Zbor în bătaia săgeții (pars partyficis)

Mă declar Partyfex Maximus. Și pentru că cine-mparte parte-și face, adun în această codă dezlînată a zborului meu parte din notițele pe care le-am făcut de-a lungul săptămînilor de lecturi care l-au susținut. Un mic iad divagațional. Lasciate ogne speranza.

Teologia e, la propriu, o artă. Majoritatea practicanților ei sînt diletanți mediocri – oameni fără har, maneliști de duzină. Grosul bibliotecilor de teologie e hîrtie igienică. Valabil și pentru biblioteca teologică numită Biblie – include sigur niște suluri de curpapir.

Curiosul pus la index de Augustin e cel care se întreabă „cur?” (latinescul pentru „de ce?” – ca în „cur Deus homo?”). E impulsul copilului care descoperă lumea, stins de grijile maturității. Apropo, „grija” – cura – e unul dintre numele medievale ale acribiei, ale științei (și etimonul just al „curiozității”). Știința alimentează, nu stinge, focul întrebărilor. Și e cură – terapie, divină vindecare – pentru omul înțepenit în iluzie. Chiar și cu prețul dulce al degustării de curiosa (eufemism pentru erotica în cataloage bibliofile).

Trib – tribadă – tribulație – diatribă. 

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Convenția literară a pretenției de autenticitate – apropo de evanghelii, de pildă. Vezi discuția din cartea lui Sammy K. McLean, The Bänkelsang and the Work of Bertolt Brecht (Mouton 1972).

Portret de utopist autostopist (de om, adică) semnat de Constantin Crețan:

Fără loc

Lunatic fără lună
În zorii-ntunecării,
El sapă o fîntînă
Chiar în adîncul mării.

Nu i-a ajuns pămîntul,
Nu-ncape nici în ape
Şi în zadar mormîntul
În cer o să şi-l sape.

Partea a patra a zborului meu ar fi trebuit să se cheme pars pro Toto – “I have a feeling we’re not in Kansas anymore”.

Apotelesmatica e numele vechi al astrologiei (Melanchthon cică citea și-n stele, dar, paradoxal, Paracelsus nu; William Lilly, propagandist cromwellian, încă propunea o „astrologie creștină”; abia Jonathan Swift a făcut astrologia ridicolă). Adevărul e că orice istoricist, de la Matei la Lăiu, nu e decît un astrolog. Bine zice un enciclopedist mai vechi: ”astrology can claim a place only in the history of human error, while, however, as an historical fact, it reflects much light upon the shadowy labyrinth of the human soul”. Apropo, nu glumesc, nici nu exagerez cînd zic că Dumnezeu e un test Rorschach. Sînt riguros exact. Orice teologie spune ceva – despre teolog.

Angelologia lui Pleșu e citită corect numai ca studiu de istoria artei. Imaginalul e, ca fratele lui bun, imaginarul, domeniu al criticii de artă. 

Vasile Voiculescu – tipul de credincios care e frate bun al ateului umanist:

Domnillor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa. Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut cred, un tip credincios, organic credincios şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată. Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că să explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât.

În limbajul geometric al antichității grecești, epiphaneia sferei e suprafața ei, semeion e punctul, diastema e raza. De la Göbekli Tepe, Avebury și Arkaim la sferologia trivoluminoasă a lui Sloterdijk, omul e obsedat de infinitul întoarcerii în sine. 

Atracția lumii de poveste la Thomas Hardy (în traducerea imperfectă a soților Blaga):

Boii

Ajun de Crăciun și miez de noapte era.
„Acuma s-apleaca toți în genunchi.”
Copilul mai vârstnic astfel ne spuse
cum stam lângă vatră, mănunchi.

În gând dobitoacele blânde vedeam,
cum fieștecare îngenunchea.
Niciunul din noi îndoială n-avea
c-ar putea să nu fie așa.

Târziu, în anii aceștia, nu mai avem
închipuire atât de senină.
Dar cineva-mi spune în noapte de-ajun:
„Vino, ah vin’ să vedem pe colină

cum boii s-apleacă-n genunchi
în ocolul copiilor, atât de feeric.”
În speranța că-ntr-adevăr este așa,
m-aș duce cu el prin mare-ntuneric.

Religiile avraamice sînt religii ale sclaviei. Adevărata revoluție e cea care trebuie încă să aibă loc în cer. Geometria sferei, ca Întruparea evanghelică sau îndumnezeirea dantescă, ne obligă să-l recunoaștem pe dumnezeu în noi, să ne recunoaștem în dumnezeu. Să ne deprindem cu paradoxul aflării noastre în lume – universul fără centru își are centrul în noi. Sîntem stăpîni peste nimicnicia noastră. A ne delega libertatea e adevăratul deicid. 

