oxigen2

Sindromul spiritual paranoid

Fiecare copil, pui de om, este înconjurat cu dragoste, protecție și grijă, ca și cum ar fi singura ființă născută pe pământ. Este bine și este frumos așa, fiindcă această ființă plăpândă este încă neajutorată, continuă să se dezvolte, să crească și după ce s-a născut. Dezvoltă atașamentul și afectivitatea, toate celelalte dimensiuni cognitive și de relație, continuă să se mielinizeze după naștere.

Bineînțeles, că această grijă deosebită ne face să ne credem, fiecare dintre noi, centrul universului, buricul pământului, ombilicul lumii. Este o perspectivă infantilă, desigur. Cei care dobândim, într-un fel sau altul dificultăți sau, și mai grav, tulburări în dezvoltare și maturizare, putem deveni histrionici, cerșim atenție și vrem să rămânem toată viața în luminile rampei. O anumită doză, homeopată, rămâne în miezul vulnerabil al fiecăruia dintre noi.

Eul nostru psihologic, nu cel teologic, nucleul personalității noastre, aflată un timp în formare, apoi cristalizată, gonflează, se hipertrofiază, inflamează, inflaționează, fără să mai fim conștienți de aceste aspecte, pierdem dreapta măsură.

Putem avea doar trăsături paranoide discrete, ca tulburări de personalitate, sau să facem tulburarea delirantă persistentă, ca psihoză cu delir sistematizat – de gelozie, de persecuție, interpretativ, fantastic, etc. Poate fi o trăsătură de familie, moștenită în grade diferite, sau un caz răzleț. Dominantă este preocuparea delirantă față de propria persoană – egolatria monumentală – care este asaltată de răuvoitori, persecutori, trădători, oameni sau organizații malefice care ne vor răul, care vor să distrugă super valoarea pe care o reprezentăm, folosind în arsenalul inamic, chiar și mijloace fantastice de anihilare. De prisos să adăugăm că toată această construcție virtuală se găsește doar în mintea noastră, nu are nicio bază reală.

Aceasta este paranoia. O psihoză irepresibilă, impenetrabilă, dar care se poate ameliora cu mijloacele moderne de tratament. Nu există halucinații, dacă nu este vorba de o schizofrenie paranoidă, ci doar un delir sistematizat, foarte meticulos și logic articulat, dar care pornește de la premise false și ajunge la concluzii la fel de eronate.

Această afecțiune are o caracteristică ciudată, aproape unică. Poate fi contagioasă. Adică, o persoană sănătoasă, normală – atât cât putem, noi oamenii, fi de normali, fiindcă unii autori au spus că normalitatea este o utopie – se poate contamina prin tema delirantă a unui paranoic, dacă vine în contact cu acesta și îi sunt inoculate ideile paranoide. Începe să le creadă și le ia drept adevăr, deși sunt pure elucubrații.

Așa se explică cum de putem identifica destul de ușor, în anumite culturi, trăsături paranoide certe. La o analiză atentă, poate găsim și alte trăsături psihopatoide, cum ar fi înclinația spre agresivitate, adicții și alte hibe. Până la urmă, specificul fiecărei națiuni, poate că este doar o sumă a talentelor și psihopatiilor care îi caracterizează, fie și în doze infinitezimale. Trăsături culturale discutabile, cu nuanță paranoidă, pot fi regăsite în elementele culturale, istorice, de identitate, a unor grupe etnice, religioase, etc.

Atunci când un grup nesemnificativ statistic și cultural, este germinat printr-o elaborare cosmică, fantastică, cu caracter apocaliptic, când minți înfierbântate, într-o atmosferă culturală revivalistă, dintr-o societate care trăiește zorii modernității, încă buimacă, unde realitatea se amestecă cu visele și viziunile, unde literatura profetică sau apocaliptică este luată ad literam, putem spune că avem toate ingredientele cultural spirituale pentru o identitate, cultură spirituală, cu trăsături paranoide.

