oxigen2

ESTE PSIHOLOGIA O ȘTIINȚĂ PE PLACUL LUI DUMNEZEU? – DIN CĂRȚILE LUMII

Dacă titlul “Din cărțile lumii” provoaca iluzii (sau temeri) relaxati-va. Emisiunea A7TV merge pe paradigma califului Omar: Dacă cărțile astea spun ce spune Coranul, nu avem nevoie de ele, dacă spun ceva ce nu cunoaștem deja din Coran, ardeti-le. Cornel Dărvășan înlocuiește doar Coranul cu Biblia, diferenta aici fiind, asa cum va va spune orice apologet al Islamului, ca Biblia, spre deosebire de Coran, nu este “o carte” ci o compilație, cu inerentele contradicții.

Pe scurt, emisiunea “DIN CĂRȚILE LUMII” nu este o emisiune de studiat cărți ci de ars cărți.

Cornel Dărvășan ne spune ca stiintele se împart în doua categorii: cele care sunt pe placul lui Dumnezeu și cele care nu sunt pe placul lui Dumnezeu, de unde intrebarea: ESTE PSIHOLOGIA O ȘTIINȚĂ PE PLACUL LUI DUMNEZEU?

Intrebarea este “dificila” conform Evelinei Bevin, dar pastorul nu este omul care se se sperie de întrebări dificile. Examinarea psihicului uman este buna, dar atunci cand contrazice dogma liberului arbitru, si, mai ales, cand implica relații oculte cu “spiritele rele” e de la Dracu’. Conform profilului FB al Dr. Cornel Darvasan, el este, printre altele, lector univ. la Universitatea Ecologica, care are un departament de parapsihologie și “energii”, bune sau rele, whatever in the hell that means. Ce cauta Cornel Darvasan acolo, știe Dumnezeu sau, poate, altcineva.

Obiectez.

In primul rand, cu privire la faptul cineva poate fi atat de sigur că ceva este sau nu “pe placul lui Dumnezeu”. În timpurile bune de altădată, orice prezbiter de la țara ar fi știut cu certitudine ca parul despletit și clivajul sugestiv al Evelinei Bevin, sa nu mai vorbim de veriga aurie, nu sunt pe placul Domnului, cum spune cantecul invatat de Cornel din fragedă pruncie:

“Ai de grija surioara cum te-mbraci…”

Caci, etc., etc., nu-s pe placul Domnului.

Dacă Domnul și-a schimbat gusturile în imbracaminte într-o generație, de unde știu cei doi că nu și le-a schimbat și în științe?

In al doilea rand, contestarea liberului arbitru nu vine din psihologie ci de la Luther și Calvin, la cei doi vine de la Augustin, si la Augustin vine de la Pavel. Ce-i drept, Cornel Darvasan si maestrul sau, Iacob Coman, ambii doftoriciti in stiinte teologice si lumesti, ne-au explicat ca o anumită propozitie cauzativa din Epistola catre Romani capitolul 7 este de fapt conditionala, dar aici dau credit profesoarei mele de romana din clasa a VIII-a, măcar pentru faptul ca nu și-a luat licența la apelul bocancilor.

In sfarsit, ceea ce ne învață stiintele minții cu privire la liberul arbitru este ca nu gandim doar cu “spiritul” ci cu orice celulă din corpul nostru, și ca aceste celule sunt supuse legilor biologiei, pe care nu le alegem. Cornel este în criza de andropauza. Fiecare celula adipoasa și fiecare hormon muribund poruncește rămânerea în zona de confort. Lacusta sare tot mai leneș is roata de la fantana scartaie. Supraviețuirea animalului intra în conflict cu libertatea gandului. Omul moare câte puțin sa nu moara de tot. Da Cornel, ai avut candva liberul arbitru dar l-ai pierdut. Nu mai ești stapan pe gandurile și alegerile tale.

Este psihologia pe placul lui Dumnezeu? Nu stiu. In mod sigur, nu este pe placul celebritatilor media, religioase sau seculare. Ecranul este o colecție de beculete pavloviene. Religia a inventat beculetul kosher. Salivati, salivati, salivati, și mergeti la culcare înainte de masa. Somn usor.

Cutia cu povești

2 Regi 12 și 2 Cronici 24 spun, confuz, contradictoriu și cu agende sensibil diferite, povestea pe care a reluat-o nu demult dubioasa „inscripție a lui Ioas”. O renovare tergiversată a templului de la Ierusalim (plasată pe la sfărșitul secolului al IX-lea din era ailaltă), cu deturnare de fonduri, lipsă de transparență în cheltuieli, entuziasme populare și destinații paradoxale de cadavre. O poveste desăvîrșit balcanică.

În centrul ei, o cutie de colectă. Mai precis – pentru că e, în ebraică, același cuvînt – un chivot. Un Aron – pentru că, tot în ebraică, e o diferență de o singură literă între chivot (aron) și Aron (Aharon). Un sarcofag.

