oxigen2

TRILOGIE 2 Istorie și modestie – Religiozitate

Istoria, zisă sacră se refugiază, dispersează, în intervalul extrem dintre trecutul mitologic sau legendar, originar, și viitorul profetic sau apocaliptic. Pentru restul timpului, povara cade pe umerii credulității de rând: apologeți, misionari, colportori de anecdotic cu titlul – experiențe cu Dumnezeu. Criteriile sunt foarte slabe și ignoranța, inconștiența care populează aceste medii, vorbește de la sine despre calitatea îndoielnică.

Ce ne învață istoria?

Că suntem utilitariști, egoiști, că escamotăm problemele insolubile, ocolim obstacolele și amânăm dificultățile. Exemple: teodiceea, apocalipsele. Ne mințim. Nu suntem încă onești, cu adevărat. Nici altruiști. Nici sinceri. Este doar o altă formă a demisiei!

Ne exportăm frustrările, le amânăm, ni le împlinim prin delegație, cu promisiuni. În veșnicie. Când vom fi răzbunați! Adică va triumfa bunătatea sau răutatea? Prin anihilare?

Că mândria, vanitatea – etnică, religioasă – cu originea în egoismul individual, conduc la separare, resentimente, conflict, ură, crimă, terorism, războaie. Vom ajunge vreodată la înțelegerea universală a valorilor umane? 

Să nu mai adjudecăm valori fundamentale, personelor, grupurilor, etniilor, confesiunilor, națiunilor. Sunt ale tuturor. Și ale nimănui, dacă le călcăm în picioare.

O analiză comparativă a omului religios față de cel laic, nu neapărat agnostic sau ateu, ne relevă următoarele aspecte în atitudinea lor față de existență și viață, față de sine, față de valori și în raport cu divinitatea.

Un sistem religios, este piramidal, tradiționalist, pune mare accent pe autoritate, dogme, reguli, ascultare, supunere, gratificații, afecțiune, pedepse. Conferă un anumit grad de protecție subiectivă, afectivă, care este confirmată și contrazisămatematic conform probabilităților, de viața reală, când apar explicații eufemistice privind un plan divin misterios, ignorat, dar care va produce un bine măreț sau cel puțin, va preveni un rău și mai mare.

Un asemenea sistem autoritar, transformă ființa umană într-un apendice al divinității, prin mecanismul proiecției, privând ființa umană de tot ce are mai sfânt, valoros și superb: rațiunea, gândirea critică independentă, judecata valorilor, conștiința, inițiativa, dreptul de a decide prompt și suveran. Și mai ales, de satisfacția simplă de a se bucura de viață, de a trăi din plin, de a-și accepta condiția, fără să se mai hrănească cu himere.

Imginea de sine este permanent relocată, prin corespondență,unor modele exterioare, absolute, divine. Nucleul personalității este strivit, reprimat, dar izbucnește sub forme surprinzătoare, neașteptate, uneori diforme, patologice.

Existența, viața este amânată, uneori chiar blocată, de reguli care conferă vizibilitate și originalitate confesională: celibatul, isihasmul, ziua de odihnă, dieta – cu corolarul său: carența de vit B12, claustrarea culturală, vestimentară, relațională. Totul, în numele unei, vieți, lumi, împărății viitoare, pentru care nu se trăiește, care este așteptată, este pregătită: o fermecătoare fata morgana.

Ceea ce intrigă la sistemele religioase este accentul pus pe factori afectivi care nu sunt numai foarte atrăgători, dar și constrângători: iubire, relație, credință, identitate, distincție.

Ceea ce subminează consecvența acestor sisteme, este reversul medaliei. Preconizând scepticismul posibil, teologii, dar mai curând tagma preoțească, eclesiastică, practicanții și păzitorii turmei, au imaginat pedepse grele, disproporționate, sadice, veșnice, foarte în vogă prin sec XIX.

Dacă Dumnezeu are atributele absolute ale bunătății, dragostei, chiar și dreptății absolute, n-ar putea să confrunte creaturile sale cu astfel de situații insolubile și imposibile: lăsate într-o existență de o complexitate copleșitoare, să pună un preț punitiv capital, veșnic, pentru beneficiul îndoielii, scepticismului, curiozității, alternativelor, mai ales că modelele religioase, însele, sunt de o diversitate, coloratură și caracter contradictoriu, absolut deconcertant.