„Modernitatea antropocentrică” (dacă eticheta lui Baconschi rezistă analizei) nu e blamabilă pentru că e antropocentrică, ci pentru că, asemenea îndelungii noastre istorii teocentrice, e centrică. Geometria universului nostru mental e problema – nu ocupantul nediferențiabil al centrului. Orice idolatrie (aroganța de a susține că centrul e altceva decît o ficțiune) e criminală. 

Lăiu, Coman, Cristescu (nicio diferență) trăiesc cu maximă solemnitate într-o lume pe dos – pretind că fac știință cînd nu fac decît literatură, și fac pipi pe știință, considerînd-o doar literatură. Vor să pună frîu Duhului, și pun pumnul în gura adevărului. Niște bezmetici înfundați căpos în beznă. Pînă și medievalii – oamenii evului întunecat – trăiau în carnaval doar o zi pe an. Capsomanii aștia cu aere (scuze, spiritualitate) sînt niște paiațe nonstop.

Ilarie Macariopolitanul, calugăr atonit și ierarh filetist bulgar.

Risipitor e Tatăl. Isus nu are de unde să se întoarcă. E aici. Sînt eu, ești tu, e atingerea noastră. Cerul poveștii e-n fiecare dintre noi. Dincolo e adînc în mine. Acolo, pe Horebul lăuntric, se descoperă Dumnezeu. Acolo, în catedrala scufundată, săvîrșește Logosul liturghia drumului deschis, a apropierii îndrăznețe, a universului întors în sine. 

Dumnezeu ca obiect libidinal – ca interminabilă căutare – ca dor – ca drum – ca mare deschisă – ca destin (niciodată destinație) – e setea – e dorința – e viața însăși. Cînd omoară în sine pasiunea, curiozitatea, Augustin e sinucigaș.

Mint cei care spun că săptămîna nu e motivată astronomic – iși are rădăcinile în cerul antic.

Sigismund de Luxemburg – adevăratul inventator al lui Dracula.

Pisicile mandelbrotiene ale lui Louis Wain. Pollock, care vrea să vezi fractalul, nu ce-i în capul tău, în pînzele lui. “Arta abstractă” e un misnomer – nimic nu e mai concret decît hățișul textului, fractalul inepuizabil.

Perihoreza poveștilor. Hora și întrepătrunderea narațiunilor – divinul și umanul la Grigorie de Nyssa, măștile divinului la Ioan de Damasc, dumnezeu și lumea la von Balthasar, de Lubac sau Ratzinger. Și, numai ca să fac pentru a nu știu cîta oară bîză de pătratul aurician, credința și necredința în gîndirea polihronică.

E timpul să îl dăm pe Isus jos de pe cruce (da, ultima demantelare incorectă politic), să-l lăsăm liniștit în mormînt, să se odihnească. Moartea lui Dumnezeu e cea mai bună veste pe care o putem primi. Toți sîntem, după chipul Lui, arderi de tot.

Dragi adventiști, sărbătoriți așteptarea. Fiți fericiți că Domnul întîrzie. Existați pentru că n-a revenit încă. Și bucurați-vă dacă adventismul iși găsește și el crucea, altarul, ultima suflare. Marea e deschisă. Nu-i de cristal. Dar corabia e făcută din toate crucile de pe lume.

Într-un fabulos episod tragicomic, la intersecția politicului cu religiosul și academicul, am avut șansa, prin 2002, să-l ascult pe inclasabilul George Pruteanu recitînd din originalul Comediei. Spuma de intelighenție adventistă din jurul meu se înfruptau din pizza și Cola, vorbind între ei. 

Consubstanțiali cu diavolul si bunul dumnezeu.

Ateism impregnat de duh. Asteismul lui Șerban Foarță.

Clerul e adesea doar o turmă de recitatori interziși spiritului.

Secolul lui Dante e secolul lui Rumi (traducerea e a lui Franklin D. Lewis):

I died to mineral, joined the realm of plants 
I died to vegetable, joined animal
I died from animal to human realm
So why fear? When has dying made me less? 
In turn again I’ll die from human form 
only to sprout an angel’s head and wings 
and then from angel-form I will ebb away 
For All things perish but the face of God 
And once I’m sacrificed from angel form 
I’m what imagination can’t contain. 
So let me be naught! Naughtness, like an organ, 
sings to me: We verily return to Him
Know that death – the community’s agreed –
is like the fount of life in darkness hid

Convivium / conbibium. Bînd împreună, trăim împreună. Frîngem pîine (ne omenim), adîncim fractal omenia.

Nu mai am roșcove. Mi-au rămas roșcovanele. Roșcovanele lui Dante Gabriel Rossetti. 

