oxigen2

Sclipirea

“Împărăția cerurilor se mai aseamănă și cu un student care după ce-a făcut cunoștință cu deșertăciunea teologiei, într-o zi, neașteptat, a descoperit sclipirea” (1 Dynamis 9:94).

Mi-aduc aminte că pe la începutul anului trei, în clădirea cojită a seminarului de pe Romulus 59, m-a abordat abrupt Sandu Breja, șoptindu-mi conspirativ că împreună cu un coleg din anul superior, Cornel Ulmeanu, aveam să încep practica studențească la Dynamis. Am crezut că e vreo glumă ardelenească, mai ales că-n urmă cu un an chiar cunoscusem binecuvîntarea notei scăzute la purtarea evlavioasă, pentru păcatul de neiertat de a mă strecura constant la adunările dinamice din sala Arlus, unde acum, dintr-o dată, aveam oficial statutul de practicant. M-a cuprins o mare mirare dar mai ales satisfacție pentru că, în sfîrșit, ieșind din ilegalitate aveam acces direct la pomul cunoștinței. Căci așa se credea pe atunci și de aceea sub porunca stăpînirii toți studenții eram opriți în a ne apropia și deloc nu asculta la ce se vorbea sub pomul fîșnitor de dileme.

A venit și ziua cînd, sprințar și cu patalamaua semnată de institut, m-am prezentat încrezător celui care se zvonea că răspundea de facto de bunul mers al adunării. Nimeni altul decît Cristescu Lucian, trimis de forurile tutelare ca străjer operativ. Chiar din primul sabat, acest frate mai mare în ale bisericii și omileticii m-a luat de-o parte să-mi vestească o taină mare, și anume că eram prietenul său, că atunci cînd predica se simțea ca peștele-n ocean iar că eu, studentul, n-aveam nici o șansă să predic, nu doar din cauza monopolului constantinescian dar mai ales pentru că, tocmai ce aflam, eram cam plat în exprimare. Iată ce început încurajator și plin de perspective, am gîndit eu buimac.

Anul s-a scurs fără evenimente majore, cînd am un déjà vu cu Sandu Breja care mi-a spus că trebuie ca musai să țin o predică la Dynamis pentru examenul de omiletică. I-am transmis solicitarea lui Edi, care, spre surpriza mea, a fost foarte de acord. Nu și veghetorul bisericii. Totuși, în ciuda protestelor lui Cristescu Lucian, pentru că el era pește iar eu eram plat, Edi a făcut imposibilul și m-a programat. Să predici în vremea aceea la Dynamis de la ora 11 era ca și cum Vili Dulă ar fi cîntat după Elvis Presley. După ce m-am introdus cu o remarcă ce aducea a Ispirescu, că “într-un an de Dynamis am învățat mai mult decît în trei de seminar”, remarcă ce președintele bisericii, Nelu Dumitrescu, n-avea s-o uite pentru ceva vreme, am ținut predica.

Tot ce mai rețin de-atunci a fost reacția neașteptat de pozitivă a sălii, cu Petre Anghel care efectiv m-a îmbrățișat la sfîrșit. Totuși, eram mai curios să-i aflu opinia lui Edi. Opinie ce n-a întârziat să apără, mai tîrziu, chiar din gura lui, cînd mi-a destăinuit că după ce-a ajuns acasă în sabatul acela i-a mărturisit Elenei că, “astăzi la predică Sorin Petrof a avut o sclipire”. Atunci n-am înțeles-o decît ca pe-un compliment. Unul foarte încurajator, mai ales că era livrat de Edi. Însă mult mai tîrziu am înțeles ce-a înțeles el. Că de fapt se întrevedea un fel de binecuvîntare patriarhală cu mireasmă deterministă, anume că sclipirea și nu altceva mă va caracteriza de-acum încolo-n predicare.