Chivotul legii ne-a făcut bucuria de a dispărea în legendă. Ba chiar i-am pironit zapisul pe cruce. Dar coșulețul de colectă rezistă. Sîntem încă fascinați de pereți. Construim încă piramide – sarcofage pentru oasele tentaculare ale excesului nostru de sens, care e totuna cu lipsa noastră de sens. Poporul e încă bucuros să accepte binecuvîntarea celor care spun povești.

Simbolul falic al fecundității contondente a lui Aron ne mîngîie.

Și da, Moise e omul alb care pune cruce femeii negre. Noroc că toți știm să spunem povești. Iar pe unii dintre noi ne bîntuie duhul adevărului. Din oase facem fluiere și din cutia de colectă tobă. Dansăm ca David înaintea Domnului.

Nu te lasa mintit

Gata cu poveștile

Ca să exorcizez demonul ipocrit al melancoliei, o să scriu acum și pagina de amintiri din a doua studenție – anii de la Andrews University, în urma cărora am devenit, ca atîția alții, Stăpînul Divinității.

Una dintre consecințele diferențelor dintre Cernica și Berrien Springs e că, deși conferă titluri diferite, acoperă cam aceeași programă. Ce se face în liceu în România se face în colegiu în America. Ce înveți pentru o licență în teologie în România, repeți pentru un Master of Divinity în America. Am făcut, cum ar veni, seminarul teologic de două ori. Ceea ce nu m-a deranjat cîtuși de puțin, pentru că – după cum știți deja – n-am fost niciodată grăbit să ajung niciunde, iar diferența de calitate a profesorilor și a bibliotecii era, la ora aceea, în general colosală.

O altă diferență fericită ține de caracterul mult mai flexibil, individualizabil, al programei. La Andrews, nu ești prizonierul unei clase, nici măcar al unei promoții. Sînt cursuri obligatorii, dar nu este obligatorie (decît cu mici excepții) ordinea lor. În plus, ai un număr considerabil de elective. Și nu te oprește nimeni să iei cursuri doctorale. Așa se face că mi-am băgat, cu remarcabil succes, picioarele în ce nu m-a interesat – am copiat la examenul de istoria bisericii adventiste, am predat o lucrare plagiată integral la cel de creaționism, am făcut de două ori cursul de relații interpersonale (asta și pentru că primul prof a fost un rigid cu probleme de relaționare interpersonală). M-am concentrat însă pe disciplinele de teologie propriu-zisă, de la cele tehnice (limbi moarte, critică textuală, istorie intertestamentară și greaca LXX) la cele de substanță (hermeneutică, teologie istorică și sistematică, teologie biblică).

Dintre profesori, Doukhan, Choi, Gane, Canale și van Bemmelen au fost probabil cei mai interesanți. Nu mai predau, dar încă locuiau în zonă un Bacchiocchi sau o Running. Între colegi, un doctorand orb care excela în studii veterotestamentare. Un altul care lucra la un lexicon medio-egiptean. Omeni din toată lumea, aducînd cu ei povești care mai de care. Din bibliotecă, sigur mi-au rămas în minte lecturile pe îndelete dintr-un Whitehead sau un Lévinas. În plus, pentru adventiștii plictisiți, există, la doar o jumătate de oră, biblioteca și profesorii de la University of Notre Dame – una dintre cele mai bune școli catolice din lume.

Un alt avantaj considerabil a fost existența în cadrul universității a unui mic conservator, cu săli private de studiu. Ceea ce nu înseamnă că nu fugeam tot timpul, de la cursurile cîh, la pianul din capela seminarului. Ba chiar am lucrat la WAUS, postul de muzică clasică din campus. La un moment dat, am abandonat un Enthousiasmos care pierdea entuziasm în favoarea exclusivității pianului. Am locuit, în ultimii ani de studii, în Chicago, frecventînd tot ce are mai bun de oferit în domeniu o metropolă. Așa am ascultat, pentru prima dată live, The King’s Singers. Sau i-am văzut în exercițiul funcțiunii pe Barenboim, Watts, Bronfman, Kern, Lisitsa sau Thibaudet. Din biblioteca teologică de la Wheaton College îi trimiteam lui Florin ce-i lipsea din bibliografia cercetării lui doctorale. Iar la University of Chicago refăceam pașii lui Eliade și Culianu.

În America am intrat prima dată într-un sex shop, am mîncat prima dată din bucătăria persană, am învățat pentru prima dată ce faci on a date. Iar, după ce am devenit Stăpînul Divinității, mi-am luat în serios, pe cont propriu, studiile de teologie. Mi-au mai trebuit încă vreo cinci ani să părăsesc adventismul, creștinismul, teismul. Dumnezeu e un stăpîn de la care se fuge greu.