De unde și adagio, nebiblic, dar care surprinde filosofia esențială a oricărui sistem religios: crede și nu cerceta! Arta, cultura, știința, gândirea, sunt suspecte, demonizate, fiindcă nu se supun ascultării, dominării, manipulării.

Suntem luați în primire de la primul țipăt, cu prima respirație și până la marginea mormântului, cu care suntem însemnați, fiind încorsetați, înveșmântați într-o butaforie ieftină și de gust îndoielnic, vestimentară, dogmatică, liturgică. Nu este uitat niciunul dintre evenimentele esențiale ale vieții, momentele de trecere, și mai ales, buzunarele noastre. În spiritul unei tradiții strâmbe, acceptăm că așa trebuie să fie!

Pentru cei care vor să fie cât mai exacți, curioși sau informați, trebuie spus că la o cercetare atentă, toate noțiunile, conceptele, chiar cele pentru realități numite de către noi oamenii – imuabile – au o istorie, adică un moment al apariției, menționării, modificării, restructurării sale, dovedind prin aceasta – între altele – că aparțin culturii umane, că au fost create de oameni și nu sunt coborâte din cer.

Istoricitatea reliefează și un alt aspect: evoluția de la hard la soft. Dezvoltarea progresivă a civilizației, cunoașterii, tehnologiei, sporind calitatea vieții a îndulcit și calitatea relațiilor, a impus valorile etice și morale, respectul reciproc al oamenilor. Asta nu înseamnă că nu a dobândit și răul forme tot mai sofisticate și subtile. Dar ceea ce vreau să spun este că o viață aspră atrage după sine relații interumane abrupte, aspre, în timp ce prin civilizație, relațiile interumane se umanizează.

Întotdeauna au fost privilegiați și defavorizați și vor fi în continuare, dar în timp ce în antichitate aveam de a face cu sisteme autoritare, autarhice, pedepse fizice degradante, sclavie, metodele moderne de repartizare a rezultatelor muncii tind să fie mai echitabile, mai apropiate de nevoile fiecăruia, iar privilegiile mai subtile, mascate.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. Dar suntem înapoiați. Istoria nu e doar o poveste, ea ne include, pe noi înșine, structurile, funcțiile, infrastructura, cultura. Considerăm că decalajul este recuperabil, dar acesta necesită un efort de excepție. Și noi suntem oripilați. Suntem comozi și ne complacem.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!

TRILOGIE 1 Istorie și modestie – LAICITATE

Ce ne învață istoria?

Istorie și progres. Știu că termenul provoacă repulsie și este dicutabil, dar este evident că oamenii au trăit secole și milenii în mizerie, nu foloseau lenjerie – ceea ce azi este de neimaginat, mâncau cu tacâmuri de lemn sau de cositor, din vase de lut ars. 

Oricât de precar și inechitabil, sistemul de asigurări și protecție socială este legiferat, universal, bazat pe solidaritate și depășeste ca volum, cantitativ, orice pretenție de caritate, binefacere. Desigur, nu poate înlocui prezența și compasiunea umană. Dar este profund uman. A început relativ recent cu Bismark și a continuat cu sindicalismul produs de industrializare.

Nu putem ignora progresul științific și tehnologic, nici ritmul său. Invenția roții, busolei, cremalierei, biela – manivelă, care a convertit forța și mișcarea circulară în cea liniară și invers, armele de foc care au făcut zidurile inutile, au apropiat oamenii, tiparul și internetul, cu revoluțiile informării, informatizării, comunicării, accesului universal, în timp real, optica, cu microscopul și telescoapele, electricitatea, radiațiile și industria atomică – toate au însemnat pași gigantici în dezvoltarea și democratizarea cunoașterii, comunicării, călătoriilor, utilizarea unor energii inimaginabile. Mai recent, electronica, cibernetica, nanoparticulele, imprimarea 3D, depășesc imaginația.

Astăzi, omul simplu, comun, anonim, beneficiază de igienă, confort și o calitate a vieții, pentru care aristocrația și capetele încoronate ale antichității sau evului mediu, au toate motivele să-l invidieze.

Ce ne învață istoria?

Longitudinala istoriei este dimensiunea sa fundamentală, diacronică. Secțiunile frontale, instantaneele succesive ne-ar tăia respirația, observând măreția epopeei devenirii omenirii. Toate entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și în final, devin istorie. 

