oxigen2

Zbor în bătaia săgeții (pars fecunda)

Am vrut de fapt să scriu despre păcatul de neiertat al creștinismului – înfierarea poftei ochilor (pe care Augustin o înțelege și ca libido noscendi, înjurînd-o ca venenum curiositatis). Dar Duhul bate oriîncotro vrea; și încurcate sînt căile Domnului. Așa că am sfîrșit – vorba vine, căci orice lectură deschide posibilitatea altor lecturi, într-un labirint fără ieșire – citind Viața și Opera lui Cristian Tudor Popescu. Mă atrăsese talentul lui de documentarist al argoului macariopolitan. Dar, în mijlocul distracției, m-am trezit aruncat – mirare!? – într-o problemă de hermeneutică.

Într-unul dintre texte, CTP se dedă pervers la o bucată de exegeză shakespeariană: vrea să rezolve misterul unei ziceri hamletiene despre încadrarea psihismului în roza vînturilor. Pentru asta apelează fermecat la – tam-tam – I Ching. Îi iese așa de bine pasiența – se potrivește atît de bine interpretarea cu textul – că uită să se întrebe cum dracu’ ar fi putut Marele Will, oricît de mare, să se familiarizeze cu vechile doctrine chinezești decenii înainte de prima apariție occidentală a celebrelor trigrame (iezuiții, bată-i vina!). Cei care se chinuie, în același punct al operei, să-l facă pe Shakespeare militant în revoluția coperniciană au măcar avantajul posibilității cronologice (și al unei oarecare vecinătăți geografice). CTP dă voios cu mașina timpului în baltă. 

Episodul ăsta de jubilație întreruptă mi-a amintit de o altă tîmpenie protocronistă (cum bine i-a zis Laszlo Alexandru) – cartea lui Horia-Roman Patapievici despre topologia universului dantesc (Ochii Beatricei). Pe scurt, fizicianul nostru specialist în apărarea fibrei creștine a Europei sugerează (cum au făcut vreo doi și înaintea lui) că lumea imaginată de Dante în Comedìa e de forma unei hipersefere (echivalentul cvadridimensional al sferei, care e echivalentul tridimensional al cercului, care e echivalentul bidimensional al intervalului). Iar această performanță geometrică s-ar datora tocmai cultivării unui mod de gîndire (metafizicalismul grec botezat în întunericul creștin) căruia modernitatea i-ar fi pus cruce.

HRP se înșală pe toate planurile. Universul Comediei nu-i deloc musai glomic. Dante nu se citește cu Schweikart, Lobacevski, Bolyai, Riemann și Gauss pe masă (ci cu Virgiliu și Bernard de Clairvaux, la care adăugați cam totul, de la Homer la Toma și Bonaventura). Iar crucile nu-s niciodată definitive (cu atît mai puțin cînd sînt fictive). Modernitatea n-a tras niciun tren de gînduri pe linie moartă. Ne-a arătat doar că diferența dintre știință și artă nu e de neglijat. Dumnezeu e, ca cerul lui Dante, un obiect de artă.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

LOOPING

e vremea să mă împac
cu gîndul că am dintele în
sînge că mă cheamă mai tare 
prada din zare decît pajiştea
de sub picioare că singur prieten 
mi-e sufletul feroce vreau
să scap de teama de-a fi lup 

Asta e și lecția Comediei – că, pentru a-ți găsi întreg adimensionalul centru, trebuie să mergi mereu spre orizont. Doar întorcîndu-te în tine, trecut prin cercul lumii, te poți descoperi. Dante (căruia, apropo, îi sărbătorim tot anul viitor 700 de ani de la moarte) își sfîrșește, transumanizat, pelerinajul cu privirea înfiptă în Dumnezeu („presunsi / ficcar lo viso per la luce etterna”). Îl răzbună astfel pe Vanni Fucci, pe care îl lăsase în iad înlănțuit laocoonic cu degetele mijlocii înălțate sfidător spre Dumnezeu („le mani alzò con amendue le fiche”).