Mandelbrot zice că fractalii sînt “the art of roughness”. Încep să facă sens „asprele galbe” ale „muntelui de gînd” voiculescian. Nu doar Wain l-a anticipat pe Mandelbrot. 

La sfîrșitul secolului XVIII, pe cînd parizienii reinventau revoluția, Hegel și Hölderlin, colegi de seminar, îl citeau pe furiș pe Kant.

Veșnicia e simandicoasă și plicticoasă ca danturile hipercorecte ale americanilor. Piccarda e singura pe care Dante o recunoaște în paradis (în cercul lui cel mai umil). Sufletele se alterează pînă la irecognoscibil in raiul dantesc, desfigurate de beatitudine.

Creștinismul e, de la început, situat polemic în interiorul evreității – ca evreitate care se deschide și, de aceea, ca negație a evreității. Nu e singular, sînt și alte evreități deschise, dar e singura care îl coboară pe Dumnezeu din cer ca să-l îngroape pe Yahweh.

Vă rîdeți de pupătorii de moaște, dar umblați cu oasele lui Dumnezeu prin lume, tot sperînd că le va săruta cineva, trezindu-le din nou la viață. 

Poți fi om universal pierdut în cel mai uitat cătun din lume. Așa cum poți fi provincial în biroul oval.  

Canonizarea e creatoare de iluzii dublu pernicioase: în primul rînd că te face să te simți proprietar pe un domeniu de umanitate care aparține, evident, umanității; și te ispitește cu autoritatea idolatră de a redefini generalul uman în termenii unei particularități – limbă, sînge, crez. Mai mult decit ateu sînt anticanonic. Pentru că singurul canon care ne este dat e să reinventăm canonul. Nimic nu e mai absurd în creștinism decît pretenția că canonul s-ar fi încheiat vreodată. 

Toți sîntem păgîni în bucătărie, pe veceu și – mai ales – în pat. Toți avem același canon de visuri. 

Sînt om profesionist, amatorilor!

Dumnezeu e mai viu decît oricînd. Descifrăm universul, în toate infiniturile lui. Creăm inteligențe. 

Paul Celan, tradus imperfect (știu, e un pleonasm) de Nora Iuga:

Vi s-a dat în mînă:
un Tu, fără de moarte,
în care orice Eu s-a regăsit.
Voci fără vorbe se-nvălmășeau
împrejur, forme
ale golului, totul intra în ele amestecat
și dezmestecat
și iarăși
amestecat.

Erau și numere
împletite în cel
nenumărat. Unul și o mie și ce
era înainte și înapoi
mai mare decît el însuși, mai mic, –
pîrguit și preschimbat
în urmă și după –
într-un
niciodată înmugurit.

Cele uitate întindeau mîna
după cele de uitat, continente,
sentimente,
înotau,
se scufundau și înotau. Columb, cu
brîndușa de toamnă în ochi, uitată de timp și floarea
de mamă,
ucidea
catarge și vele. Totul ieșea în larg…

exPERiment emPIRic PERatologie PERicol PERipatetic PRIm PIRat PREț PORnografie

Dante ca poet al exilului. Un imigrant de orice religie poate să fie de o mie de ori mai creștin decît căcăciosul ostentativ de Viktor Orbán. 

Apropo de Vanni Fucci: nu e Isus cel mai mare simoniac din toate timpurile? A furat slava templului de la Ierusalim. Ba chiar ne-a adus foc din cer. A și murit străpuns de șarpe. Prometeu – alt crucificat, cu ficat resurecțional, creator al omului de lut.

Atei sînt cei care batjocoresc cartea naturii și transformă spațiul libertății – povestea – în închisoare. Scîrbavnici adoratori ai lanțurilor, fundături rușinoase ale universului ce sînteți! Dumnezeu e-n mine și vă dă bucuros dracului.

Dante scrie Comedia si ca răzbunare – revenge porn creștin.

Cu plecăciune zic: Fuck you, Dante! Înfiptu-ne-am ochii în suflețelu’ tău gri și l-am găsit obsedat de propria reflecție. Ne-am recunoscut în el, satisfăcuți și etern frustrați, pe noi înșine – plați ca apa plată, înguști ca orizontul și, slavă Domnului, adimensionali ca Dumnezeu atoateîncăpătorul. 

Universul lui Dante este enantiomorf, speculativ, sinecdohic. Un univers dialogic și, ca să-l fericim pe Edi, dialectic.

Centrul Pămîntului nu are masă – e de altfel un punct imaginar. Gravitația Pămîntului e maximă pe suprafață. Invers, centrul unei găuri negre conține toată masa ei, gravitația fiind infinită în imediata lui vecinătate. Suprafața găurii negre e imaginară. Gaura neagră ca inflație narcisiacă a centrului.