Au trecut de-atunci peste 25 de ani, cu multe predici și prezentări, însă mărturisesc că deși, din păcate, nu posed o memorie prea grozavă, nici o lectură și cultură extensivă, sclipirea a fost cea care m-a influențat și ghidat constant și care nu m-a părăsit niciodată. Și uite-așa m-am întîlnit în sabatul acela la Dynamis, datorită lui Edi, cu sclipirea. Asta pentru că Edi a văzut-o acolo unde alții decretau olimpian platitudinea. Și pentru că într-un sabat a fost dispus să se dea la o parte pentru a face-un loc unui plat seminarist.

După 70 de ani de preumblare existențială Edi ne-a demonstrat din plin că acest număr nu este nicidecum simbolul robiei ci al libertății greu cîștigate, și din păcate prea puțin apreciate de majoritatea iubitoare de adevăruri conservate în formolul ideologic. Libertate pentru care permanent s-a luptat pentru a oferi și altora șansa să-L cunoască pe Domnul întrebărilor, dilemelor, lucidității, bunului-simț, potențialului, acceptării, ba chiar al sclipirii. Cel care se mai numește printre altele și Dumnezeul lui Constantinescu.

La cît mai mulți ani, patriarhule!

Edmond Constantinescu aniversar

Puțini oameni au stârnit atâtea idei, opinii, tăcere ostentativă, admirație și resentimente. Este marca unei mari personalități, a unui Om viu, efervescent, aflat în mijlocul evenimentelor care contează, exprimându-și opinia în legătură cu cele mai generoase idei, cele mai controversate probleme, cele mai îndrăznețe viziuni.

Citit până la saturație, informat în orice domeniu de interes până la detaliu, având curajul opiniei, puterea de a genera licențe și interpretări, având un crez nobil, un țel altruist purtând marca inconfundabilă a sacrificiului, punând mare preț pe adevăr, pe deconstrucția constructelor, pe demolarea prejudecăților, pe demantelarea edificiilor impunătoare, create pentru veșnicia de o clipă, surpate de efemeritate, fantome și umbre ale limitelor omenești, ale noastre, ale tuturor.

Mai presus de toate, este, știe să fie, un Om real, concret, fără rețineri și inhibiții, deși asta îl costă foarte scump. Dar, e lupta lui, împotriva sistemelor, pentru reînnoire continuă, regenerare. Sistemul tace. Aparent. Îl ignoră. Dar fierbe și se autodigeră prin neputință. Un sistem dintre cele mai conservatoare, rigide, sectare și nefaste.

Multă lume se întreabă dacă Edmond Constantinescu mai este pastor, dacă mai este credincios, dacă este agnostic sau este ateu. Și puțini înțeleg că acest Om este imaginea simetrică, în oglindă, posibila alternativă a falimentului unui sistem teologic milenar, ruinat de contradicții, erori, falsuri, inadvertențe, ipocrizie, oportunism, lașitate. Dacă găurile n-ar fi atât de mari, disoluția atât de evidentă, într-o epocă în care informația nu mai poate fi zăgăzuită, ascunsă, denaturată – deși trăim în plin fake și dezinformare – poate că un Om atât de necesar și potrivit ca Edmond Constantinescu n-ar avea loc, n-ar fi de imaginat.

În naivitatea și credulitatea mea, am fost șocat să constat câte resentimente, ură viscerală, trezește un Om ca Edmond Constantinescu printre colegii săi. Nu neg că pot să am subiectivitățile mele, dar vastitatea informațiilor, forța asociațiilor, diversitatea domeniilor abordate – toate de maxim interes – îl transformă pe Edmond în pastorul ideal, un profet al zilelor noastre, în omul care a realizat tot ceea ce așteptam de la orice pastor și definiția acestui termen. Reacția pastorilor și fundamentaliștilor este cât se poate de creștinească!

Nu pretind că sunt fără greșeală și definitiv. Dar sper ca trecerea timpului și evoluțiile ulterioare să-mi confirme previziunile. Unii speră ca vocea lui Edmond Constantinescu să fie închisă, să nu mai răsune, fiindcă li se pare disonantă prin prisma îndoctrinării și sistemului. Dar, chiar atunci când Edi va tăcea, autenticitatea silabelor sale va continua să reverbereze.