PS În adventismul american joacă golf și directorii de spitale adventiste, și profesorii de teologie.

PPS Tot anii de Chicago mi l-au scos în cale pe Cláudio Richerme. E plină lumea de excelenți muzicieni de care n-ați auzit și nu veți auzi niciodată – și pe care puțin îi interesează că scena lor e mică. Poate scăpăm și noi, românii, odată de complexul marginalității. Cláudio m-a făcut să-l iubesc, ca niciodată înainte, pe Villa-Lobos. Și mi-a dăruit excelenta lui carte de tehnică pianistică.

O schiță istorică

Adventiștii sînt nou veniți în lumea teologiei. Nu cred să fi existat un pastor cu studii postuniversitare relevante în lumea adventistă înaintea Yorkshireman-ului Heppenstall, iar Andrews University nu a început să devină ceea ce este astăzi decît după 1960. Ca în România „pionierilor”, vîrfurile intelectuale ale adventismului învățaseră carte în afara bisericii și, cel mai adesea, nu carte de teologie. Din perspectiva asta, Ellen White e, fără doar și poate, doctor seraphicus, angelicus, hyperbolicus, melifluus et mirabilis, scholasticus, atque universalis al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Fără ea, nu s-ar fi făcut mai deloc carte în vreun seminar adventist.

Prin urmare, pentru a fi teolog marcant în lumea adventistă românească ajungea, pe vremuri, să rupi niște engleză și să te pui pe tradus EGW. Ba, treacă-meargă, puteai și să știi doar franceză și să traduci traduceri. Printre primii care au avut inspirația să spargă cercul strîmt al îndoctrinării white-iste au fost deja pomeniții Nelu și Dezső, care s-au dus și la școli ortodoxe de teologie. Eu am găsit patristică, încă adolescent, în biblioteca unchiului meu (wink, wink, Ibriane). Mai apoi, un Aurel Ionică sau un Florin Lăiu s-au pus pe învățat, aproximativ, greacă și ebraică. Un Wilhelm Moldovan sau Adalbert Orban au descoperit dogmatiștii reformați. Astea au fost vîrfurile teologice adventiste pînă prin anul 2000.

După metamorfoza comunismului din ’90, majoritatea covîrșitoare a celor care au studiat mai serios teologie au rămas în diaspora. La Cernica, singurul om cu acte în regulă din perspectiva ministerului de resort a fost, multă vreme, idiotul util Iacob Coman. Care – apropo – a devenit pastor adventist fără studii de teologie adventistă, doar din inerția unui sistem în care profesorii de seminar nu puteau să nu fie și pastori. Doar în ultimii 10-15 ani s-a format, cu toate chinurile nașterii, un nucleu profesionist la Cernica – probabil încă prea tributar unei ideologii expirate și fără reală autonomie universitară (vechea meteahnă a oricărei școli de teologie din România).

Sînt homosexuali în teologia adventistă? Sigur. Așa cum avem lingăi, nesimțiți, ignoranți, bătăuși, jucători de golf și șmenari. Întocmai ca printre laicii adventiști. Și da, la teologie, la Cernica, am învățat eu cum să-mi spăl bine glandul și prepuțul penisului, pentru a preveni efectele neplăcute ale acumulării de smegmă.

Ăsta era nivelul teologiei adventiste la anul Domnului 2000.

PS Hai să fiu incorect politic și să le aduc aminte cititorilor mei adventiști că e mai rău să fii jucător de golf decît homosexual.

PPS Coleg de generație cu Heppenstall, dar cu doctorat în egiptologie, nu teologie, a fost Siegfried Horn.

Precum și înfrîngeri

Coleg de promoție cu unchiu’ Nelu și bunul Dezső, pastorul adventist Ștefan Faur a murit acum două decenii, la 76 de ani. În necrologul publicat la data aceea de Conferința Banat, un mai tînăr coleg spunea despre el că ar fi avut „biruințe, precum și înfrîngeri dureroase”. Ca oricare dintre noi, nu?

În presa de scandal din aceeași perioadă, dar și de mai tîrziu, un anumit om de televiziune adventist e descris ca entuziast al scobitului în nas și promotor de tinere talente. Azi, vomită superior peste amintirea pastorului Faur. Ca oricare dintre noi, nu?

Iacob Coman are la activ nu doar indigeste volume de poezie, ci și penibile ”seminarii” în care, deloc poetic, își exhibă apetențele sexuale. Ca să nu mai vorbim de flirturile, uneori poetice, cu tinere talente. Ca oricare dintre noi, nu?

Rememorez un episod de acum douăzeci de ani, avînd grijă să nu mă împroprietăresc peste povestea altcuiva. Omul de televiziune adventist, director de fan club “Iacob Coman”, simte miros de sînge. Ca oricare dintre noi, nu?