Sinagoga si Teatrul
26 august 2016 9 comentarii
Jesus Market
20 august 2016 146 comentarii
Alexa a facut o analiza fina a subtextului intrebarilor lui John Tampa. Singurul lucru pe care intentionez sa-l adaug este ca subtextul si intrebarile nu erau ale lui ci ale acelui eluziv „noi” pe care Alexa l-a sesizat la fel de prompt. Cine sunt „noi”?
John a intentionat sa modereze o conversatie intre mine si o clasa de credinciosi care au fost surprinsi de evolutia mea din ultimii ani. Uni dintre acestia se considera inca pretenii mei dar nu inteleg ce s-a intamplat. Altii ma demonizeaza. Toti discuta aceleasi lucruri despre viata mea privata si apostazia de la evanghelia porcului si a dinosaurului contemporan cu Noe. „Edi a zis ca nu conteaza ce mananci si ce zi ti”. „Edi e evolutionist”. „Edi e iezuit”. „Edi e ateu”. Etc. John a preluat ideile si atitudinile in forma bruta lucru care nu m-a deranjat catusi de putin pentru ca mi-a oferit posibilitatea unui raspuns fara ocolisuri.
Unii au speculat ca Tampa a incercat sa ma reabiliteze pentru a ma face acceptabil publicului de la Jesus Market. Altii ca, dimpotriva, a vrut sa ma expuna. S-au exprmat ingrijorari cu privire la agenda mea secreta. Nu intentionez sa castig pe nimeni de partea mea dar vreau sa fac lucrurile clare.
Sa incepem cu Jesus Market. JM promoveaza o kerygma radical-evanghelica care in viziunea adventismului istoric este apostazie. Cuvantul „apostazie” este definit in epistola catre Galateni ca intoarcerea (ἀποστασία =intoarcere de la, dezertare) de la kerygma radical-evanghlica a lui Pavel la crestinismul iudaizant. Ironia consta in faptul ca adventismul istoric, cu accentul lui pe standarde de comportament, sabat, cele zece porunci, alimentatie kosher, si sanctuar, este chiar apostazia dupa definitia lui Pavel. Aceiasi iudaizanti definesc insa apostazia ca pe o intoarcere de la iudeo-crestinsim la crestinismul evanghelic. De aceea nu inteleg eforturile lor de a proteja JM de agenda mea „secreta”. Mai precis, inteleg totusi ca ei nu vor sa protejeze JM ci iudaismul epocii bronzului, impotriva infuentelor corosive ale modernitatii. Este o incercare de alianta oportunista.
In ce ma priveste, nu ma consider nici iudaizant nici evanghelic, ci umanist-crestin. Pozitia mea nu este un secret pentru cei de la JM, si John nu a incercat sa ma schimbe sau sa ma vanda ca altceva decat sunt. Daca m-au invitat sa tin un seminar o fac pe deplin constienti ca religia mea este in primul rand pentru aceasta lume. Nu este o agenda ci o doar profesiune de credinta.
O lectie importanta pe care am invatat-o din reactiile la acest interview, pentru mine cat si John deopotriva, este importanta de a nu incerca sa fi altceva decat esti si a nu oferi altceva decat ce ai de oferit. Lasam oportunismul pe seama celor pe care Pavel ii numeste „cainii aceia” si”scrajilatii aceia”.
Kitch
14 august 2016 41 comentarii
Pe la inceputul anilor ‘90, cand capitalismul de taraba inflorea in pasajul din Piata Universitatii, frunzaream editia franceza a Bibliei de la Ierusalim in fata unui anticar ambulant, dupa aparente un student in nevoie de cash. “Nu are poze” m-a intrerupt sarcastic vanzatorul. “Ma uit dupa aparatul critic” i-am raspuns. Imediat tanarul si-a schimbat atitudinea. Crezuse ca sunt “unul din acei pocaiti” – mi-a explicat apologetic. Ar fi fost randul meu sa fiu taios (“chiar sunt”) dar am recunoscut in tacere ca stereotipul era justificat. Neoprotestantismul este o piata prospera pentru pictura kitch cu tema biblica.
Mi-am amintit incidentul de la pasaj cand am citit critica lui Florin Laiu la adresa lui Durer in contextul ultimului articol cu care m-a onorat.
