oxigen2

O definiție

(Am găsit undeva, în nor, textul de mai jos, scris acum ani. E de o jenantă barbarie filozofică, dar are farmecul lui. Și, în miez, o interesantă observație lexicologică. Am povestit altundeva cum, atunci cînd mi-am dat seama că sînt ateu, cel mai greu n-a fost să renunț la vreo convingere, ci să întrerup „monologul tembeloid”. Exercițiile spirituale sînt un drog puternic.)

După cum sugerează şi etimologia termenului, scepticismul este un mod de a privi. Scepticismul nu poate ignora faptul că nu cunoaştem nimic din interior – nici măcar pe noi înşine (de unde şi eşecul raţionalismului). A cunoaşte presupune fatalmente distanţa dintre subiect şi obiect, precum şi recursul la intermedierea imaginii (a reprezentării) sau a limbajului (inclusiv a celor abstracte, de pildă logica şi matematica). Metoda ştiinţifică nu este decît o sistematizare a privirii sceptice. Iar victoria definitivă a scepticismului asupra oricărei alte epistemologii este intrarea în vocabularul ştiinţific a „teoriei” – privirea contemplativă, cu acces la esenţe, ba chiar la Dumnezeu, e azi modelul mereu provizoriu şi neapărat falsificabil pe care ştiinţa îl propune pentru a descrie realitatea, inclusiv pe aceea a subiectului cunoscător. Teologia nu e decît antropologie apofatică, iar misticul nu călătoreşte decît în sine. 

Aşa cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al „apusului de soare”, deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să „se mişte” pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum „mă doare mîna”, mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl „locuim”. Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.

De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de „spirit” – fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp – consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.

Toată tevatura religioasă – slujbe, imne, rugăciuni (produse ale raționalismului de sorginte platoniciană) – sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.

Mituri despre Dumnezeu

Să fie clar: nu sînt sexolog. Sînt doar – cum spuneam altundeva – om profesionist. Adică nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, apelez ori de cîte ori pot la specialiști și judec critic totul. (Iar, în afara studiilor teologice, am făcut și psihologia, cu niște formare în terapia sistemică de familie). 

„Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” Inconștientul bate metafizica. Biologia rîde în hohote de filozofie și teologie. Carnea îi arată degetul de la mijloc Duhului. Și e bine că e așa. Dumnezeu a vrut ca lucrurile să fie așa.

Orgasmul nu este o funcție a organelor genitale, ci a creierului. Avem – toți, și bărbați, și femei – orgasme în somn. Sînt epileptici care refuză tratamentul pentru că le place criza. Așa cum sînt oameni, mai ales dintre cele fără penis, care pot avea orgasme stimulîndu-se exclusiv mintal.

Augustin știa că și femeile au pierdut, după „cădere”, controlul asupra sexualității. O știa pînă și Yahweh – cel care se plînge de Israel-femeia care se aprinde după zei mai bine dotați. Și da, mărimea contează – colul uterin poate fi și el stimulat în timpul actului sexual. 

Virginitatea este o fantezie. Circumcizia este o traumă. Jean Daniélou are un frate pe nume Alain Daniélou. Kama Sutra poate să-ți schimbe viața mai mult și mai bine decît Biblia. SSRI-urile tind să reducă apetitul sexual, ba chiar pot induce disfuncție. Pofta firii e păcatul cel mai blînd pedepsit in iadul dantesc.

Legea lui Moise uită să interzică sexul cu minori. Plantele cresc mai mult noaptea. Augustin a avut un fiu ilegitim – pe care îl chema Bogdan (Adeodatus în latină). Institutul de sexologie este de o mie de ori mai important decît Catedrala mîntuirii neamului. 

Dumnezeu este antropocentric – s-a încarnat să ni se închine. Isus a avut orgasme. La fel și mama lui. Orgia era numele unui serviciu religios la greci. Latinii traduceau orgia grecilor prin caerimonia. „Sistemul ceremonial” levitic? Orgia yahwistă.