E ușor să te rătăcești, să amesteci realitatea cu imaginația morbidă, numai că toate acestea au un preț – suferință și dispreț, dezamăgire, marea dezamăgire, fiindcă în această afecțiune, totul este măreț, grandios.

Apoi, totul trece, oamenii sunt devastați, realitatea este greu de digerat, viziunile sunt ușor de recuperat. Mai ales că vizionarii reușesc uneori, să supraviețuiască prin compozițiile lor.

Mecanismele culturale, spirituale ale folclorului sunt puse în acțiune și mașinăria începe să funcționeze. Elementele cultural delirante trebuie să aibă coerență, să fie convingătoare, congruente, cu epoci istorice și culturale trecute – și există exemple destule, cu profeții viitoare și paranoia este gata. Faptul că există o minimă congruență, că există atâta confuzie și nevoie de orientare, direcționare, aprinde spiritele cele mai iluminate, se formează o atmosferă de emulație și creativitate, presărată cu erori, poticneli, extreme, dar toate acestea sunt scuturate. De-a lungul anilor, deceniilor, se cristalizează o formă specifică de respectabilitate, originalitate, identitate. Apoi totul este legalizat, organizat, cutremurat, reorganizat, teoretizat, sintetizat, purificat.

Trăsăturile paranoide pot fi nucleare, focale sau în termeni IT, virale, deși acest termen a dobândit exact sensul opus, pe rețele virtuale. Desigur, ele pot avea și trăsături sistemice, mai mult sau mai puțin discrete, dar epicentru procesului morbid este tema delirantă.

Există un centru de comandă absolut, ideal, atotputernic care furnizează credibilitate, autoritate și putere unui grup insignifiant, în esența sa. Apoi este preconizat un conflict cosmic, fantastic, militarizat – spiritual, imaterial. Noi suntem poporul ales, noi avem tot adevărul. Personificarea răului se concentrează doar asupra noastră, ne urmărește, ne zădărnicește, ne vrea răul… și epopeea este gata, continuă de la sine. Persecuția potențială sau reală, trecută, prezentă sau viitoare, este omniprezentă.

Pe de o parte, asediați, înfricoșați, dependenți, pe de alta vinovați, nevrednici, nevoiași – dar asigurați, protejați, iubiți cu o gelozie sfântă. Totuși amenințați, timorați, izolați, separați – ca să ne simțim bine împreună, să fim omogeni, ghetoizați, controlați, self și mutual, reciproc, cenzurați. Orice crâcnire, orice disonanță, orice erezie, atrage oprobiul binevoitor și conservator.

Sunt aceste trăsături ușor de identificat și diagnosticat. Da și nu. O trăsătură a tulburărilor psihotice este caracterul lor inconștient. La nivel cultural, spiritual, social, se întâmplă la fel. Din interior, presiunea grupului este atât de mare, controlul atât de intens, capacitatea de toleranță și obișnuință atât de prezentă, încât totul pare natural, firesc, de când lumea. Dar din afară? Ciudățenia este evidentă. Cum să te detașezi, cum să faci efortul de obiectivare? Nu e imposibil.

S-a spus că chiar și cele mai grave tulburări psihice sau psihosociale, ar putea fi de fapt, o formă de adaptare, de a face față vicisitudinilor interioare și exterioare. Înclin să cred că există o doză mare de adevăr aici, dar să nu uităm, e vorba de o formă morbidă, patologică de adaptare.

Desigur, că formele culturale de anormalitate au doar o analogie, asemănare cu patologia psihiatrică. Intră în joc, fenomenul de contaminare, afinitățile fiecăruia dintre noi, ca disponibilitate de aderență. Poate rămân, ca și în cazurile individuale, și unele trăsături ce pot produce avantaje relative. Capacitatea de a face față, o personalitate mai puternică, etc.

Dar, acestea sunt trăsături inadecvate, deplasate, dovedite foarte curând desuete, nerelevante, și astfel abandonate – dacă nu pe parcursul unei vieți, prin reflectare, redresare, era să zic maturizare, dar aceasta este o afecțiune prin excelență a maturității și senectuții – atunci transgenerațional.