Parafrazândul parțial pe Sean Caroll, vom constata că orice model, teorie sau discurs despre realitate, nu numai că nu se confundă cu aceasta, dar reprezintă o simplificare drastică a acesteia. De asemenea, se constată că cele mai detaliate teorii,încă incomplete, dinspre ordinul de mărime microscopică, le determină pe cele supraiacente, care le sunt tributare. Orice teorie are domeniul ei de aplicabilitate. În timp ce teoriile privind realitatea subiacentă, microscopică, sunt mai exacte, fine, cele supraiacente surprind procesualitatea, dinamica și fenomenologia realității, dar sunt mai grosiere. Ultimele au fostdenumite teorii emergente.

Poate nu ne-am gândit încă dar, ca și în cazul luminii care ne intrigă prin componenta sa duală: undă – corpuscul, fenomenul este mult mai comun.

Să luăm, de pildă, aerul pe care îl respirăm. Ni se pare foarte natural ca el să fie transparent, dar la nivel cuantic, atomic, molecular, este alcătuit din azot și oxigen, plus câteva infime cantități sau urme de alte gaze. Cu fiecare respirație, inhalăm – și miliardele de molecule sau atomi, care nu ne gâdile nările sau bronhiile, ci un fluid, care se supune legilor fizice ale curgerii fluidelor.

Sau exemplu apei, atât de comună. De la blocul de gheață, prin creșterea temperaturii, în timp, apa devine lichidă, apoi gazoasă. De la o stare de agregare la alta, trece prin ceea ce se numește tranziție de fază. Evoluează. Este jocul dintre materie și energie.

Aceasta este frumusețea modelelor mentale sau teoriilor zise emergente. Ele se pot aplica analogic și nu numai, altor domenii.

De pildă, la nivel macrosocial, oamenii, organisme atât de complexe, alcătuiți din atomi, molecule, celule, țesuturi, organe, sisteme, se pot comporta ca niște atomi, sau molecule într-o mișcare browniană. Gloate. Nu mai au individualitate. O forță mai mare decât voința proprie și discernământul, îi acaparează și pot face gesturi iraționale, pe care nu le gândesc, ci le sunt impuse.

Sau universul, într-un timp extrem de lung, a alcătuit particule numite impropriu, elementare, din cuarci, apoi acesteaau alcătuit pozitroni, neutroni, electroni, fiind încărcate deja cu sarcini electrice, s-au constituit în atomi, care s-au unit în molecule cu masă și proprietăți distincte.

Au apărut stelele, care sub compresia masei enorme au declanșat fuziunea, au produs lumina, iar norii și praful stelar au continuat să se rotească, să alcătuiască galaxii, cu miliardele, greu de închipuit, dar și astăzi, sub ochii cercetătorilor, au loc aceste transformări, sau semnătura lor istorică a rămas în amprentele radiațiilor electromagnetice cosmice și sunt susținute de legi fundamentale ale fizicii. 

Nuclei, atomi și molecule au stabilit legături tot mai complexe, inițial minerale, apoi organice, a apărut viața, receptori și autoreglare, sistemul nervos și limbajul rudimentar care s-a dezvoltat până la conștiința de sine, au fost folosite unelte, tehnici și tehnologii tot mai complexe, până la automatizare și cibernetică.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. La nivelul de cunoaștere actual, nimic nu susține ideea că universul sau materia, ar avea sau ar fi avut nevoie vreodată de un factor exterior pentru a exista sau evolua. Nimic nu e stationar, totul semișcă de la sine, dintotdeauna. Toate principiile, formulele matematice și legile fundamentale, structurile și funcțiile astrofizice, lumii imediate, inclusiv biologice – cum ar fi clorofila, hemoglobina sau sistemul nervos – și cuantice, nu conțin nicio referință sau sugestie exterioară lor. Își sunt singure suficiente!

S-a spus despre teoria selecției naturale că este cea mai elegantă explicație a modului în care viața a evoluat și s-a perfecționat, prin prezevarea naturală a formelor cele mai bine adaptate la resursele mediului.

Consider că un aspect, cel puțin la fel de important ca selecția naturală, este universalitatea contrariilor, prin care s-a realizat autoreglarea și feedback-ul. 

Așa cum, din motive etice și morale, am ignorat sau denigrat importanța instinctelor în supraviețuirea noastră, la fel am întărit caracterul indezirabil al durerii, suferinței, lipsurilor, morții. Prezența și caracterul neplăcut al acestor realități, este ceea ce ne ocrotește, ne învață să ne protejăm prin reflexe condiționate, necondiționate, instincte și, în ultimă instanță, conștient, programatic, profilactic.

