oxigen2

Gimnastică teologică

Cum Duhul, inclusiv ca Zeitgeist, e impredictibil, iată că ultimele decenii au pus noi accente în hristologie. Teologi cu sau fără muscă pe căciulă, reacționînd poate sănătos, poate discutabil la scandalurile vremii, îl redescoperă pe Isus ca victimă de abuz sexual. Iată un exemplu. Altul. Încă altul.

E foarte bine că, amendînd o tradiție iconografică mincinoasă, teologia creștină redescoperă trupul gol al lui Isus pe cruce. Dar n-ar trebui să ne întrebăm pînă cînd vom mînca trupul victimei pe care am abuzat-o? Pînă cînd îi vom bea sîngele, pretinzînd că în el ne găsim viața?

De altfel, Isus n-a fost gol doar pe cruce. De la cupolele baptisteriilor din Ravenna pînă la unii autori asexuali ai Renașterii, am știut că botezul era în nud – așa cum știu și părinții de prunci ortodocși. Cumva, mîntuirea sufletului nu se poate lipsi de gloria trupului. Psihologia regresivă a nașterii din nou, a edificării omului nou, presupune totalitarismul confiscării oricărei intimități. Iar bisericile reușesc performanța asta și botezînd țoale.

Luați, mîncați!

Guvernul American are o problema galactica

O natiune balcanizata sub Dumnezeu

Cine a pus prima intrebare?

Planeta TikTok

Ereticul in lumea moderna

Decalotînd chivotul lui Cărtărescu

Auzind că Solenoidul m-a lăsat rece, dacă nu cumva m-a enervat, Mircea Cărtărescu a scris carte nouă – despre mine, pentru mine, întru mine. Ba chiar i-a pus ca titlu numele meu, Theodoros. Pentru că eu sînt buricul pe care-l iscodise fără să-l dibuie pînă acum.

Theodoros este un caleidoscop de povești. Nu un basm, ci o apocalipsă care devorează suluri vechi și noi, un text întretăiat cu alte texte, ca un dosar borțos de Securitate, numai bun de pus pe masa Comandantului Suprem. Un colaj vîscos, în care marginile se șterg, lumile se suprapun, timpul e labil, detaliile se știrbesc și se contaminează, toți mint și toate juisează. O polihronie. Zmeiele, velele, unghiile sînt încondeiate, smalțurile sînt sculptate, iar corăbiile cîntă. Nu, faptul că zugravul de subțire apare în carte sub două nume nu e o eroare. Ca orice Dumnezeu serios, scăderile, cu voia sau fără voia, sînt în însuși planul de-a pururea al celui ce adună toate șfarele. Anacolutul e acolit. Totu-i vis și parodie.

Cărtărescu a priceput în sfîrșit că romanul nu-i de pus pe foc, ci sub ochii Celui care, închis în propria poveste, Se citește amuzat pe Sine, potrivindu-le pe toate. Disraeli a scris Lothair în ’69, nu ’68. Împăratul Norton sigur n-a fost blițuit cu flamă de magneziu la urcarea lui pe tron. Bețaleel n-a zidit Templul de la Ierusalim. Eleanor Creesy a ajuns în ’51, nu ’61 la Frisco. Kunsthistorisches Museum nu exista încă pe vremea ispitirii lui Sisoe. Cișmigiul nu fusese încă amenajat la 1830. Epistolele lui Pavel nu-s în Evangheliar. Israel și Iuda nu s-au scindat sub David. Genitivul radicalilor greci e rizospaston. Dhu al-hijja nu-i decembrie. Kurban bairam e turcesc și nu-i pe 8. Ion Ghica s-a născut înaintea lui Tudor și a ajuns în Samos după ce a trecut Theodoros pe-acolo. Menorchinul nu e niciodată cafeniu. Femeile-s la moară în Evanghelii, nu bărbații. Etc etc. But that’s the point. Contează rotunjimea poveștii, nu reflexul autist al știutorului de carte. Însuși copacul istoriei își are rădăcinile în marea învolburată din tocul scriitorului.

Nu importă cu cîți i scrii Isus – totu-i erezie. Așa cum sînt țestoase all the way down, așa sînt dumnezei all the way up. Infinit mai interesant e de ce colanul urmuzian din Antikythera provine din 1623. Să fie vina lui Wilhelm Schickard? Sau de ce tronul lui Solomon are cînd șase, cînd șapte trepte. Să atîrne asta subtil de grafia dubioasă a lui SAVAOTH? Cert e că scrisoarea lui Tewodros către Norton nu e singurul lucru care vine din viitor. Că îngerul e, firește, androgin. Și că osia lumii e-n fericită derivă.

Așa cum sigur cititorii vor găsi în Theodoros și lucruri pe care Cărtărescu nu le-a pus în carte. De pildă, pe ei înșiși.

Ipoteza Medea

Prometeu si profesorul simian