Sindromul schizoid spiritual

Omul simplu proiectează, ca soluție a problemelor existențiale, inerente, o altă lume, opusul acesteia, absolută, perfectă. Din alăturararea absolutului cu limitele și limitatul, se naște paradoxul – o relație contradictorie, antitetică. Aceasta este religia – plină de paradoxuri. Rezolvarea acestei asocieri, lipirii unei rupturi, nu putea fi decât schizoidă.

. Natural / supranatural, divin / uman, credință / fapte, muritor / nemuritor, etc.

. Dumnezeu: natură, trăsături absolute, desăvârșite / descriere antropomorfă, norme culturale perfectibile, comportament social, de gen, etnic, istoric, religios amoral, imoral, inechitabil.

Lumea noastră (splendid: cele 3 lumi ale lui Popper – lumea materială, fizică, lumea trăirilor, lumea producțiilor spiritului uman – cultura), este relativă, complexă dar limitată, funcționează și se reglează prin universalitatea contrariilor.

Una dintre sincopele esențiale ale oricărei religii este aceea că, în timp ce își clamează sursa și originea într-o zeitate absolută, cu trăsături desăvârșite, perfecte, începe să elaboreze descrieri foarte mundane, antropomorfe și implicit limitate, contradictorii, ale doctrinelor, principiilor, legilor. Acest fapt le trădează imediat originea strict istorică, culturală, umană și nicidecum divină.

Clivajul acesta logic, ontologic, dintre transcendent, imobil, imuabil și existența care se încăpățânează să fie procesuală, devenire, istorică, apare implacabil, schizoid.

Religiile vorbesc despre o existență și natură absolute, dar toate referințele sunt profund umane, antropomorfe, limitate, contradictorii, ca și genitorii umani ai acestor producții. 

Acest eșec este lamentabil. Credința inițială, simplistă, părea perfectă, confortabilă și fără nicio asperitate, până când și-a pus problemele metafizicii eleniste sau a fost confruntată cu implicațiile contradictorii ale propriilor axiome, care trebuiau susținute, demonstrate în fața unor adversari mai puțin binevoitori – eretici, gnostici sau agnostici, specii teiste sau ateiste și materialiste – dar cu efect salutar asupra dezvoltării și purificării sau intoxicării crezurilor inițiale, care se transformau în doctrine și dogme, considerate irefutabile.

. Oamenii religioși tună și fulgeră asupra limitelor rațiunii umane – creată totuși de Dumnezeu – dar iată o mică mostră de raționament, surprinzător prin originea sa, Ethan Allen (Sagan, 1996, p 301):

„Cei care contestă validitatea rațiunii trebuie să aibă în mod serios în vedere dacă o contestă cu sau fără rațiune: dacă o contestă cu rațiune, atunci consolidează principiul pe care încercă să-l detroneze; dar dacă argumentează fără rațiune (cum trebuie să și facă, dacă doresc să fie coerenți), atunci se află dincolo de granițele convingerii raționale și nu merită o respingere rațională.”

S-a spus că receptorul, limbajul, sunt umane, limitate, dar problema fundamentală rămâne: totul este atât de uman, perfectibil și natural, încât orice pretenție de supranatural devine tot mai îndepărtată și străvezie.

Dacă problemele sunt atât de grave, de profunde, dacă comunicarea este atât de importantă într-un conflict de proporții cosmice, de ce se folosește Dumnezeu de oameni, de ce vorbește doar prin intermediul lor, de ce revelația, inspirația, iluminarea, sunt totdeauna secundare, relatări, dar niciodată primare? Este, în acest caz, absența – o dovadă de autism?

Când problemele insolubile sunt puse pe tapet, când controversele devin evidente, stridente și incomode, când apologetica și argumentele sunt dovedite nonfalsificabile, cele mai nobile trăsături etice, morale, spirituale, se metamorfozează subit în spectrul judecății, pedepselor veșnice disproporționate, trădând natura umană ranchiunoasă, răzbunătoare și gata să distribuie anateme cu mare generozitate. Este inatenția o formă de patologie? Cum de sunt virtutea și viciile atât de miscibile?