Când aceste mecanisme au depășit cadrul strict biologic, individual și au fost aplicate în familie, în trib, în societate, au devenit factori ai dezvoltării agriculturii, industriale, acumulării de capital. Societatea și legile economice, relațiile de piață, s-au dovedit salutare prin capacitatea lor de autoreglare.

În fața provocărilor, colectivitățile umane s-au organizat, și-au unit forțele, au perpetuat ceea ce s-a dovedit a fi valoros, au luptat, s-au apărat, față de stihii, față de lăcomie și invadatori. Inițial s-au organizat piramidal, patriarhal. Bineînțeles că a apărut riscul abuzurilor de tot felul, al autarhiei, au mocnit nemulțumirile, au izbucnit răzmerițele, revoluțiile, au perfecționat relațiile, au eliminat răul, dar el a căutat breșe care au trebuit eliminate.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!

Teologie cu tubul in nas

Filmul The Debt culmineaza cu confruntarea finala dintre babeta Mossad, Rachel, si fosila SS, Vogel, in secția de terapie intensiva a unui spital din Kiev. Ubermenschul in scutece o injunghie pe Rachel cu foarfeca. Babeta il termina cu o siringa otravita in spate.

Articolul lui Florin Laiu, BIBLIA ȘI GSM (Grupul de Studii Mincinoase), evocă siringa otravita pe la spate din film, intre teologii pe masina de respirat.

Laiu ataca heterodoxia lui Cârstea de pe poziția ortodoxiei, dar își amageste cititorii sa creada ca o face exclusiv pe baza Bibliei. Vorbim despre studii mincinoase.

Biblia afirmă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Mesia/Christos), adică Om adevărat (Da 7:13; In 5:27; 12:34; 1Ti 2:5) și Dumnezeu adevărat (Is 9:6; Ro 9:5; Tit 2:13; 2P 1:1; 1In 5:20)

Mai intai, Biblia nu afirma nimic, pentru simplul motiv că Biblia este un construct. Ta biblia – cartiile – reprezinta o colectie de carti care afirma lucruri diferite și de multe ori contradictorii. Biblia creștină este colecția de cărți pe care Constantin le-a legat impreuna, în 330, pentru a fi citite în Biserici.

Creștinii s-au închinat lui Isus înainte de a avea Biblia și Dogma. Asta insemna superstitie pentru greco-romani si blasfemie pentru evrei. Dogma a căutat sa raspunda acestor acuzații. Așa se face ca Atanasie argumentează că dacă Isus nu este Dumnezeu, creștinii sunt idolatrii. Argumentul este circular. Poziția lui Laiu implica un alt argument circular: dacă Biblia nu “afirmă” că Isus este “Om adevărat… și Dumnezeu adevărat…” înseamnă că poziția lui se bazează pe o autoritate extra-canonică. Diferenta este ca Atanasie era cinstit.

Argumentul dublei naturi se bazează pe neoplatonism și metafizica lui Aristotel. Bertrand Russel arată ca neoplatonismul a fost îngropat de teoria seturilor (nu exista un Unu primordial) iar meatfizica lui Aristotel confunda sintaxa frazei cu structura existenței (“eroarea grecilor”). Pe partea opusă, filozofia (așa numita) Continentală, a reinterpretat Trinitatea ca insemnand ca Dumnezeu se actualizează în om iar omul se actualizează în comunitatea universală (Duhul).

Florin și Gili, de altfel baieti isteti, nu și-au pierdut timpul cu filozofii greci “spiritiști” (de la Florin citire) și cu atat mai puțin cu agnostici moderni. Cine are pana inspirată are tot ce trebuie. Cu atat mai rău. Florin nu știe de ce e ortodox și Gili nu știe că e gnostic. Mana pe carte baieti ca ati imbatranit degeaba sau muriti proști.

Însă marea lacuna a celor doi este ca nu înțeleg Biblia pe care vor sa ne-o explice. Biblia este altceva decat se predica de la amvoane. Cei doi dau din aripi ca porumbelul lui Kant.

Porumbelul în zborul liber, care taie prin aer rezistența pe care o simte, poate crede că ar putea zbura și mai bine în spațiul fără aer. La fel, Platon a abandonat lumea simțurilor pentru că a reprezentat atât de multe piedici pentru înțelegere și a îndrăznit să treacă dincolo de ea pe aripile ideilor, în spațiul gol al înțelegerii pure.