Zbor în bătaia săgeții (pars secunda)

Ei, ați aruncat vreun ochi în Scrisoarea lui Neacșu (care împlinește probabil anul viitor 500 de ani)? Ați remarcat că, dincolo de salutatio, textul ei începe cu și e ritmat de slavonismul i pak („și iarăși”, ca în crez – „și iarăși va să vie”) care trimite prin omofonie cu interjecția favorită a copilăriei multora dintre noi la pistolul din e-pistol-ă și din versurile blajiene citate emblematic (apropo, Paul Octavian e, in ciuda patronimicului, din Tecuci, deci de neamul moldovenilor)? Nimic din toate astea nu mi-a trecut prin cap cînd am scris poezia, prin 1997, sau zilele trecute, cînd am comentat-o în primul episod al acestui zbor riscant. De unde se vede că, mai în joacă, mai în serios, și autorul poate găsi în text chestii pe care nu le-a pus acolo – textul are intențiile lui (intentio operis, după vorba lui Eco).

Cum se întîmplă asta? Cum scapă textul de sub controlul autorului, trădîndu-l? Cum se instalează insidios decalajul între ce vreau să spun și ce spune textul meu de capul lui? Orice text rezonează în intertext (din care face parte, cu povestea lui, și cititorul), se amplifică, se contaminează – ceea ce, tocmai pentru că este inevitabil, face importante limitele interpretării. Altfel, totul e ecou, reverberație. Glasul infinit răsfrînt al textului e cacafonie, vacarm. Armonia – sensul – se naște tocmai din limitarea spectrului interpretărilor. Spiritul, care ne face prea ușor să cădem în beția hermeneuticii, trebuie rafinat – adevărul ne face liberi doar cind îi tatonăm granițele. Dacă toți au dreptate, nimeni n-are dreptate. Dacă toate lecturile sînt posibile, nicio lectură nu este posibilă. Trebuie să tăiem potecă (drum îngust) prin jungla de semne. 

A permite unui text să însemne ce vrea oricine îl trivializează. Cînd rabinul îți spune că toate sensurile posibile ale textului sacru sînt intenționate (de text, adică de Duh, dacă nu de autor), își bate joc și de text, și de tine. „Principiul apotelesmatic” e o glumiță postmodernă – la fel ca împleticitul pe patru cărări al exegezei patristice (‘tu-ți pătratu’). Textele au și ele gravitație. Lăsate de capul lor (și al episcopilor), tind să acumuleze atîtea sensuri că nu mai dau nicio lumină. Texte vorace, canibalizează orice alt text. Și nu doar din posteritatea interpretativă, ci și din anterioritatea creației – texte construite din și pe alte, multe, texte. Noduri într-un vast univers textual. Da, asta vreau să spun: Biblia este o gaură neagră.

Așa cum știți însă, găurile negre suferă de frumusețea imposibilă a curburii infinite. Ba chiar asta e lecția lor – transgresarea limitei. Asemenea texte, încărcate de autor și/sau de tradiția interpretării cu ambiguitate, poartă un nume potrivit și cuprinzător – „literatură” (litera care o ia pe arătură). Da, asta vă tot spun: Dumnezeu e literatură. Miezul de tăcere al oricărei povești e golul de forma omului din orice zeu.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

Epigrama asta îi aparține lui Florin Lăiu. A încheiat cu ea, ludic, un email pe care mi l-a trimis acum vreo zece ani. Trimiterea e, evident, la parabola fiului risipitor – „acarobic” e o invenție pe baza numelui semitic al roșcovei; dar și (în falsa indicație a sursei) la Ovidiu – Florin știe că polihronu e tomitan. Coarne – ca demarcări teritoriale și memoriale – aveau într-adevăr și altarele antice (vezi, în treacăt, aici). I-am răspuns că ”cel care trebuie să se întoarcă e Dumnezeu. El e fiul risipitor.” Pentru că parabola e obiect literar prin excelență, făcut tocmai pentru a-și înmulți sensurile (vezi capitolul relevant din cartea lui Pleșu despre Parabolele lui Iisus, subintitulată adecvat Adevărul ca poveste, dar și capitolul anterior – „Misterul ușilor închis-deschise”). Tot lui Florin Lăiu i-am spus, tot acum un deceniu, „sînt o corabie în bătaia Duhului”. Rămîne doar să adaug că acasă e, în lumea de după Cruce, oriunde sînt eu și-ncă unu’ sau doi; că doar fiarele mai au coarne; că penița e plug de-ajuns (orice sator se-nvîrte-n operă) și că nadirul sau zenitul sînt doar efecte de perspectivă – se plimbă cu mine prin lume.