Pînă și găurile negre se evaporă, ne spune Hawking. Cum? Prin revoluția periferiei împotriva centrului. 

Dante și Dumnezeu sînt doi îndrăgostiți care se pierd unul in ochii celuilalt. E ăsta creștinismul pe care îl vînd bisericile? Doar ateul stă ochi în ochi cu Dumnezeu.

PS N-aș fi zburat nicicum dacă n-ar fi fost pe-aproape taranlogic, Ibrian, Arcadia Solum, Daniel Ion, Doina și Gemma. Le mulțumesc.

PPS Dacă universul imaginat de Dante în Comedie e hipersferic, personajul Dante nu îl străbate de-a lungul unui diametru, ci urmărind un meridian. Suprafața hipersferei este un volum. Cerul Cristalin ar fi sfera ecuatorială a lumii cu poli hiperlumești. Personajul Dante nu trece în niciun moment prin centrul lumii lui. Dar centrul lumii lui – imaginația autorului Dante – îl și o conține. 

Drept recompensă, îmi acord o vizită în superba expoziție pe teme dantești găzduită de biblioteca Universității Brown.

Homo sapiens: de la leu la oaie – 2

Zbor în bătaia săgeții (pars pro toto)

Cît de creștin e cerul lui Dante? Știți cumva care au fost numele nevestei și copiilor florentinului rătăcitor? Că sigur o cunoașteți pe amanta lui siderală. E oare creștină lumea asta a amorului curtean, în care căsătoria e mai degrabă un impediment în calea iubirii decît grădină a deliciilor? Nu-i plin iadul dantesc de creștini – de la papi și anti-papi la apărători ai creștinătății? Vanni Fucci însuși fusese, ca Dante, guelf, doar că dintr-o facțiune rivală. Și e creștinește să-ți lingușești patronul ghibelin, asigurindu-i un loc in paradis? Nu cumva Comedia e comedie și pentru că persiflează cerul creștin? Ce poate fi mai necreștin decît să-ți vrei privirea înfiptă în Dumnezeu? N-a spus Isus că e mai ferice de cei ce n-au văzut și au crezut?

Un alt aspect, strict geometric de data asta, al erorii lui HRP constă în ignorarea faptului că sfera divină (care e, în interpretarea lui, proiecția tridimensională a unei hipersemisfere) cuprinde sfera umană. Asimetria aceasta face imposibilă lectura hipersferică a universului dantesc. În plus, centrele celor două sfere lipite și curbate într-o a patra dimensiune nu pot fi – niciunul – centrul hipersferei astfel formate. Cele două centre concurente – Diavolul și Dumnezeu – sînt, în hipersfera lui Patapievici, poli descriind diametrul ei, de-a lungul căruia călătorește vizionarul dantesc. Universul lui HRP nu e nici diavolocentric, nici teocentric. 

Geometria sferei, ca obiect topologic (deci generalizînd la orice număr de dimensiuni), este trinitară. Două adimensionale puncte îl implică, în hora lor, pe al treilea – centrul, mereu virtual (centrul unui interval, al unui cerc, al unei sfere etc. e un punct imaginar). Dacă dăm consistență centrului, realizînd toate dimensiunile mărginite de sferă, nu putem forma sfera de rang dimesional mai înalt decît alipind două sfere identice (un cerc din două segmente de dreaptă, o sferă din două discuri etc.). Cu fiecare rostogolire într-o nouă dimensiune perpendiculară, centrul sferei – nuntit cu un alt centru – devine pol. Și fiecare sferă, indiferent de numărul de dimensiuni în care e definită, are un centru imaginar.

Dacă Patapievici ar avea dreptate geometric, s-ar înșela cu siguranță teologic – lumea Comediei n-ar fi creștină. Pentru că centrul fantezist al universului dantesc e Dante însuși – imaginatorul, autorul care își transcende textul. Dumnezeu e, la Dante, autorul care imaginează universul – dincolo de Sfera Cristalină, personajul Dante călătorește în mintea lui Dumnezeu. Care încape, fără probleme, în mintea lui Dante. Universul Comediei nu e o hipersferă, ci o mise en abyme. Și a fost anticipat (cu peste un mileniu și jumătate) de un păgîn ca Chuang Tzu – cel care se întreba dacă nu cumva era el însuși visul fluturelui care se crezuse în vis.

E deja un secol de cînd am început să pricepem că centrul universului este (dacă universul e omogen și izotrop) în afara universului, indiferent din ce punct al universului este privit. De unde ne crezuserăm buricul lumii, am descoperit că buricul lumii nu e de găsit. Cosmologia modernă este însă, încă, una a privirii – nu cunoaștem universul decît ca studiu al luminii. Și de aceea, una a privitorului – singurul centru al lumii de care avem știință. Alchimia asta spectaculoasă a centrului și a periferiei coincide, în parte, cu povestea creștinismului. Și, cu siguranță, cu universul dantesc. 