Pentru ca cei mai mulți dintre ucenicii lui Laiu și Carstea navighează greu prin rezistența simțurilor și a grijilor lumesti, este ispititoare iluzia ca exista minți care au văzut Ideea. De fapt, este un duel intre idei moarte.

Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural

Există o singură realitate – lumea naturală și reflectarea ei mentală, lumea ideilor. Prima presupune materia, energia și informația. A doua presupune, rațiunea, conștiința, limbajul, metafizica, etica și estetica. Și producțiile psihopatologice – ele au alimentat imaginarul și credințele prin iluzii, reverii, halucinoze, halucinații, delir, mitomanie, false amintiri, confabulații, etc.

Prima este obiectivă, a doua este subiectivă.

Prima este amorală, indiferentă, non-teleologică. A doua este intuitivă, ține seama de valori, motive, scopuri, convingeri, relații, simboluri.

Prima este relativ simplă, guvernată de legi simplificate, dar aparent, stratificate: clasică – obișnuită, cu corecții suportabile, tip k – newtonian-kepleriană, cuantică – a (in)finitului mic, pentru care nu avem încă un model definitiv, dar se conturează o fuziune între câmpul cuantic și cel gravitațional, în fine: astrală – a (in)finitului mare, guvernată de relativitatea einsteiniană, cununia dintre spațiu-timp, imixtiunea vitezei, accelerației și același câmp gravitațional, urzeala întregului univers.

A doua este complexă, indeterminată de opțiuni subiective, aleatorii, gusturi, mode, tradiții, capricii, cultură, mituri.

Este documentat științific, că la nivelul cunoștințelor actuale, întregul univers are aceeași alcătuire fizică și chimică, aceleași legi îi guvernează structura și funcțiile, cel puțin în cele ce știm. Lumina este aceeași, elementele sunt identificate refractometric, ca și pe pământ, la miliarde de ani lumină. La un spațiu atât de vast, nu putea să corespundă decât un timp proporțional, ca durată.

Lumea și reflectarea ei nu pot fi separate, ci sunt interdependente, tangente, secante. Există un substrat material, biologic, biofizic, biochimic, al ideilor. Iar ele nu pot reflecta prin conținutul lor, decât lumea reală sau o lume imaginară, populată de fantasme, imagini similare realității sau analogii – uneori stângace – ale acesteia. Nu poate exista o rațiune (auto)conștientă fără substrat material, energetic și informațional.

Lumea subiectivă nu rămâne datoare: structurează, descrie, clasifică, prescrie, modelează, ierarhizează, revine.

Mai mult, cel puțin din perspectiva constantelor necesare vieții, provoacă alterări, dezechilibre, riscuri, amenințări, ca și celelalte paliere, dar mai agresiv și mai inconștient, devenind un pericol pentru propria existență. E doar unul dintre paradoxuri.

Cunoaștem progresiv, atât realitatea obiectivă, naturală, cât și reflectarea ei, ideile noastre despre lume, chiar pe noi înșine, ca subiecți cunoscători – self-conștienți. Cunoașterea, ca și realizările tehnologice, deși uimitoare, sunt limitate, și rămâne mult mister, încă foarte multe de făcut. Ritmul de creștere este exponențial, ceea ce justifică un optimism precaut.

Nouă ne-ar plăcea ca totul să fie predeterminat, linear, simplu, dar realitatea este parțial determinată, diversificată, probabilistică, haotică.

Pentru a putea supraviețui și suporta realitatea, suntem avizi de sens, semnificație, ordine, determinare, valori, speranță, iubire, mângâiere, plăcere, bucurie, fericire. Acestea contracarează durerea, pierderile, dezamăgirea, frustrările, suferința, moartea.

Este relativ simplu: primim și dăruim, trăim, murim, dar circuitul natural continuă. O parte din noi merge mai departe, dar noi înșine, individualitatea noastră, conștiința noastră încetează – ne sunt date doar pentru o clipă, câte o singură dată, o viață – aceasta.

Putem broda oricare alte variante, dar ele nu sunt decât aspirații, imaginație, bune intenții, speranțe, convingeri. Sunt frumoase, avem trebuință de ele, astfel că vor persista – dar ireale. Autoamăgire!

Pentru a le acorda credit, autoritate, credibilitate, am creat o categorie distinctă, pur teoretică, metafizică – supranaturalul. Aici pot fi corectate toate inconveniențele existenței reale. Nu e neapărat rău.