Sunt unul dintre cei care recunosc, cu mândrie și satisfacție, că a fost influențat de Edmond Constantinescu. În bine, în realism, în libertate, în verticalitate, în capacitatea de a sta în picioare, de a te ridica pentru o idee, pentru reformă, pentru adevăr, pentru valori perene. În cazul fericit al lui Edmond, o mare personalitate a învins o personalitate accentuată. Desigur, Edi poartă cicatricile unui război continuu cu nedreptatea și racilele omenești. Neîmplinirile și limitele sale îl fac mai uman, mai demn de respectul și dragostea noastră.

La mulți ani, Edi. Să trăiești! Ne trebuiești și ne-ai fost de mare ajutor! Fii Fericit, sănătos și binecuvântat!

Transsubstanțieri ci(bi)nice

Pe la 1500 și ceva, transilvanul Nicolaus Melchior Cibinensis, probabil dintr-o familie de aurari, scria Processus sub forma missae. Processus, adică algoritm alchimic. Missa, adică liturghie. Să convertești taina bisericii în deschidere către tainele lumii pare să fie specialitatea sibienilor – fie ei și de ocazie.

Miracolul acestui orizont deschis nu ține doar de apetitul pentru amploarea și diversitatea bibliotecii. Privirea pătrunzătoare, asumată programatic, exersată consecvent și liberă să se întoarcă asupra ei înseși, e încă mai importantă. Edi stă aici sub semnul înțeleptului cinic – neconstrîns de sofisticăria rigorii formale, convins de nevoia de a străpunge pîcla iluziilor de tot felul, prizonier al îndrăznelii de a vorbi de jos în sus. În parrhesia cinicului întîlnește nebunia Crucii.

Edi a înțeles – și pentru că a făcut experiența ei directă – „dimensiunea autohipnotică” a teologiei creștine (Sloterdijk). Drept pentru care, pentru a salva omul de sub ruina ideologiei, l-a redescoperit pe cinicul, corozivul Isus. Azi, ca întotdeauna, singurul creștinism viabil este cel care îi permite lui Isus să fie cel mai mare critic al creștinismului.

La 70 de ani, Edi încă ne provoacă, ne contrariază și ne farmecă. Efectul cel mai spectactulos al acutizării privirii e reîntregirea terapeutică a realului. Uneori, voyeurismul – ca să nu zic, cu destulă îndreptățire, vizionarismul – suprarealist e mai realist decît orice icoană. Max Ernst îl bate la fund pe Botticelli.

PS Acesta e doar primul dintr-o serie de editoriale, de diferiți autori, ce vor apărea săptămîna aceasta, la aniversare.

ESTE PSIHOLOGIA O ȘTIINȚĂ PE PLACUL LUI DUMNEZEU? – DIN CĂRȚILE LUMII

Dacă titlul “Din cărțile lumii” provoaca iluzii (sau temeri) relaxati-va. Emisiunea A7TV merge pe paradigma califului Omar: Dacă cărțile astea spun ce spune Coranul, nu avem nevoie de ele, dacă spun ceva ce nu cunoaștem deja din Coran, ardeti-le. Cornel Dărvășan înlocuiește doar Coranul cu Biblia, diferenta aici fiind, asa cum va va spune orice apologet al Islamului, ca Biblia, spre deosebire de Coran, nu este “o carte” ci o compilație, cu inerentele contradicții.

Pe scurt, emisiunea “DIN CĂRȚILE LUMII” nu este o emisiune de studiat cărți ci de ars cărți.

Cornel Dărvășan ne spune ca stiintele se împart în doua categorii: cele care sunt pe placul lui Dumnezeu și cele care nu sunt pe placul lui Dumnezeu, de unde intrebarea: ESTE PSIHOLOGIA O ȘTIINȚĂ PE PLACUL LUI DUMNEZEU?

Intrebarea este “dificila” conform Evelinei Bevin, dar pastorul nu este omul care se se sperie de întrebări dificile. Examinarea psihicului uman este buna, dar atunci cand contrazice dogma liberului arbitru, si, mai ales, cand implica relații oculte cu “spiritele rele” e de la Dracu’. Conform profilului FB al Dr. Cornel Darvasan, el este, printre altele, lector univ. la Universitatea Ecologica, care are un departament de parapsihologie și “energii”, bune sau rele, whatever in the hell that means. Ce cauta Cornel Darvasan acolo, știe Dumnezeu sau, poate, altcineva.