Colonizarea, exterminarea fizică, biologică sau cultural-spirituală a avut o față militară sau laică, dar și una misionar religioasă. Ce vom zice de pedofilia și homosexualitatea dintre ierarhi sau celibatarii eclesiaști?

Dar despre tortura, torționarii și rugurile inchiziției, vânătoarea de vrăjitoare, războaiele religioase, terorismul motivat spiritual? Da, absolutul clamat pretinde intransigență. În numele celei mai dezinteresate și pure iubiri – una nepământeană – s-au săvârșit cele mai abjecte și nedrepte atrocități, crimele cele mai absurde. Și asta este o schizofrenie!

Pe de o parte suntem confruntați cu mistere insondabile, cu complexități întortocheate, suntem închiși în limite greu defrișabile, dar nu imposibile, iar pe de altă parte, în loc de soluții eficiente, rezolvări salutare, suntem saturați cu adevăruri absolute, ideale, inaplicabile într-o lume relativă, suntem amenințați cu pedepse capitale, dacă nu dovedim suficientă docilitate și credulitate. Nu este aceasta o atitudine, schizoidă?

Această situație existențială strâmbă și nedreaptă i-a făcut pe oameni celebri și gânditori profunzi ai umanității să răspundă senin că, date fiind premisele foarte promițătoare ale tuturor religiilor, ei privesc optimist momentul bilanțului, ziua de apoi a judecății, ca pe un eveniment coerent, logic, o judecată dreaptă, în care argumentele și premisele vor cântări greu în favoarea acuzaților – dacă se poate vorbi cu adevărat despre o astfel de categorie. Continuăm să sperăm în răspunsuri cât de cât satisfăcătoare. 

. Există, totuși, o anumită schizoidie a creștinilor practicanți. În timp ce se simt confortabil încapsulați prin credulitate și refuz al gândirii critice, în domeniul crezurilor, al tărâmului “spiritual” – concomitent, sunt sau devin surprinzător de vigilenți, critici, prevăzători, în chestiuni practice, cotidiene. Ai zice că, potrivit unui principiu al compensării, tot ce a rămas nefolosit în domeniul metafizic, logic, rațional, este folosit cu sagacitate, în domeniu derizoriului, prin inteligență practică, descurcăreală, viclenie. Bineînțeles că toate aceste veleități poartă numele de “binecuvântări ale Domnului!” Există însă și cazuri mai grave, sau maimuțărite de oligofreni funcționali, în care gradul de inadecvare și inadaptare este extrem. Sărmanii oameni par niște zombi căzuți într-o lume de neînțeles, gândesc și vorbesc lent, defazat, reacționează cu întârziere.

. Cineva care își propune să compare atitudinea religioasă, respectiv, științifică, față de adevăr, îmi amintește de basmul Albă ca Zăpada și oglinda fermecată. Maștera privea și întreba oglinda. Răspunsul era permanent selfconfirmator, până a apărut concurența tinereții și vitalității – zorii modernității. Proiectăm adevăruri absolute, imuabile – extrase dintr-o oglindă magică care ne vorbește despre noi înșine și capacitatea noastră de a ne amăgi – într-o lume aflată în continuă curgere și schimbare. Aparent, aceasta pare să fie cea mai bună asigurare că te afli în posesia adevărului, dar este o iluzie virtuală. În același timp, știința care se verifică permanent, se reîmprospătează, se neagă și se reafirmă, pare nesigură, dar rămâne vie. Rămâne astfel, cea mai temeinică și mai bună explicație și concepție asupra lumii, la orice moment dat.