Week-endul trecut a fost plin de evenimente. Vineri seara (5 august 2016) am vizitat comunitatea din Buford (Nord Georgia), unde am ascultat predica „Isus ca educator” a renumitului Edi Constantinescu – fost predicator, devenit provocator (după propria sa afirmație). Eram și nu eram curios să știu ce va spune. L-am întâmpinat cu oarecare jenă, nici el însuși nu părea fericit de revedere. Ne știm că luptăm pe fronturi opuse.
Sa rezolvam mai intai problema de suflet. L-am salutat sincer pe Florin si nu m-am simtit catusi de putin jenat in prezenta lui. Umanistul din mine nu intelege mania sfinta. Spre deosebire de Florin, nu pot purta ura celor pe care-i ureste Yahweh. Trebuie sa ma pocaiesc?
Trecem la subiect:
Vorbitorul a folosit ca ilustrație celebra pictură a lui Albrecht Dürer, „Iisus învățând pe învățători”. Tabloul acesta ilustrează nu atât ceea ce Luca povesteşte, cât ceea ce avea pe suflet vorbitorul. Fără a diminua ceva din strălucirea marelui artist, presupun că Dürer nu a citit cu atenţie Biblia înainte de a o ilustra, sau mai degrabă a ilustrat sentimentele antisemite dominante în creştinismul catolic şi luteran, din care provenea, decât mesajul lui Luca.
În Evanghelie, Iisus este un băieţel de 12 ani, echivalentul unui pui de evreu care învaţă pentru a deveni bar-mitzva.Artistul i-a dat în schimb lui Iisus o imagine feminină și o vârstă de 14-15 ani. Luca afirmă că Iisus „ședea (jos la picioare? pe scaun?) în mijlocul învățătorilor”, în timp ce artistul Îl așează în picioare, iar învățătorii sunt tot în picioare. Atitudinea lui Iisus din Evanghelie este cât se poate de respectuoasă. El „asculta” și „punea întrebări”, ca orice ucenic care vrea să învețe. Desigur că știa lucruri pe care învățătorii nu le știau, dar cunoscându-și statutul pământesc și social, Iisus nu a dat nimănui de înțeles că El voia să învețe pe învățători, așa cum se numește tabloul cu pricina. Și încă nu am înțeles cum poate un copil să învețe pe învățători, numărând niște argumente sau categorii pe degete, dar cu gura închisă și fără a-și privi în ochi interlocutorii. De fapt, nici cei șase învățători înghesuiți în mod inutil în jurul lui Iisus, nu par să deschidă gura, și nimeni nu se uită în ochii Lui. Dialogul surzilor.
Cu excepția rabinului cu chipiu negru din stânga sus, ceilalți învățători sunt imaginați de Albrecht Dürer ca fiind bătrâni și decrepiți, unul arătând ca jumătate cadavru, jumătate zombi, ca și cum un învățător religios nu putea fi tânăr, sau dacă era bătrân, n-ar fi putut arăta mai bonom. Învățații evrei trebuie să arate suficient de odioși, întru satisfacția dreptcredincioșilor privitori creștini. Privirile acestor învățători sunt în cele mai multe cazuri, fie absente sau tâmpe, fie viclene. Și desigur, vorbitorul a știut să exploateze aceste trăsături cu asupra de măsură, deoarece ele reprezintă, în imaginația lui, tagma învățătorilor religioși, față de care domnia sa are puternică aversiune.
O diferenta esentiala intre arta si kitch este ca artistul interpreteaza in timp ce autorul de kitch crede ca descrie. Florin ii reproseaza lui Durer lipsa de realism descriptiv ca si cum arta Renasterii a tinut locul fotografiei inainte de inventarea ei. Durer nu incearca sa reproduca fotografic scena de la templu ci sa exprime semnificatia ei universal umana. Probabil ca existau invatatori tineri si batrani bonomi la templu, si dispunerea personajelor in spatiu este nerealista. Geniul artistului consta in reproducerea unor tipologii nu a unor personaje reale. Desigur ca Isus era mai tanar decat in tablou, dar Durer l-a pictat la varsta cand adolescentul descopera ratiunea. Acesta este si sensul enumerarii pe degete, pe care am interpretat-o ca pe o aluzie la termenii silogismului.