Virilitatea este transfigurată în viriditate la Hildegard von Bingen. Toți sîntem ființe pasionale – începînd cu Dumnezeu. Voltaire și-a sfîrșit cariera filozofică grădinărind. Libido e doar numele latin al poftei de viață. Vine din aceeași rădăcină ca și englezescul LOVE.

Leonard Bernstein, homosexualul tată a trei copii, își încheia conferințele despre Întrebarea fără răspuns (numele adevărat al lui Dumnezeu) astfel: “I’m no longer quite sure what the question is, but I do know that the answer is Yes.” Molly Bloom era de acord. L-am visat pe îngerul apetisant al Domnului. Al Doamnei, mă rog.

Ghiveci cu de toate

Nu doar numele lui Dumnezeu nu e fixat în limba română a secolului al XVI-lea (mă refer strict la istoria literară, deci scrisă, a limbii – singura la care avem, nemijlocit, acces). În Noul Testament, cuvîntul „creștin” apare doar de trei ori: în Fapte 11:26, 26:28 și 1 Petru 4:16. În primele traduceri românești, avem echivalările „hristoseanu” / „hristoseani” (și probabil „hristian”), „botezați”, „a lu Hristos” și, o singură dată, rotacizant, „creștinri”. Variabilitatea asta e explicată, în parte, de faptul că traducerile românești ale Noului Testament s-au făcut cu siguranță (și) după „originale” slavone, în care sînt atestate atît derivatele din hrist-, cît și cele din krst- („botez”, dar și „cruce” – simbolurile cultice ale hristianismului).

Asta ne duce la o primă remarcă: a spune că „creștin” vine în română din latină este inexact. Nu doar că etimonul e grecesc, nu latinesc, dar e clar că a ajuns în română (și maghiară, de pildă – n-o spun doar eu) trecut prin slavonă. Avem încă vii în limbă „cristelnița” și „crîsnicul” (acesta din urmă cu două sensuri). Nu mai vorbesc de pletora de nume proprii precum Cîrstoiu. Apoi, merită băgat în seamă faptul, banal de altfel, că creștinismul balcanic e și el, înainte de toate, o spoială, un exercițiu exterior, o formă fără prea mult fond. I-ar prii mai puține cruci la retrovizoare, în clase și în parlament. Și mai puțini prunci înecați. Reificarea lui Hristos produce, dintotdeauna, victime.

Povestea creștinismului românesc timpuriu nu se încheie însă aici. S-ar putea spune că diaconul Coresi e cel care impune (din nou, în istoria scrisă a limbii) forma de „creștin”. E interesant însă că face asta în – printre altele – textul evangheliilor, acolo unde nu apare în original. În mai multe locuri, Coresi (mă rog, cercul lui redacțional) traduce „Israel” cu „creștini”. Îl întoarce, de exemplu, pe „cuconul” Isus din Egipt nu în pămîntul iudeilor, ci în „țara creștinilor”. E un splendid exercițiu de anticatastază (cum ar trebui poate să spunem în românește englezescului supersessionism). Ba chiar de antisemitism – că doar se consumaseră deja primele persecuții ale evreilor de către români.

Că românii sînt de mult un pic antisemiți (tocmai în virtutea creștinismului lor) o trădează și numele popular al unei flori. O specie de Gratiola, una dintre plantele care prezintă simultan ramuri sterile și ramuri florifere, a fost poreclită în limba română cu compusul „avrămească-crestenească”. Știți voi – altoiul neamurilor în iudaism naște monștri.

Apropo de grafia veche românească, multe ediții moderne ale textelor vechi, chiar și dintre cele „științifice”, mint cu nerușinare. Nu doar că nimeni n-a scris „Iisus” înaintea secolului XIX, dar și uzul majusculelor e complet diferit, în feluri extrem de sugestive. La 1648, de pildă, creștinii români n-au probleme să scrie „Măria ta”, adresîndu-se domnitorului. Dar scriu: „Aceasta poftim de la tatăl dumnezău și de la domnul nostru I-s H-s cum să vă înțelepțească duhul sfînt ca să înțeleageți voia sfinției sale și să faceți carele sînt scrise într-această carte spre slavă lui dumnezău, și spre ispăsenia voastră.”