Poate că singura eroare este aceea că uităm care este diferența între existența reală, naturală – pe de o parte, și idei, cuvinte, simboluri – pe de altă parte. Acestea sunt doar o reflectare mentală a ceea ce este real sau chiar posibil, dar improbabil. Asta nu înseamnă că produsele gândirii omenești nu aparțin existenței reale. Cultura este ceva foarte concret și real, poate una dintre cele mai rezistente forme de existență. Pur umană! Dar ea nu se confundă cu ficțiunea, imaginarul, cu fantasmele fantasticului! Prin semne, simboluri și limbaj, putem construi și vorbi despre o lume lipsită de orice corespondență reală dovedită și pentru care nu putem aduce dovezi, probe, evidențe, ci doar argumente ideatice, metafizice.

Fascinați de puterea limbajului, a simbolurilor și ideilor, de perfecțiunea lor ideală, am uitat că ele există doar în mintea noastră.

Și dacă sunt necesare, utile, de ce nu le-am folosi. Le-am instrumentalizat oportunist, veros.

Oricâtă forță ar avea ideile, cuvintele asupra rațiunii, conștiințelor, oricât de încărcate de sens, frumusețe, cultură, spiritualitate, ar fi ele, este o copilărie fără seamăn, să credem că ele au vreun efect, oricât de mic, asupra realității lucrurilor – care nu sunt neapărat inerte, sunt cuantice, bogate în forme superbe ale materiei, energiei, informației profunde, dar sunt lipsite de bios, viață, rațiune, conștiință. Cel puțin la nivelul cunoștințelor actuale.

Dacă nu au înțelegere, atunci trebuie constrânse. Totalitar! Cum? Prin exces de putere, supranatural! Este o contradicție de termeni, atât fizic, cât și metafizic. Ilogic, irațional, imoral. O imposibilitate!

Ceea ce nu ne putem permite între noi oamenii, cu greu ne-am putea permite față de animale și ne permitem tot mai rar, fiindcă devine ilegal, dar putem trata cu dispreț suveran, regnul mineral?

Și aceasta în numele lui Dumnezeu, al Religiei. Pentru că ne lipsesc metaforele. Și dacă le avem, nu credem în ele! Nici în parabole, nici în alegorii, nici în mituri. Nu, pentru că fanatismul, literalismul confundă simbolul cu realitatea, pentru că, acolo unde este vorba de viață și de moarte, nu mai e loc pentru cultură, pentru adâncimi și profunzime, pentru frumos. Agresivitatea împrăștie nuanțele. În lipsa tuturor acestora, viața se ofilește, este izgonită și se instalează moartea.

Să revenim la miracole. De ce? Ca să ne satisfacă curiozitatea, nevoia de fascinație, narațiuni șocante, senzațional –  escapismul, ca să le punem în slujba ideologiilor, dogmelor și intereselor ce țin de putere, control, prestigiu, confort. Însuși Mântuitorul Isus Hristos, a tratat miracolele distant, ca pe o specie secundă, purtătoare de confuzie, interese meschine, bune de ahtiat gloatele. Ele sunt efemere, li se uită semnificația, conduc la derizoriu, vulgarizează.

Existența este unitară, chiar dacă este structurată pe niveluri, sau o modelăm noi, deocamdată așa, în timp ce reflectarea ei este foarte diversă – poate egală cu multitudinea modelelor, sau chiar a conștiințelor care o reflectă.

Interesant este că, intuitiv, instinctiv, ne raportăm comportamentul cotidian la realitatea concretă. Cum am putea face altfel? Discursul nostru, vorbăria, pretind că reflectarea fantastică a existenței este la fel de reală. Aceste convingeri ajung să ne paraziteze parțial, periodic și intermitent, comportamentul.

Este domeniul în care se strecoară trăsăturile noastre marginale: puțină ipocrizie, autoamăgire, patologie socială, delir cultural, etc.

Probabil că preferăm acest preț rușinos și vicios, fiind astfel scutiți de consecințele amare, sumbre – sau pe care le considerăm în mod subiectiv și ezitant așa – ale realismului, lucidității și acceptării depline a adevărului privind existența. Cel puțin, acela verificat și dovedit!

Două lumi: mit și realitate

Știința pune întrebări la care nu se poate răspunde niciodată, religia predică răspunsuri care nu pot fi niciodată chestionate! Din Sean Caroll, cules de Dr ID, plus câteva idei imp.

