaforă pentru schimbare? Și dacă e metaforă pentru schimbare, schimbarea cui?

Timpul e particular de abstract pentru că nu are o reprezentare fizică. Conceptul de la care ne așteptăm să fie foarte bine definit, obiectiv, unitatea în care sunt exprimate nenumărate alte fenomene, nu are referință în universul fizic. Mă întreb dacă timpul nu e ficțiunea pe care am inventat-o pentru a semnifica frecvența schimbării. Frecvență pe care o exprimăm relativ la diverse fenomene: răsăritul și apusul soarelui, lungimi de lumânări, clepsidre, ceasuri, rezonanța atomului de cesiu.
În timp am îmbunătățit precizia frecvenței de măsurare a timpului. Momentan fiind mulțumiți cu atomul de cesiu.
Dar în ultimă instanță, odată că nu avem reprezentarea entității numită timp dar nici măcar nu avem o referință fiabilă și stabilă pentru a exprima frecvența timpului. Referința a fost una în trecut, este alta acum și cine știe care va fi în viitor. Timpul e pe cât de relativ, pe atât de subiectiv. Putem opta pentru orice unitate a frecvenței atât timp cât satisface precizia necesară într-un sistem.
Dacă frecvența atomului de cesiu e incoerentă, n-am ști de ea. Decât detectată relativ la alt fenomen. Fenomen căruia ar trebui să-i garantăm frecvența relativ la alt fenomen. Și tot așa.

Măsura tuturor lucrurilor, viteza luminii, constanta supremă, e exprimată în unități relative. Unități subiective care reflectă precizia tehnologiei momentului. Cât de departe se poate merge cu precizia? Cine sau ce spune că ar trebui să fie vreun capăt?

Și uite-așa, cu gândul la viteza luminii, am cam pierdut timpul.

PS: Mi-am amintit de povestea asta ascultând povestea lui Stephen Wolfram (https://m.youtube.com/watch?v=0YRlQQw0d-4). Pe care îmi place să-l ascult pentru lecțiile de hermeneutică.

Înhăitarea din prietenie

Câți prieteni e acceptabil să-mi fac pe bază de interese comune până să ajung în bulă ideologică? Unde-i locul în care prietenia se termină și începe înhăitarea?

Câți prieteni să-mi fac pe criterii de diversitate încât să nu devină formă împotriva formei? Înhăitat împotriva înhăitării? Bula celor împotriva bulelor? Alt interes comun în altă bulă ideologică?

Deja îmi sună înțelepciunea lumii: cel cu prieteni nu-și pune astfel de întrebări despre prieteni. Deși aceeași înțelepciune spune că cel cu mulți prieteni spre pierzania lui și-i face.

Nu părăsești cercul hermeneutic doar pentru că uiți semnul de întrebare de la urmă.

La umbra pariului lui Pascal

În răscolitul prin umbra lui Peterson pariez că dau și peste Pascal. Peterson aparent nu este confortabil cu întrebarea despre credința în Dumnezeu. Pentru că, spune el, e problemă cu definirea lui Dumnezeu. În schimb afirmă cu ușurință pariul lui Pascal când spune că ‘I act as God exists’. Acționez, mă comport ca și cum Dumnezeu există. Că doar vorba lui Pascal.. n-are nimic de pierdut.

Merită menționată explicit ipocrizia lui Peterson când îi convine ‘problema definirii lui Dumnezeu’ dar critică postmodernismul când amintește că problema cu definirea și definițiile nu se rezumă la Dumnezeu. Așa-zisa ‘problemă cu definirea, conceptualizarea și limbajul’ nefiind problema postmodernismului. Dacă este problema cuiva, atunci e a oricui afirmă că știe limitele lucrurilor. Acelora cu acces la lumea ideilor și formelor perfecte. Cu cunoștința ‘obiectului în sine’.
De exemplu problema e a lui Peterson când spune că nu-l poate defini pe Dumnezeu dar acționează ca și cum există. Păi n-ai mai putea să acționezi nimic dacă într-adevăr te-ai feri să-l definești pe Dumnezeu. Pentru că atunci când acționezi orice, înseamnă că exprimi ceva despre Dumnezeu. Îl definești pe Dumnezeu. Fac aia, sau nu fac aia pentru că așa cred că intenționează, gândește Dumnezeu.
Peterson nu-și ascultă propriul sfat pentru că își ia o responsabilitate mult peste ceea ce poate duce oricine. În cămăruța pe care o intenționează curată, ce sclipește e dulapul cu scheleți.

Bine. Există Dumnezeu. Acum ce?
Acum mai facem o adunare la umbra pariului lui Pascal și continuăm săpatul după conceptul de Dumnezeu în mormanul de credințe despre Dumnezeu.
Că doar vorba lui Pascal.. n-avem nimic de pierdut. Decât timpul.