Pictura artistului german nu este o imagine didactica intr-una din acele biblii cu poze cum credea amicul de la pasaj ca vreau sa cumpar. Este deconstructia geniala a unei imaginatii religioase in care gandirea critica este absenta: “Isus pe vremuri a-nvatat la sfanta scoala de sabat/Cum poti mostenitor sa fii, a sfintei lui imparatii ”. Aceasta este icoana pe care o apara Florin, dar Durer este un iconoclast.
Incepand cu Geneza (nud kosher) unde un beduin inventeaza viata pe baza de siliciu, si terminand cu Apocalipsa, unde acelasi beduin apare inconjurat de ingeri care se propulseaza cu pene prin spatiul intergalactic, kitchul adventist se vrea si este perceput ca descriptiv. Daca s-ar vrea o reprezentare hieroglifica ca iconografia ortodoxa sau interfata simbolica a unei alte dimensiuni ca arta lui Dali, ar avea o justificare, dar acest pseudo-realism infantil prosteste mintile credinciosilor simpli care cred ce vad. Nu exista scuza pentru asemenea crima impotriva spiritului uman.
Faptul cineva cu inteligenta lui Florin il judeca pe Durer dupa criteriile pictorului de kitch Harry Anderson nu este un accident. In interpretarea picturii lui Durer, Florin este tributar aceleiasi hermeneutici simpliste ca in interpretarea Evangheliei dupa Luca aflata la baza ei. Ceea ce Florin nu intelege este ca textul lui Luca, la fel ca reprezentarea lui Durer, nu ne ofera o descriere ci o interpretare a evenimentului de la Templu. Scena de la templu este preludiul conflictului din pustie, unde diavolul il ispiteste pe Isus cu aceleasi optiuni teologice la care fusese expus la templu, si apoi al controverselor cu fariseii si invatorii legii, culminand in confruntarea finala din noaptea procesului. Tema este aceiasi si se repeta crescand in intensitate pana la deznodamantul final.
„Dupa Walter Benjamin, kitsch-ul este, spre deosebire de arta…cu totul lipsit de distanța critică între obiect și observator; el „oferă satisfacții emoționale instantanee, fără efort intelectual, fără cerința distanțării, fără sublimare”. (Wikipedia). Tocmai aceasta distanta intre observator si tablou, intre text si cititor, intre sensul imediat si sensul sublimat despre care vorbeste Walter Benjamin lipseste la analiza pe care o face Florin nu numai lui Durer dar si Evangheliei dupa Luca.
Ben Carson greseste: Lucifer a trecut la republicani
27 iulie 2016 6 comentarii
In timp ce Bernie Sanders isi reduce aspiratiile revolutionare la promisiunea unei voci care sa fie ascultata in partid (alegerea unui candidat VP de orientare neo-liberala dovedeste cat de ascultat va fi Sanders), Trump anunta cu indrazneala implementarea agendei progresiste a lui Bernie. Trump se opune razboiului rece cu Rusia, considera NATO o structura depasita, promite sa reduca cheltuielile militare si sa investeasca banii in infrastructura si locuri de munca, se opune la TPP si TTIP, vrea sa rescrie NAFTA, vrea educatie si asistenta medicala pentru toti.
Hilary, pe de alta parte, are sprijinul neo-conseravatorilor si neo-liberalilor, a fratilor Koch, sponsorii oricarei miscari reactionare din US, si a Camerei de Comert. Mai mult, strategii campaniei lui Hilary au propus sa-l acuze pe Bernie de ateism. Planul a fost abandonat probabil de teama ca vor aliena generatia tanara de democrati.
In acest context, criticile liberale la adresa lui Trump se reduc la clisee de corectitudine politica sau intreruperi in stilul devenit familiar la Black Lives Matter.
Cu privire la suportul BLM pentru Clinton, sa ne amintim teza lui Marx ca lumpenproletariatul este aliatul capitalului in lupta de clasa. Pentru ca ce avem aici este lupta de clasa in sensul cel mai marxist al cuvantului. Democratii au facut totul sa obfuscheze conflictul de clasa in retorica opresiunii minoritatilor si a conflictelor etice. Trump a spus lucrurilor pe nume ca unul care vine din lumea marilor afaceri, asa cum a facut-o si Sanders cand a fost gasit prea radical de partidul lui Hilary.