. Creația, ruptura origini / actualitate, eșecul lamentabil al recuperării prin potop. O monstruozitate! Biblică! Recunoaștem – holocaustul a fost cu mult depășit. Din fericire, imaginar, mitologic, ireal. Dar, un potențial profetic în legătură cu ceea ce avea să urmeze, în istoria umanității. Într-un anumit moment istoric, cât se poate de bine documentat și verificat, este introdus un personaj de serviciu, pentru salvarea teodiceei. Împreună cu el, răul, păcatul, căderea și toată recuzita monstruoasă care sluțește natura umană, viața, sănătatea fizică și mentală. Da! Numai că acest monstru numit arhivrășmașul, inamicul public, Satana, Diavolul, Scaraoțki, aduce cu sine alte contradicții insolubile, schizoide.

. Ce vom spune despre soluția apocaliptică? Când principiul educativ rudimentar al biciului / zăhărelului nu s-a verificat istoric, când a devenit evident că nu există un determinism bazat pe voință și legislație divină, când tema aceasta aproape exclusivist biblică, a celui nelegiuit care prospera și a celui neprihănit care se afunda, s-a extins de la persoane individuale la întreaga națiune, la lumea cunoscută atunci, criza a devenit atât de profundă, încât trebuia găsită o soluție de avarie. Nu aceasta este lumea în care putem avea speranța echității, corectitudinii și dreptății. O fi existând o justiție imanentă, dar se îndepărtează sine die, devine transcendentă. 

Această lume este uzurpată. Va fi bine, cald și frumos într-o altă lume, într-o altă împărăție, pe un alt pământ. Reșapat. Nou. Și tot visând așa, de ce să ne mai preocupăm de lucrurile astea minore, cotidiene, imediate, oricât ar fi de presante și reale, când avem colea o lume interioară, plină de valori ideale. Teleportare psihică, spirituală. Și asta este o schizoidie. Și cu ea, întreaga cohortă de hermeneuți oraculari, hărți grafice, despicători ai zoomorfismelor halucinoide, bâlbe și calcule reluate, reiterări și abandonări, recrudescențe vetuste, pretinse vintage.

. Ce vom zice despre isihasmul interior, flagelarea ascetică interioară, retezarea oricăror instincte, bucurii, plăceri, ascultare fără odihnă, perpetuă? Sau despre derapajele accidentale inerente? Dar izolarea, demarcația, linia despărțitoare de lume, ghetoul cultural, bula psihosocială? Sunt oare și acestea forme de autism și spiritualism schizoid?

. Animalele. Poate că nu ele sunt precursorii noștri, deși reflexele noastre necondiționate, instinctele noastre, chiar socializate, continuă să funcționeze, să ne țină în viață, și să existăm ca specie, încă, în ciuda tuturor inhibițiilor, reprimărilor, frustrărilor și decompensărilor, maladiilor sociale și familiale. 

Probabil că singurul lucru existențial de care nu au precunoaștere, este faptul că sunt muritoare. Ele n-au căzut ca noi, ne suportă doar consecințele. Și pe noi. Dar suferă și ele, ca și noi, ba mai abitir, mor și sunt omorâte. Adevărat zoocid. Dar nu, nu sunt mântuite, fiindcă presupunem că nu au conștiință. Unii preoți le binecuvânteză – odată pe an – niște ‘decadenți’. Prin nu știu ce miracol, ele sau niște mutanți ai lor, ajung pe noul pământ. Dezghiocate de instinctualitatea lor naturală, ierbivore (despre regnul vegetal și mineral, cu altă ocazie), rumegând ceea ce au pășunat, zdrobind creația vegetală, într-o lume a armoniei și păcii universale. Insensibile. Și aceasta e o schizoidie. Întrebări incomode. 