Asta e singura transcendență care ne este dată: cînd lumea mea se revarsă peste lumea ta, noi – foști centri imaginari ai lumilor noastre – devenim, excentric, polii unei noi lumi care cîntă lauda unui același nou centru imaginar. Doar acceptînd renașterea centrului ca periferie putem găzdui o lume mai mare decît noi inșine. D-aia, Dumnezeu (ca și Diavolul) e mereu imaginar. D-aia, născuți din atracția irezistibilă și irealizabilă a doi poli, sîntem fiecare dintre noi centrul imaginar al propriei hiperlumi. D-aia, nimic nu e mai trist pe lume decît un părinte care n-a învățat niciodată că nu mai e centrul lumii.

Tot d-aia, Dante și-a scris Comedia în terține perfect concatenate – fiecare vers de mijloc rimează cu versurile care mărginesc următorul cerc de versuri. Apropo, dacă vreți să citiți inteligent universul dantesc, faceți-o în compania unui medievist serios, ca regretatul Richard Kay de pildă (“Dante’s Empyrean and the Eye of God”, Speculum 78.1 2003, 37-65). În rest, știm deja ce-a vrut să spună poetul.

ULTRAJ 

în peisajul ambetant al
realităţii fante se deschid
uneori prin care peste noi
curge lumea lui dincolo 

mă întreb dacă vreodată
ca-n răsturnarea unei
clepsidre curgem şi noi
fantastic spre dincolo

PS Ca să vedeți că nu doar fizicienii fac boacăne cînd trec în a patra dimensiune, am comis o greșeală geometrică în textul de mai sus. Găsitorului, recompensă!

Zbor în bătaia săgeții (pars fecunda)

Am vrut de fapt să scriu despre păcatul de neiertat al creștinismului – înfierarea poftei ochilor (pe care Augustin o înțelege și ca libido noscendi, înjurînd-o ca venenum curiositatis). Dar Duhul bate oriîncotro vrea; și încurcate sînt căile Domnului. Așa că am sfîrșit – vorba vine, căci orice lectură deschide posibilitatea altor lecturi, într-un labirint fără ieșire – citind Viața și Opera lui Cristian Tudor Popescu. Mă atrăsese talentul lui de documentarist al argoului macariopolitan. Dar, în mijlocul distracției, m-am trezit aruncat – mirare!? – într-o problemă de hermeneutică.

Într-unul dintre texte, CTP se dedă pervers la o bucată de exegeză shakespeariană: vrea să rezolve misterul unei ziceri hamletiene despre încadrarea psihismului în roza vînturilor. Pentru asta apelează fermecat la – tam-tam – I Ching. Îi iese așa de bine pasiența – se potrivește atît de bine interpretarea cu textul – că uită să se întrebe cum dracu’ ar fi putut Marele Will, oricît de mare, să se familiarizeze cu vechile doctrine chinezești decenii înainte de prima apariție occidentală a celebrelor trigrame (iezuiții, bată-i vina!). Cei care se chinuie, în același punct al operei, să-l facă pe Shakespeare militant în revoluția coperniciană au măcar avantajul posibilității cronologice (și al unei oarecare vecinătăți geografice). CTP dă voios cu mașina timpului în baltă. 

Episodul ăsta de jubilație întreruptă mi-a amintit de o altă tîmpenie protocronistă (cum bine i-a zis Laszlo Alexandru) – cartea lui Horia-Roman Patapievici despre topologia universului dantesc (Ochii Beatricei). Pe scurt, fizicianul nostru specialist în apărarea fibrei creștine a Europei sugerează (cum au făcut vreo doi și înaintea lui) că lumea imaginată de Dante în Comedìa e de forma unei hipersefere (echivalentul cvadridimensional al sferei, care e echivalentul tridimensional al cercului, care e echivalentul bidimensional al intervalului). Iar această performanță geometrică s-ar datora tocmai cultivării unui mod de gîndire (metafizicalismul grec botezat în întunericul creștin) căruia modernitatea i-ar fi pus cruce.