Acelasi lucru se intampla si in Europa unde populismul de dreapta si-a insusit preocuparile unei stangi ametita de postmodernism si multiculturalism, o stanga care a devenit in mod ironic instrumentul intereselor corporate si a religiei reactionare.
Stiam ca republicanii si democratii schimba locurle cam la jumatate de secol, dar nu ma asteptam sa apuc ziua in care Partidul Republican va fi smuls din ghiarele neoconilor si corporatistilor, si rezidit pe vechea platforma, cu atat mai putin sub conducerea unui miliardar. GOP nu s-a putut reforma atata vreme cat a fost “the party of God”. O fi schimbat Lucifer partidul? Ramane de vazut.
Dinozaurul este bun doar mort
20 iulie 2016 43 comentarii
Cand am vazut Jurassic Park, in 1993, aveam mai multe in comun cu Ken Ham decat am acum. Intre timp mi-am schimbat opinia, nu numai cu privire la dinozauri, dar si cu privire la eroii filmului.
Sa incep cu John Hammond. Relatia dintre stiinta si marile afaceri era ceva nou pentru mine. Hammond nu este un savant vizionar ci un antreprenor care construieste un disneyland cu dinozauri clonati. Alt afacerist este Donald Gennaro, reprezentantul investitorilor pentru InGen. Gennaro nu este impresionat de aspectul stiintific al clonarii dinozaurilor. El vrea sa stie doar daca renteaza. Omul de afaceri cumpara stiinta fara sa o merite, remarca Jan Malcolm in film. Spielberg ii va da lui Gennaro ceea ce merita.
La fel ca Hammond, Ken Ham este in primul rand un antreprenor. Ambitia lui este un disneyland creationist, adica un Jurassic Park in care Jurassic inseamna antediluvian.
Aici este momentul sa amintim cele 100 milioane investite in corabia-care-nu-pluteste din Kentucky. Creationistii justifica absenta dovezilor prin absenta banilor. Cum comenta Florin Laiu intr-un post, creationismul este o Cenusareasa cinstita si nobila in timp ce evolutionismul este o impostoare rasfatata. Dovezile designului si ale potopului global ar exista dar nu au fost gasite din lipsa de fonduri. Pe cand evolutionistii, uitati-va la ei, cercetare dupa cercetare, descoperire dupa descoperire. Pentru ca li se ofera mijloacele.
Adevarul este ca, la fel ca Hammond si Gennaro, marile afaceri sunt indiferente la ideologie dar au un ochi sigur pentru rezultate. Daca ID si YEC ar putea produce dovezile pe care le promit, s-ar gasi banii. Cele 100 milioane sunt dovada. De ce nu ar investi Ken Ham 100 milioane pentru a gasi fosile de uriasi sau animale moderne in Precambrian? Raspunsul este ca, oricat ar cheltui, nu va gasi altceva decat dovezi ale evolutiei in timp adanc. Insa Ham nu a cheltuit banii cautand dovezile potopului ci construind un parc de distractii.
Jumatate din populatia americana se indoieste ca omul a fost in stare sa ajunga pe Luna, dar crede ca o ambarcatie din lemn de dimensiunea corabiei lui Noe rezista la apa. Acelasi procent de populatie crede ca oamenii au fost contemporani cu dinozaurii. Corabia nu poate pluti pe apa dar pluteste financiar. Cu siguranta ca este mai este rentabila decat un muzeu de istorie naturala. Acum intelegem de ce Spielberg a regizat cu atata pasiune infulecarea lui Donald Gennaro de catre T-Rex.
Un alt personaj este paleontologul Alan Grant. Grant nu este entuziasmat de dinozaurii clonati. Pentru el dinozaurii nu pot fi intelesi decat in timp adanc. Aici se trezesc toate prejudecatile creationistului. Singurul merit al paleontologului este, din punctul lui de vedere, descrierea fosilelor. Restul este doar speculatie. Din acelasi punct de vedere, personajul aflat la polul opus, gardianul parcului Robert Muldoon, pare sa stie mai bine. El a observat raptorii in captivitate. Grant este sceptic. El pretinde ca numai paleontologia ne poate spune spune cum se comporta un raptor in salbaticie. Grant stie ca raptorii ataca din parti. Muldoon va afla prea tarziu. “Clever girl” sunt ultimele lui cuvinte. “Clever paleontologist” s-ar fi potrivit mai bine.