. Providența. Latura pozitivă. Acționează Dumnezeu personal și personalizat în toate cazurile favorabile sau aplicăm pletora de fenomene și procese pur naturale, ale căror mecanisme au devenit locuri comune sau vor fi descoperite în viitorul apropiat. Această succesiune s-a repetat de nenumărate ori, încât concluzia este evidentă și se impune. Dar de ce sunt criteriile atât de arbitrare și misterioase, de ce sunt miracolele distribuite cu atâta zgârcenie statistică? Știați că, miracolele – chiar dacă ar fi reale și nu legendare, folclorice, circumstanțiale, relatări cu cele mai bune intenții și credință – au o incidență și prevalență mult inferioară statisticilor vindecărilor spontane ale oricărei boli fatale, inclusiv cancerului? De ce? Fiindcă nu toți pacienții vindecați miraculos sunt religioși. Uff, statisticele astea!

Latura negativă. Atunci când nimeni nu intervine, când durerea, tragediile și suferințele devastează, când rugăciunile nu primesc niciun răspuns, vom oferi explicații de circumstanță, eufemistice, vom recurge la teodiceea lui Epicur, sau vom folosi argumentul autorității, ca în cazul lui Iov, suspendând orice răspuns și limpezire?

Teodiceea însăși, este schizoid apologetică. Mor 9000 de copii inocenți pe planeta pământ, în fiecare oră, 18 mii de părinți îi jelesc devastați, în timp ce în împărăția iubirii, a îndurării și bunăvoinței sunt alte lucruri mai importante, alte priorități! Este aceasta o schizofrenie? Pur umană, desigur!

. Cum s-a născut termenul fariseism? O pondere importantă pare să aibă conținutul discursului „vaiurilor” din Mat 23, ultimul dinaintea „micii apocalipse”. Erau cărturarii și fariseii mai ipocriți decât semenii lor? Probabil că nu. Iosif din Arimateea pare să reflecte adevărata relație dintre creștinism și farisei în primele decenii. Apoi, s-a produs ruptura, criza anilor 70, izgonirea din sinagogi, reflectată în In 9. În acest caz, cum au devenit un simbol al acestei metehne? Este reflectată aici întreaga amărăciune a rupturii schizoide dintre cele două religii surori, a căror relației devenise de neîmpăcat. 

Este și un reflex al paradoxului și schizoidiei, exagerărilor și extremelor naturii umane, constrânsă să joace nenatural. Aflat în preajma absolutului, relaționând cu acesta, omului i se cere să se nege pe sine, să se închine până la pământ, să dispară prin anulare, convertire și pocăință și regenerare, naștere din nou – nu cosmetizare. Acestea nu sunt procese naturale, ci supra naturale.

Oamenii obișnuiți, în împrejurări naturale și obișnuite, pur și simplu, nu pot fi decât naturali, conform naturii lor. Cu limitele lor.

Poți face unul sau un număr limitat de acte demonstrative, ostentative, dar apoi obosești, trebuie să redevii tu însuți, sau însăți. Natura ta, subconștientul, inconștientul, stereotipiile, vor răbufni și vor ieși la suprafață. Este o regulă. Niciodată nu se va întâmpla altfel.

Ei bine, în atmosfera – nu supranaturală, ci nenaturală a „sfințeniei” jucată cu morgă, cu fețe prelungi, roluri mediocre și stângace, de amator, face să transpară ipocrizia și fariseismul. Acest contrast – între pretenția ideală împinsă la extrem și natura umană care nu face nimic altceva, decât să-și ceară drepturile instinctive care asigură supraviețuirea – dă caraterul profund schizoid al acestui mediu nesănătos.

Lista ar putea continua indefinit, la infinit. Devine redundantă.

Există soluții? Da. Creștinii se mângâie cu valorile spirituale. Și nu sunt neglijabile. Privesc disprețuitor sau compătimitor asupra adicțiilor, comportamentelor periferice escapiste: etilism, sex, gambling, droguri – virtual rupt de virtute. Dar religia nu este oare o cultură spirituală escapistă? Nu este o fugă? O negație? A cui? A vieții și vitalității, realității și realismului, naturii – inclusiv umane și mediului, prezentului și spațiului, locului – care așteaptă să fie sfințit.