HRP se înșală pe toate planurile. Universul Comediei nu-i deloc musai glomic. Dante nu se citește cu Schweikart, Lobacevski, Bolyai, Riemann și Gauss pe masă (ci cu Virgiliu și Bernard de Clairvaux, la care adăugați cam totul, de la Homer la Toma și Bonaventura). Iar crucile nu-s niciodată definitive (cu atît mai puțin cînd sînt fictive). Modernitatea n-a tras niciun tren de gînduri pe linie moartă. Ne-a arătat doar că diferența dintre știință și artă nu e de neglijat. Dumnezeu e, ca cerul lui Dante, un obiect de artă.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

LOOPING

e vremea să mă împac
cu gîndul că am dintele în
sînge că mă cheamă mai tare 
prada din zare decît pajiştea
de sub picioare că singur prieten 
mi-e sufletul feroce vreau
să scap de teama de-a fi lup 

Asta e și lecția Comediei – că, pentru a-ți găsi întreg adimensionalul centru, trebuie să mergi mereu spre orizont. Doar întorcîndu-te în tine, trecut prin cercul lumii, te poți descoperi. Dante (căruia, apropo, îi sărbătorim tot anul viitor 700 de ani de la moarte) își sfîrșește, transumanizat, pelerinajul cu privirea înfiptă în Dumnezeu („presunsi / ficcar lo viso per la luce etterna”). Îl răzbună astfel pe Vanni Fucci, pe care îl lăsase în iad înlănțuit laocoonic cu degetele mijlocii înălțate sfidător spre Dumnezeu („le mani alzò con amendue le fiche”).

Zbor în bătaia săgeții (pars secunda)

Ei, ați aruncat vreun ochi în Scrisoarea lui Neacșu (care împlinește probabil anul viitor 500 de ani)? Ați remarcat că, dincolo de salutatio, textul ei începe cu și e ritmat de slavonismul i pak („și iarăși”, ca în crez – „și iarăși va să vie”) care trimite prin omofonie cu interjecția favorită a copilăriei multora dintre noi la pistolul din e-pistol-ă și din versurile blajiene citate emblematic (apropo, Paul Octavian e, in ciuda patronimicului, din Tecuci, deci de neamul moldovenilor)? Nimic din toate astea nu mi-a trecut prin cap cînd am scris poezia, prin 1997, sau zilele trecute, cînd am comentat-o în primul episod al acestui zbor riscant. De unde se vede că, mai în joacă, mai în serios, și autorul poate găsi în text chestii pe care nu le-a pus acolo – textul are intențiile lui (intentio operis, după vorba lui Eco).

Cum se întîmplă asta? Cum scapă textul de sub controlul autorului, trădîndu-l? Cum se instalează insidios decalajul între ce vreau să spun și ce spune textul meu de capul lui? Orice text rezonează în intertext (din care face parte, cu povestea lui, și cititorul), se amplifică, se contaminează – ceea ce, tocmai pentru că este inevitabil, face importante limitele interpretării. Altfel, totul e ecou, reverberație. Glasul infinit răsfrînt al textului e cacafonie, vacarm. Armonia – sensul – se naște tocmai din limitarea spectrului interpretărilor. Spiritul, care ne face prea ușor să cădem în beția hermeneuticii, trebuie rafinat – adevărul ne face liberi doar cind îi tatonăm granițele. Dacă toți au dreptate, nimeni n-are dreptate. Dacă toate lecturile sînt posibile, nicio lectură nu este posibilă. Trebuie să tăiem potecă (drum îngust) prin jungla de semne. 

A permite unui text să însemne ce vrea oricine îl trivializează. Cînd rabinul îți spune că toate sensurile posibile ale textului sacru sînt intenționate (de text, adică de Duh, dacă nu de autor), își bate joc și de text, și de tine. „Principiul apotelesmatic” e o glumiță postmodernă – la fel ca împleticitul pe patru cărări al exegezei patristice (‘tu-ți pătratu’). Textele au și ele gravitație. Lăsate de capul lor (și al episcopilor), tind să acumuleze atîtea sensuri că nu mai dau nicio lumină. Texte vorace, canibalizează orice alt text. Și nu doar din posteritatea interpretativă, ci și din anterioritatea creației – texte construite din și pe alte, multe, texte. Noduri într-un vast univers textual. Da, asta vreau să spun: Biblia este o gaură neagră.

Așa cum știți însă, găurile negre suferă de frumusețea imposibilă a curburii infinite. Ba chiar asta e lecția lor – transgresarea limitei. Asemenea texte, încărcate de autor și/sau de tradiția interpretării cu ambiguitate, poartă un nume potrivit și cuprinzător – „literatură” (litera care o ia pe arătură). Da, asta vă tot spun: Dumnezeu e literatură. Miezul de tăcere al oricărei povești e golul de forma omului din orice zeu.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