VIRUSUL SMINTELII

Evolutia numarului de cazuri confirmate cu virusul Covid-19 din ultimele zile, vadeste, in fapt, o involutie indezirabila. Vorbim de un recod la nivel european al numarului de noi cazuri inregistrate in Romania, peste Spania sau Franta! Inmultirea peste masura a persoanelor respectabile care neaga cu o seninatate infioratoare existenta, sau, in cel mai fericit caz, impactul potential daunator al virusului asupra lor (implicit si al semenilor), in pofida dovezilor irefutabile – lesne de judecat pentru orice minim-rational cu bun simt elementar, este ingrijoratoare. De inflatia tot mai mare a celor iresponsabili, contestatari vocali ai tuturor masurilor luate de autoritati, a celor ce sustin cu neghioaba convingere ca purtatul mastii este o conspiratie a fortelor oculte de-a ne asasina (prin inhalarea dioxidului de carbon propriu emanat) nu trebuie convins nimeni. Enormitatile, ideile nastrusnice fara nicio baza in realitatea obiectiva – dincolo de argumentul psihologic(crearea simtamantului de a fi special direct proportional cu bizareria insusita-cu cat e mai absurda teoria cu atat esti mai aparte), se multiplica necontrolat. De nemarginirea prostiei era convins si Einstein. Cercetarile antropologului Pascal Boyer arata ca mintea e mai receptiva fata de ideile anormale, acestea fiind retinute mai facil. De aici si pana la a protesta impotriva unor masuri firesti, e totusi cale lunga.

            De masurile pe care autoritatile le vor lua in perioada imediat urmatoare va depinde evolutia raspandirii virusului. Ma refer la cele cu caracter coercitiv. Esecul celor care fac apel la responsabilitate civica este evident. E drept, nici exemplele clasei conducatoare n-au fost dintre cele mai motivatoare.

            Pe fondul acesta tensionat si eminamente incert, reglarile de conturi in vederea reasezarii ordinii modiale nu contenesc sa apara. Lupta pentru putere este in desfasurare. Potentarea influentei, multiplicarea fortei proprii sub forma acapararii de noi teritorii (anexarea de catre Israel a unor teritorii din Cisiordania), ori paradei de prozelitism (transformarea in moschee din muzeu, a catedralei Sfanta Sofia din Istanbul, decisa de Erdogan), ori prin violarea spiritului democratiei in insasi patria ei (gratierea de catre Trump a fostului sau consilier), fobia controlului si sino-hegemonia ca ambitie declarata (noua lege a securitatii pe axa Hong Kong) etc..

            Pe acelasi fond, bufonii mici isi regleaza si ei conturile(regulandu-se reciproc si/sau in grup, in spatiul public-metafora a unei batalii pentru putere,bani-fani). Adierea proniei e abia perceptibila in peisaj. Apelul la providenta facandu-se, ce-i drept, mai mult ca suport pentru imprecatiile lansate spre tabara adversa. Tensiuni sacerdotale explozive. Cohortele de sustinatori profereaza injurii, denuntandu-se unii pe altii, acuzandu-se, in frunte cu proprii comandanti. Adevarul e impartit. Daca se imparte prea mult, se alege praful de el. Oricum nu conteaza. Miza este manipularea informatiei si odata cu ea, pe cei carora le este livrata. Iar a distinge intre adevar si minciuna, intre fals si autentic, intre apelul la emotii si ratiune, intre meritul retrogradarii si retrogradarea meritata, se va dovedi o reala provocare.

            Culegem ce-am semanat. Rolul educatiei se dovedeste mai crucial ca oricand. Inregistram un deficit acut in spectrul judecatilor patrunzatoare, al abordarilor chibzuite, argumentelor rationale, luarilor de pozitie in chip judicios, a bunului simt distins, al limbajului cumpanit si corect intrebuintat.

            Chiar daca adevarul nu poate aparea gol in fata multimii (Schopenhauer), o minima intrebuintare a gandirii este o conditie sine-qua-non pentru a limita abuzurile celor insetati de putere. Poate un antidot si impotriva virusului smintelii!