Obiectez.

In primul rand, cu privire la faptul cineva poate fi atat de sigur că ceva este sau nu “pe placul lui Dumnezeu”. În timpurile bune de altădată, orice prezbiter de la țara ar fi știut cu certitudine ca parul despletit și clivajul sugestiv al Evelinei Bevin, sa nu mai vorbim de veriga aurie, nu sunt pe placul Domnului, cum spune cantecul invatat de Cornel din fragedă pruncie:

“Ai de grija surioara cum te-mbraci…”

Caci, etc., etc., nu-s pe placul Domnului.

Dacă Domnul și-a schimbat gusturile în imbracaminte într-o generație, de unde știu cei doi că nu și le-a schimbat și în științe?

In al doilea rand, contestarea liberului arbitru nu vine din psihologie ci de la Luther și Calvin, la cei doi vine de la Augustin, si la Augustin vine de la Pavel. Ce-i drept, Cornel Darvasan si maestrul sau, Iacob Coman, ambii doftoriciti in stiinte teologice si lumesti, ne-au explicat ca o anumită propozitie cauzativa din Epistola catre Romani capitolul 7 este de fapt conditionala, dar aici dau credit profesoarei mele de romana din clasa a VIII-a, măcar pentru faptul ca nu și-a luat licența la apelul bocancilor.

In sfarsit, ceea ce ne învață stiintele minții cu privire la liberul arbitru este ca nu gandim doar cu “spiritul” ci cu orice celulă din corpul nostru, și ca aceste celule sunt supuse legilor biologiei, pe care nu le alegem. Cornel este în criza de andropauza. Fiecare celula adipoasa și fiecare hormon muribund poruncește rămânerea în zona de confort. Lacusta sare tot mai leneș is roata de la fantana scartaie. Supraviețuirea animalului intra în conflict cu libertatea gandului. Omul moare câte puțin sa nu moara de tot. Da Cornel, ai avut candva liberul arbitru dar l-ai pierdut. Nu mai ești stapan pe gandurile și alegerile tale.

Este psihologia pe placul lui Dumnezeu? Nu stiu. In mod sigur, nu este pe placul celebritatilor media, religioase sau seculare. Ecranul este o colecție de beculete pavloviene. Religia a inventat beculetul kosher. Salivati, salivati, salivati, și mergeti la culcare înainte de masa. Somn usor.

Cutia cu povești

2 Regi 12 și 2 Cronici 24 spun, confuz, contradictoriu și cu agende sensibil diferite, povestea pe care a reluat-o nu demult dubioasa „inscripție a lui Ioas”. O renovare tergiversată a templului de la Ierusalim (plasată pe la sfărșitul secolului al IX-lea din era ailaltă), cu deturnare de fonduri, lipsă de transparență în cheltuieli, entuziasme populare și destinații paradoxale de cadavre. O poveste desăvîrșit balcanică.

În centrul ei, o cutie de colectă. Mai precis – pentru că e, în ebraică, același cuvînt – un chivot. Un Aron – pentru că, tot în ebraică, e o diferență de o singură literă între chivot (aron) și Aron (Aharon). Un sarcofag.

Chivotul legii ne-a făcut bucuria de a dispărea în legendă. Ba chiar i-am pironit zapisul pe cruce. Dar coșulețul de colectă rezistă. Sîntem încă fascinați de pereți. Construim încă piramide – sarcofage pentru oasele tentaculare ale excesului nostru de sens, care e totuna cu lipsa noastră de sens. Poporul e încă bucuros să accepte binecuvîntarea celor care spun povești.

Simbolul falic al fecundității contondente a lui Aron ne mîngîie.

Și da, Moise e omul alb care pune cruce femeii negre. Noroc că toți știm să spunem povești. Iar pe unii dintre noi ne bîntuie duhul adevărului. Din oase facem fluiere și din cutia de colectă tobă. Dansăm ca David înaintea Domnului.

Nu te lasa mintit