Epigrama asta îi aparține lui Florin Lăiu. A încheiat cu ea, ludic, un email pe care mi l-a trimis acum vreo zece ani. Trimiterea e, evident, la parabola fiului risipitor – „acarobic” e o invenție pe baza numelui semitic al roșcovei; dar și (în falsa indicație a sursei) la Ovidiu – Florin știe că polihronu e tomitan. Coarne – ca demarcări teritoriale și memoriale – aveau într-adevăr și altarele antice (vezi, în treacăt, aici). I-am răspuns că ”cel care trebuie să se întoarcă e Dumnezeu. El e fiul risipitor.” Pentru că parabola e obiect literar prin excelență, făcut tocmai pentru a-și înmulți sensurile (vezi capitolul relevant din cartea lui Pleșu despre Parabolele lui Iisus, subintitulată adecvat Adevărul ca poveste, dar și capitolul anterior – „Misterul ușilor închis-deschise”). Tot lui Florin Lăiu i-am spus, tot acum un deceniu, „sînt o corabie în bătaia Duhului”. Rămîne doar să adaug că acasă e, în lumea de după Cruce, oriunde sînt eu și-ncă unu’ sau doi; că doar fiarele mai au coarne; că penița e plug de-ajuns (orice sator se-nvîrte-n operă) și că nadirul sau zenitul sînt doar efecte de perspectivă – se plimbă cu mine prin lume.

VIRUSUL SMINTELII

Evolutia numarului de cazuri confirmate cu virusul Covid-19 din ultimele zile, vadeste, in fapt, o involutie indezirabila. Vorbim de un recod la nivel european al numarului de noi cazuri inregistrate in Romania, peste Spania sau Franta! Inmultirea peste masura a persoanelor respectabile care neaga cu o seninatate infioratoare existenta, sau, in cel mai fericit caz, impactul potential daunator al virusului asupra lor (implicit si al semenilor), in pofida dovezilor irefutabile – lesne de judecat pentru orice minim-rational cu bun simt elementar, este ingrijoratoare. De inflatia tot mai mare a celor iresponsabili, contestatari vocali ai tuturor masurilor luate de autoritati, a celor ce sustin cu neghioaba convingere ca purtatul mastii este o conspiratie a fortelor oculte de-a ne asasina (prin inhalarea dioxidului de carbon propriu emanat) nu trebuie convins nimeni. Enormitatile, ideile nastrusnice fara nicio baza in realitatea obiectiva – dincolo de argumentul psihologic(crearea simtamantului de a fi special direct proportional cu bizareria insusita-cu cat e mai absurda teoria cu atat esti mai aparte), se multiplica necontrolat. De nemarginirea prostiei era convins si Einstein. Cercetarile antropologului Pascal Boyer arata ca mintea e mai receptiva fata de ideile anormale, acestea fiind retinute mai facil. De aici si pana la a protesta impotriva unor masuri firesti, e totusi cale lunga.

            De masurile pe care autoritatile le vor lua in perioada imediat urmatoare va depinde evolutia raspandirii virusului. Ma refer la cele cu caracter coercitiv. Esecul celor care fac apel la responsabilitate civica este evident. E drept, nici exemplele clasei conducatoare n-au fost dintre cele mai motivatoare.

            Pe fondul acesta tensionat si eminamente incert, reglarile de conturi in vederea reasezarii ordinii modiale nu contenesc sa apara. Lupta pentru putere este in desfasurare. Potentarea influentei, multiplicarea fortei proprii sub forma acapararii de noi teritorii (anexarea de catre Israel a unor teritorii din Cisiordania), ori paradei de prozelitism (transformarea in moschee din muzeu, a catedralei Sfanta Sofia din Istanbul, decisa de Erdogan), ori prin violarea spiritului democratiei in insasi patria ei (gratierea de catre Trump a fostului sau consilier), fobia controlului si sino-hegemonia ca ambitie declarata (noua lege a securitatii pe axa Hong Kong) etc..

            Pe acelasi fond, bufonii mici isi regleaza si ei conturile(regulandu-se reciproc si/sau in grup, in spatiul public-metafora a unei batalii pentru putere,bani-fani). Adierea proniei e abia perceptibila in peisaj. Apelul la providenta facandu-se, ce-i drept, mai mult ca suport pentru imprecatiile lansate spre tabara adversa. Tensiuni sacerdotale explozive. Cohortele de sustinatori profereaza injurii, denuntandu-se unii pe altii, acuzandu-se, in frunte cu proprii comandanti. Adevarul e impartit. Daca se imparte prea mult, se alege praful de el. Oricum nu conteaza. Miza este manipularea informatiei si odata cu ea, pe cei carora le este livrata. Iar a distinge intre adevar si minciuna, intre fals si autentic, intre apelul la emotii si ratiune, intre meritul retrogradarii si retrogradarea meritata, se va dovedi o reala provocare.

            Culegem ce-am semanat. Rolul educatiei se dovedeste mai crucial ca oricand. Inregistram un deficit acut in spectrul judecatilor patrunzatoare, al abordarilor chibzuite, argumentelor rationale, luarilor de pozitie in chip judicios, a bunului simt distins, al limbajului cumpanit si corect intrebuintat.