Să încetăm să fugim și să ne refugiem. La munți. Să acceptăm viața, provocările, prezentul, natura, frumusețea tuturor acestora. Munții nu trebuie diabolizați sau divinizați, ci vizitați, nu ne mai refugiem, ci vom face re-creație – o altă cultură. O altă știință. Aici și acum. Atunci și acolo aparține lui Dumnezeu. Pentru că avem credință, avem speranță. Rămânem optimiști.

In Tara Minunilor

Dat fiind ca mi-a fost dat darul si harul de a intra in tara minunilor, va invit si pe dumneavoastra la un sejur. Nu o sa va para rau. Ce o sa vedeti acolo? Multe minuni si nici o minune. Asa cum s-a mai spus uneori pe aici, viata este lipsita de miracole dar in acelasi timp totul este un miracol si sunt de acord cu asta.

Cu riscul de a repeta idei deja spuse, re-spuse si re-re-spuse, as vrea sa fac si eu un exercitiu de gandire, re-gandire si re-re-gandire a credintei mele daca imi permiteti.

Faptul ca nu putem aduce in explicatia lumii supranaturalul, ne face sa spunem ca Dumnezeu a murit si pe buna dreptate daca il intelegem doar prin prisma acestor forte. Dar daca de fapt supranaturalul este natural? Daca il parafrazam pe Pavel, am putea spune ca roadele duhului este inclinatia spre bine si spre rational din noi, adica divinul. Pe cand faptele carnii este cea primitiva.

Mi se pare ca supraomul lui Nietzsche explica foarte bine aceasta tensiune. Binele este in noi si atunci cand cautam sa-l dezvoltam, acesta creste si poate fi definit ca o forta divina. Pentru a ajunge la nivelul de supraom, trebuie mai intai sa fii o camila si sa cari tot felul de ‘’trebuie’’. Va suna cunoscut? Apoi, te poti tranforma intr-un leu daca vrei sa pui stop la ‘’trebuie’’ si sa incepi cu ‘’vreau’’. Interesant este ca apogeul se atinge prin transformarea leului in copil, nivel in care omul traieste in prezent, este spontan, inocent, se reinventeaza, este creativ, se joaca si danseaza cu viata (Amaranthine, imi amintesc de comentariul tau :-). Pana la urma nu asta a spus si Isus?

In aceasta tara vei vedea minuni doar daca te transformi intr-un copil, dar nu in sensul infantilismului dorit de multi ci in imbratisarea vietii in felul ei cel mai autentic.  

Exista ceva mai mult decat atat? Da, multe speculatii. Poate exista supranaturalul fara ca noi sa ne dam seama? Nu stiu. Dar in lumea noastra tangibila, nu. Si daca exista cumva un Dumnezeu real sau fizic pe undeva, acesta nu se va supara ca nu putem sa il cunoastem intr-o realitate in care nu este posibil asa ceva. Asa ca la fel cum spune Edi, ceea ce ne ramane este ’’sa vorbim despre vorbirea despre Dumnezeu’’.

Apoi, asemenea lui Polihronu si probabil multora pe aici, cred si eu ca testul care ramane in picioare este dragostea. Pana la urma atat Isus cat si Pavel pun mai presus de orice dragostea. Dragostea pentru bine si pentru om. Si este cel mai greu lucru de facut sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti pana la capat. Usor de spus, greu de facut. Pentru unii poate chiar imposibil din pacate. Personal, esuez de multe ori la capitolul acesta dar si cand reusesc as putea spune ca este cea mai frumoasa minune din aceasta tara. As putea readuce exemplul concret a lui Cavadas, chirurgul care departe de a se dezumaniza, isi foloseste puterea, banii si timpul sa se identifice cu unii dintre cei mai disperati oameni.

Daca v-am convins sa dati o tura prin aceasta tara sa stiti ca biletul de calatorie este gratuit. Dar daca cumva nu vedeti minuni sa stiti ca problema este la vedere asa ca, cum spunea si Isus, scoateti-va ochiul daca este rau.