Idealul cu pași mărunți al lui Peterson

Răscolesc prin umbra lui Peterson. Formularea următoare cred că e rezonabilă ca o condensare a filozofiei pe care o sugerează: e nevoie să tindem către idealul cel mai înalt dar trebuie s-o facem cu îngăduință și răbdare față de noi înșine.
Adică trebuie să devenim cea mai bună versiune a noastră (cât mai aproape de ideal, perfecțiune, Dumnezeu) dar cu răbdare și pași mărunți, pentru a nu fi copleșiți.

Sună rezonabil. Echilibrat.

Peterson pornește de la ideea că atunci când vine vorba de ideal, lucrul pe care-l poți afirma cu ușurință e că-i ideal să ajungi la ideal. Dar cu aceeași ușurință poți face pasul mărunt mai departe și poți afirma că mai ideal ar fi nu doar să ajungi la ideal, ci să ajungi acolo cât mai repede, chiar imediat. Un pas mărunt mai departe și poți spune că și mai ideal decât a ajunge acolo imediat, e deja să fii acolo, chiar acum.
Nu. Idealul adevărat, cel mai mare, e să fi fost dintotdeauna deja acolo. Adică să nu fi fost vreodată separat de ideal. Dintotdeauna, deja, să fi fost una cu idealul. Să fii idealul.

Se pare că orice am spune despre ideal, rămâne totdeauna ceva care încă mai poate fi spus. Rămâne un nespus. Un ideal adevărat, rămâne neatins. Cu alte cuvinte când tindem spre ideal, doar mergem. Doar suntem pe cale fără vreo destinație. La orizont se vede doar întunericul lipsei de capăt. Pribegim în gramatică pentru că avem libertatea să construim superlativ superlativului.

De exemplu ne-am oprit la cel mai ideal e să fii idealul. Dar încă se poate mai ideal. Unul ar fi acela unde nici măcar nu există posibilitatea de despărțire de ideal.
Sau mai mult, să nu existe chiar posibilitatea posibilității. Să nu existe posibilitatea în general (în sine), ca să nu fie posibilă posibilitatea particulară a despărțirii de ideal.

Dar să revenim mai aproape de condiția noastră. Unde datul e că separarea de ideal, deja este. Trăim în una. Și în acest context, în care suntem despărțiți de ideal, ce rămâne ideal, adică idealul devine: să ajungem înapoi la ideal cât mai repede.
Dar ne găsim separați și de acest ideal al „reîntoarcerii cât mai repede”. Pentru că dacă-i prea repede, devenim copleșiți.
De unde nevoia de pași mărunți a lui Peterson și nu de vreun dezamăgitor „salt orb al credinței”. E necesar câte o pauză, câte un respir, un răgaz de la ideal pe calea spre ideal. Avem nevoie din când în când de altceva decât ideal pentru a ne păstra pe calea îngustă spre ideal. Pentru a ajunge la ideal, avem nevoie de negarea și suspendarea temporară a idealului. Pentru că nu trebuie să înaintăm repede, imediat, cum e ideal – ci încet, cu pași mărunți, cum nu e ideal.

Un pas mărunt mai departe și ne întâmpină altă întrebare: cât de frecvent e ideal să avem aceste pauze și cât răgaz în ele? Peterson spune că nu știm. Depinde de fiecare. E specific și particular fiecăruia. E subiectiv. Nu poate fi determinată o rețetă, regulă generală.

Prea bine. Dacă nu este regulă generală și e subiectiv, atunci ghici ce: înseamnă că nimeni nu te poate învăța cum să tinzi către ideal. Degeaba asculți de Peterson.
Calea cu pași mărunți, neideală a lui Peterson e momentul când își îmbrățișează demonul fenomenologic și postmodernist: drumul e atât de particular și specific fiecăruia încât nimeni în afară de tine nu-l poate ști și parcurge. Pribegia pe calea îngustă a idealului este o experiența unică, individuală și subiectivă.
Idealul vasăzică se dorește un universal comun, unitar, pentru toți, dar calea către ideal e o fragmentare dispersată în experiențe subiective. În privința căii, ideal nu există. Nu există generalul care să poată fi repetat și aplicat la toți, ci posibil e doar un particular neideal pentru fiecare.
Peterson compromite calea către ideal. Calea nu trebuie să mai fie idealul salt orb al credinței ci mai curând, asemenea unui drog în doze mici.

În umbra lui Peterson aflăm că din moment ce limbajul ne permite superlativ superlativului, totdeauna avem garantată o versiune mai bună a noastră. Din același motiv, Dumnezeu nu se oprește niciodată din a crește și mai mare.