            Chiar daca adevarul nu poate aparea gol in fata multimii (Schopenhauer), o minima intrebuintare a gandirii este o conditie sine-qua-non pentru a limita abuzurile celor insetati de putere. Poate un antidot si impotriva virusului smintelii!

Zbor in bătaia săgeții (pars prima)

Interzis fanilor Vacanța Mare și sfinților cu trei doctorate

Am fost, în multe feluri, un adolescent prea cuminte. Tindeam să mă număr printre elevii care ramîneau, trădători, la ore, nu printre cei care chiuleau. Iar dacă-mi băgam picioarele, eram de găsit în sala de lectură a bibliotecii, nu la bar. Acum, să nu mă ințelegeți greșit – am fost și eu adolescent. M-am masturbat, de pildă, odată în biserică. În biserica goală.

Una dintre cumințeniile mele suspecte a fost să mă duc prima săptămînă de liceu la ore, deși știam foarte bine că urma să mă mut din a doua într-un alt oraș, la un alt liceu. Așa se face că am primit cea mai importantă lecție de hermeneutică din viață înainte să-l fi citit pe Umberto Eco. La prima oră de română, profu’ ne-a provocat să exegetăm un celebru vers eminescian – al doilea din „Sara pe deal”. Întrebarea era ce stele le scapără turmelor în cale.

Dezgustat de nivelul răspunsurilor colegilor mei, am sugerat că punctul de vedere al poetului trebuie că e undeva în vale, în urma turmelor. De-acolo, răsucind corect peisajul, pare că turmele urcă-n cer. În cerul în care, fiind seară, se aprindeau stelele. Impresionat, dar cu un zîmbet mucalit pe figură, profu’ ne-a zis: „Se vede că n-ați mers niciodată seara în spatele turmei. La lăsatul întunericului, se văd scînteile pe care copitele turmei le fac cînd lovesc pietrele din drum.” Zbang (mic drop, whatevz). 

Adesea, ca să pricepi corect un text, you had to be there. Și, dat fiind că în majoritatea cazurilor n-avem nicio șansă să recuperăm proximitatea autorului, textul ne poate refuza categoric și iremediabil sensul. Incapacitatea emoțională de a tolera misterul îi aruncă pe mulți cititori pe panta speculației, declanșîndu-se astfel vertiginos avalanșa tradiției interpretative (să nu uităm, traducerile sînt, primele, trădări). Prin multiplicarea verticilară a sensului, textul devine iradiant, ținînd treji generații de fani și specialiști, îngropîndu-i pe toți. Vertij.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

SISTOLĂ – DIASTOLĂ – EPISTOLĂ 

biruit-au gîndul să mă apuc de
această trudă – cum altfel a fi
amintitul vremii împreună în cel
tîrg ce-i zice cu spusa altui
Octavian Ilariopolis – şi mă loveşte
o limpezeală cruntă că nu mai ştiu
voroava den bătrîni să-ţi spun şi-mi
stau pe limbă neologhicale doar
aşa că nu-mi dă ghes a răvăşi trecutul
şi am cerneală cît să-ţi dau
de veste că-s legat fedeleş de
sufletul domniei tale şi că
soaţa-mi pe la Nessus a
trecut într-o doară şi
sînt numai cu cămaşa

Răspunsul scurt e you had to be there. Altfel, ca o glumă proastă, poezeaua asta nu face niciun sens (sau, pentru hermeneutul zelos, face un căcat de sensuri). Trebuie, de pildă, să fi făcut ceva incursiuni în literatura română veche, ca să dibui citatele și aluziile (De neamul moldovenilor, Scrisoarea lui Neacșu, Srisoarea lui Cocrișel). Ajută să ai habar de neamul centaurilor și de răzbunările lor. E musai să știi că Ilariopolis e un nume de secol XIX al Bucureștiului de care am dat prima dată într-un text al lui Octavian Paler. Dar cel mai important ar fi să te cheme Paul Octavian Blaj („eu cresc iarna din pământ / cum crește glonțul din pistol / și înflorește în rană”), să fi împărțit o cameră cu polihronu în primul an de facultate și să fi debutat în perioada aia în România Literară legitimindu-te cu o fotografie în care porți una dintre cămășile lui. Că „soața” era doar nevasta lui Heracle e un detaliu mai puțin important – răspunde numai unei eventuale curiozități biografice (no women harmed in the making of this poem).

Dacă vrei să citești onest scripturi, trebuie să te împaci cu gîndul că nu orice text e de priceput. Că puține interpretări nu-s altceva decît delir. Și, invers, că unele texte n-au alt sens decît cel pe care li-l atribui tu. Dumnezeu e un test Rorschach.