Criteriile adevărului

(Parțiale și relative)

(Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs)

Motto:

Th H Huxley

„Fundamentul moralității este acela de a… înceta să mai pretinzi că crezi în lucruri pentru care nu există dovezi și de a înceta să mai repeți propoziții inteligibile despre lucruri aflate dincolo de posibilitatea cunoașterii.„

Th Paine, The Age of Reason

„Necredința nu constă în faptul de a crede sau a nu crede, ci în a pretinde că crezi ceea ceea ce de fapt nu crezi. Este imoposibil de calculat prejudiciul moral, dacă mă pot exprima astfel, pe care minciuna morală a produs-o în societate. Când puritatea propriei minți a fost coruptă și prostituată până acolo încât să subscrie propria credință profesională unor lucruri în care nu crede, omul s-a pregătit astfel pentru comiterea oricărei alte crime.„

Analiza critică nu este afectivă, ci cognitivă. Lanțul sau cascada argumentelor va respecta normele logicii, premisa va satisface toate condițiile adevărului și se va regăsi în concluzie.

Testarea adevărului:*

. Confirmare independentă a faptelor

. Dovezile vor fi analizate de experți ai tuturor perspectivelor

. Argumentele bazate pe autoritate n-au valoare

. Acceptă toate ipotezele explicative, respinge sistematic alternativele, păstrează varianta care rezistă

. Nu te atașa subiectiv, afectiv, rămâi intransigent, lucid

. Discriminarea cantitativă primează preferințelor calitative

. Fiecare etapă din lanțul sau cascada argumentelor, inclusiv premisa, trebuie să fie impecabile logic

. Biciul lui Occham – empiric, alegem întotdeauna ipoteza plauzibilă cea mai simplă

. Testare, verificare, falsificare. Orice afirmație cu pretenție de adevăr aparține realității.

Fr Bacon: „Argumentația singură nu este suficientă, întrucât subtilitatea naturii este, de multe ori, mai mare decât subtilitatea argumentației.” Experiment, observație, rezultate replicate identice.

Testarea erorii

. Atacul la persoană – ad hominem

. Argumentul autorității

. Apelul la consecințe – justificare utilitaristă, contaminatoare. Ex religia ține oamenii în frâu.

. Apelul la ignoranță – ceea ce n-a fost demonstrat ca fiind fals, trebuie să fie adevărat

. Pledoarie specială – confruntat cu evidențe, inadvertențe, consecințe, parează cu black-boxuri eufemistice sau lozinci pompoase dar găunoase: liberul arbitru, taine, etc.

. Argumentul circular – petitio principii. Sursa susținută cu argumentele ei proprii.

. Observația selectivă – enumerarea succeselor, omiterea eșecurilor. Argumentul anecdotic.

. Generalizarea pripită, negarea surselor statistice prin observații anecdotice, subiective.

. Incoerența – supraestimarea unor date în detrimentul altora.

. Concluzia neargumentată – non sequitur– nu decurge. Părțile beligerante contează pe același Dumnezeu.

. Asocierea unor factori întâmplători, noncauzali, post hoc, ergo proper hoc.

. Problematizarea nonsensului – imposibilității – forțe irezistibile și obiect nestrămutabil

. Terțul exclus, falsa dihotomie sau absolutizarea extremelor unui interval continuu

. Opoziția falsă dintre termenul lung și termenul scurt.

. Panta lunecoasă – repingerea alternativei rezonabile prin exagerarea consecințelor extreme

. Confuzia dintre corelație și cauzalitate

. Omul de paie – atac prin caricaturizare, o tehnică a ceței sau prafului, pentru a nu sesiza adevărul. Ex: invocarea teoriei generației spontanee cu scopul ignorării intuiției fundamentale că natura conservă ceea ce funcționează și elimină ce nu funcționează.

. Jumătăți de adevăr sau dovezi suprimate – f frecvent în media.

. Exprimare ambiguă, exces de eufemisme. Ex pt război – protejarea intereselor, pacificare, reacție de apărare, etc.

________

*Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark, 1996, LLC, trd Al Anghel, ed Herald, 2015, p 242 și mai departe.