Alan Grant ne transmite mesajul ca dinozaurii lui Ken Ham, la fel ca imaginile din carti cu dinozauri pentru copii evanghelici, sunt simple fictiuni. Adevarul despre dinozauri nu poate fi inteles decat in contextul evolutiei. De altfel, desi am aflat intre timp ca dinozaurii din clada care are un stramos cu pasarile aveau pene, atat seriile recente din Jurassic Park cat si Ken Ham i-au lasat in pielea goala. Jurassic Park, ca sa arate ca Grant a avut dreptate. Ken Ham, ca sa arate ca paleontologia nu are dreptate. Dinozaurii cu pene te fac sa te gandesti la evolutia pasarilor.
Purtatorul mesajului este matematicianul Jan Malcolm, teoretician al haosului. Malcolm pare sa intruchipeaze toate prejudecatile impotriva evolutiei. Grant este cel putin un empirist care speculeaza. Malcolm pretinde ca vede mai departe decat toti pe baza pur speculativa. “Life will find it’s way” este suma evolutiei la Malcolm. In cele din urma aflam ca are dreptate.
Va amintiti scena din Jurassic Park cand Jan Malcolm explica teoria haosului picurand doua picaturi de apa pe mana lui Ellie? In realitate teoria haosului este “less sexy and more matty”, comenta recent un economist, observand ca matematica haosului este ceea ce nu inteleg politicienii si jurnalistii atunci cand vorbesc despre criza financiara, incalzirea globala sau terorism.
Sa luam ca exemplu ultimul caz. De cate ori se comite un nou act de barbarism religios, media si politicienii se grabesc sa ne explice ca nu exista o predictie lineara de la religie la actul respectiv. Probabil ca au dreptate. Ceea ce ei ignora insa este distribuitia campului de aleatorii intr-un anume spatiu cultural-religios care poate fi prezis cu certitudine maxima.
Nu ne surprinde atunci ca mainstreem-ul evanghelic gaseste evolutia doar “o interpretare” a faptelor si un act de credinta. Cei care vorbesc astfel se plang de de absenta unui model determinist-linear al istoriei abisale a vietii, pe care il gasesc in schimb in bioinformatica mecanicista numita design inteligent si geologia potopului.
Determinismul linear a fost argumentul lui Laplace impotriva existentei lui Dumnezeu. “Nu am nevoie de aceasta ipoteza” i-ar fi rspuns el lui Napoleon care, ca orice politician, avea nevoie de ea. Ideea lui Laplace era ca daca am cunoaste pozitia si miscarea fiecarui atom (astazi chiar si copiii rad de aceasta premisa) am putea prezice fiecare eveniment din istoria universului. Nu mai ramane nici un loc pentru zeu sau demon, adica pentru nedeterminat. Este ironic cum argumentul ateist al lui Laplace a devenit argumentul deist al Marelui Ceasornicar la William Paley si al Marelui Programator la Intelligent Design.
Motivul pentru care matematica haosului il ajuta Malcolm sa inteleaga evolutia si demisia dinozaurilor este acela ca evolutia este haos. Pe acelasi principiu se bazeaza si sarada lui sumbra: “Dumnezeu creeaza dinozaurul, Dumnezeu ucide dinozaurul, Dumnezeu creeaza omul, omul il ucide pe Dumnezeu, omul re-creeaza dinozaurul…” Concluzia nu o stie nimeni pentru ca evolutia este impredictibila.
Sarada lui Malcolm este potrivita cu privire la o miscare fata de care Ken Ham este doar varful icebergului. Politicieni iresponsabili, afaceristi amorali, oportunisti ai amvonului, au repopulat apusul cu dinozauri din veacurile intunecate, pe care ei cred ca-i pot controla in parcul multicultural de care sunt atat de mandri. Viata isi va gasi calea intr-un fel sau altul, dar nimeni nu stie ce se va intampla. Este posibili ca unii dintre ei sa o sfarseasca ca Gennaro si Hammond. Nu ca i-ar plange cineva.
oxigen2 
Comentarii recente