Miturile sunt pentru omenire, ceea ce sunt visele pt om. Ele rezolvă tensiunile reale, indicând narativ, imagistic și metaforic, dinspre inconștientul individual sau colectiv, spre conștient, logic, propozițional și rațional – dezechilibrele și ceea ce este de făcut. Cambell are observații pertinente prin care îi taxează pe Frazer și Freud care n-au înțeles pe deplin natura și funcțiile mitului, ale credințelor, artei. Frazer, primul mare atropolog din sec XIX, ia în considerare aspectul magic – mecanicist al miturilor. Freud consideră religia și miturile – o nevroză. De fapt, miturile sunt un mecanism complex, cultural, spiritual, de adaptare!

Considerând, oarecum similar cu Genesa, că ceea ce deosebește omul de restul regnului animal, este conștiența de sine și că este muritor, iar aceasta l-a împins spre soluția spirituală, transcendentă, a mitologiei. Cele mai vechi forme hominide – homo fabilis – odată cu primele unelte, din Africa de Est, sunt însoțite de ceremonialuri ale înmormântării, cu speranța înveșnicirii. Mult mai târziu, au continuat cu piramidele.

Ființa umană a realizat de timpuriu că, prin ascendenți și descendenți, prin grupul social căruia îi aparținea, se autoperpetuează, se înveșnicește prin super–organismul social căruia îi aparține. Acesta are o structură, valori, cutume, specifice, markeri ai identității. Încă din copilăria lor, omul și omenirea, își reprezintă mama ca reprezentând natura, iar pe tată, ca structură socială, cultură, spiritualitate. Odată cu civilizația, Domnul Oștirilor, al mâniei și războiului, devine Tatăl nostru.

În încercarea de a defrișa complexul de atitudini față de narațiuni, va trebui probabil, să distingem între genuri literare narative, ca: ficțiune, istorie, relatare, reportaj, povestire, legendă, basm, articol științific, eseu filosofic. Nu cred că trebuie să le definim pe fiecare, dar cu siguranță, trebuie să fim conștienți de existența lor și de atitudinea noastră diferențiată față de aceste genuri. Este adevărat că mitul, mitologia, reprezintă mult mai mult decât literatura, genurile literare sau figurile de stil, de care se folosește copios.

Ce diferențiază literalismul, credulitatea, de analiză, gândire critică, luciditate? Ne situăm în interior, subiecți ai unui joc suprarealist, sau încercăm să obiectivăm întreaga procesualitate, să ne detașăm, încercând să înțelegem esența fenomenului? Să ne gândim puțin și să ne întrebăm: parabolele agricole au ca subiect agronomia? Samariteanul milos, pune bazele traumatologiei? A influențat Isus statistica morbidității sau mortalității în Canaan, Israel, Galileea sau Palestina? Chiar dacă evanghelia nesinoptică ne spune hiperbolic, că relatarea tuturor minunilor n-ar încăpea, prin terabiții ei, nici în suluri, nici în codexuri, nici în lume.

Este atât de comun și obișnuit ca, în orice formă de artă să acceptăm convenția, condițiile pe care le impune orice mediu artistic și să ajungem la mesajul, esențialul transmis.

De ce atunci, în cazul miturilor, pe care le-am transformat în crezuri, le-am proiectat și originat unor ființe cu trăsături ideale, absolute, trebuie să ne pierdem spiritul critic și să le acceptăm în mod idolatru, ca un mesaj absolut, sacrosant, infailibil? Mai ales că, la orice analiză documentată, științifică, se dovedesc a fi orice altceva, numai ceea ce ți se pretinde să crezi, nu – revelații – oricât de valoroase, înțelepte, cizelate multigenerațional și folcloric.

În interpretarea viselor – apropo de analogia vis / mit – există abordarea ericksoniană, în care totalitatea evenimentelor și personajelor din vis, sunt văzute ca referindu-se, în mod complex, la visător. Așa cum propune Campbell, cu referire la Jung și alții, miturile, vorbesc despre om, grupuri, etnii, culturi, având toate aceleași teme ancestrale și arhetipale: origini, sens și semnificații, valori, conflict, ură, dragoste, existență, moarte, suferință, viitor, veșnicie.

În acest caz, care este nivelul la care dorim să ne situăm în interpretarea miturilor, făcând analogie cu literatura? Luăm de bune, povestirea, jocul evenimentelor și al personajelor, le tratăm ca pe relatări, istorie și fapte, sau distilăm din aceste capodopere ale înțelepciunii și culturii universale, semnificațiile, mesajul, problematizarea, valorile neschimbătoare?

Campbell deplânge pierderea miturilor și face referințe sumbre asupra destructurării civilizațiilor invadate intempestiv de modernitate. Parțial, este de înțeles. Ni se spune că odată cu miturile pierdem mesajele lor, modul în care ne-am structurat ca oameni și civilizație, spiritualitate.

De altfel, apariția miturilor urbane, o formă de kitsch, pare să îndreptățească această opinie.

Totuși, să tentăm o analiză mai profundă. Avem tendința de a idealiza trecutul, deși oamenii rămân aceeași, dintotdeauna. Astăzi, când omenirea începe să înțeleagă – imperfect, desigur – natura și motivațiile acestor creații, când înțelegem mai bine resorturile conștiente și inconștiente ale psihismului uman, comportamentele sale sociale, nivelurile culturale, dimensiunile antropologice și spirituale, cu evoluțiile lor, n-am putea sugera sau găsi o rezolvare, prezentă sau viitoare, ceva mai apropiată de realitate, de tendințele omului modern? Vom fi urmăriți încă multă vreme de umbră, pulsiuni inconștiente, ghemul de instinctualitate, frică și groază, nevoia de mângâiere și siguranță, certitudine.

Oricât de valoroase și pline de înțelepciune ar fi narațiunile, miturile, poveștile, ne vom agăța în continuare de această lume ireală, de basm, pentru a putea trăi pe deplin, valoros, pentru a ne găsi temeiurile, sensul și semnificațiile cele mai înalte?

Este oare necesar să ne populăm existența și conștiințele cu mituri, când avem capacitatea de a ne autoanaliza, de a le analiza, de a înțelege nevoia și motivațiile care au dus la creația acestora?

Nu este existența, imperativele ei, nu sunt misterele sale, suficient de complexe, motivante și mobilizatoare, ca să nu ne mai refugiem în mitologic, imaginar, ci să devenim, în sfârșit mai realiști, orientați, eficienți și lucizi.

Înțelegând în profunzime, destinul milenar al omenirii, al fiecărui om pe pământ, cunoscând fie și parțial, fenomenele și procesele din natură, mai este necesar să ne agățăm de fantastic, de narațiuni imaginare? Nu cumva ne-am atins maturitatea necesară, pentru a ne accepta destinul cu serenitate, a trăi și a admira frumusețea, bucuria și fericirea pe care le oferă viața reală, natura înconjurătoare, misterele existenței? Sagan spunea că monotonia science fiction este cu mult depășită, pe toate planurile, de superbia structurală și morfologică, funcțională, a detaliilor, inclusiv electrono-microscopice, ale formelor de existență și de viață.

Dacă visele, visurile și miturile nu sunt decât proiecții ale noastre și de către noi înșine, spre noi înșine, dacă ele ne vorbesc în mod indirect despre noi, într-o formă narativă, alegorică, metaforică, nu sunt ele concomitent, o expresie a vechiului adagio: „Cunoaște-te pe tine însuți!” sau îndemnul sacru: „Cercetați-vă pe voi înșivă!”.

Percepția noastră senzorială, simțurile noastre, sunt orientate spre exterior. Dar lumea noastră interioară? Îi înțelegem mai bine pe semeni, decât pe noi înșine. Deseori, în terapie sau în relații, avem insight–ul, revelația motivațiilor, impulsurilor care ne caracterizează, ne definesc. De obicei suntem blindați cu mândrie, vanități, defense, complexe. Dacă am opta pentru a fi mai deschiși, mai transparenți, mai vulnerabili?! Ce-am avea de ascuns? Cu ce suntem deosebiți de toți ceilalți muritori? Am avea parte de o atmosferă fresh, de sinceritate, onestitate, autenticitate.

Dar la nivel de grup, colectivitate, confesiune, neam, societate? Punem mare preț pe tradiții, ritualuri, cutume, dogme, ca specificații ale identității și originalității. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii se ucid, se urăsc, sunt torturați, umiliți, discriminați, în numele lor. Și totuși, Creatorul ne-a numit simplu: iș – ișa. Om.

Cum vom trata miturile și credințele? Cu detașare. Ca pe vise. Este, totuși, de datoria noastră să le deslușim, să le interpretăm sensul profund! Temerile, dorințele, trebuințele, înțelepciunea, din spatele lor. Este profund contraproductiv și dovada unei ignoranțe crase, să le tratăm ca pe adevăruri literale. E ca și cum te-ai mulțumi cu acțiunea, narațiunea și n-ai înțelegeo boabă din mesaj, din morală.