În fine, semnificativ pentru istoria creștinismului românesc e însuși faptul că nu avem traduceri de texte biblice mai vechi de 1500 (precum ungurii, despre care știm sigur că-s de pripas pe plaiurile „noastre”). Asta mai ales în contextul în care armenii au alfabet și Biblie proprii încă din secolul V. Iar Hrabar afirmă, în jurul anului 900, că slavii nu s-ar fi încreștinat fără Chiril și Metodiu (sfinți protectori ai Europei, alături de, printre alții, Edith Stein). Evident, pe armeni i-am prigonit încă din același secol XVI. Și ne-am plîns mereu că o Românie catolică ar fi un dezastru mai mare decît una musulmană.

Dar sfîșitul nu-i aici, că nu-mi stă mintea doar la păcate românești vechi. Viciul momentului e delirul pretenției că părinții trebuie să facă educație sexuală cu copiii lor. În primul rînd, părinții nu pot să nu facă educație sexuală cu popriile odrasle. Educația sexuală precede orice discurs. Ea începe cu atitudinea față de fiziologia organismului, față de plăcere (în orice context), față de nuditate, față de oglindă, față de medic și față de pasta de dinți. Față de putere și excesele ei. Față de emoții și vis. Nimeni nu le poate lua părinților acest drept. Nimeni nu li-l poate da.

Cînd vine vorba de discursul despre sex, părinții sînt mai degrabă ultimii care ar trebui să vorbească cu copiii lor. Asta și pentru că, cel mai adesea, discursul despre sex al părinților e dezmințit de ceea ce copiii știu deja despre sex de la părinții lor. Dacă mai punem la socoteală și faptul că, mai ales azi, niciun părinte nu poate controla fluxul informațional pe care îl accesează progenitura, discursul despre sex e cel mai adesea defazat cu nevoile copilului. Iar dacă adăugăm sănătoasa nevoie a adolescentului de a vorbi cu oricine altcineva despre sex decît cu părinții, sîntem deja, în insistența creștinului de a-și „educa” copilul, în marginea abuzului.

Să mai întreb de ce dracu’ ne-am crede specialiști în subiect doar pentru că futem? Lumea e plină de părinți care trebuie duși la ora de educație sexuală. Iar ipocrizia creștină din domeniu trebuie numită pe șleau: nevoia disperată de a controla, de a limita libertatea individului, de a-l ține pe Dumnezeu cu forța în dormitor. Un dumnezeu mic, meschin, pervers.

Un orgasm pentru Domnul

Am avut odată un orgasm în biserica plină. Glumesc: am avut de mai multe ori orgasme în public. Dar vreau să vă povestesc despre unul anume.

Era acum vreo cincisprezece ani într-o biserică din Brașov. Petrecusem o săptămînă întreagă jucîndu-mă – interpretînd textul evangheliei după Ioan – împreună cu un bun prieten și un grup de amici. Sărbătoream în plenul bisericii încheierea acestei petreceri hermeneutice. Eram la amvon. Inginerul de sunet a avut inspirația să pună, ca fond muzical pentru o poezie sau o colectă, nu mai țin minte, variațiunea a XVIII-a din Rapsodia lui Rahmaninov. Trebuie să știți că, pentru obsedatul de fractali care sînt, genul muzical al temei cu variațiuni e de un interes aparte. Iar variațiunea a XVIII-a a lui Rach (pe celebra temă a lui Paganini) e o culme a genului, recurgînd la o spectaculoasă alchimie geometrică a temei. 

În fine, am plîns necontrolat, euforic. Ba chiar l-am făcut să plîngă și pe bunul meu prieten – un pastor de un rar rafinament exegetic, unul dintre cei mai bărbați bărbați pe care îi cunosc. A fost rîndul meu să vorbesc imediat după acest moment. Am făcut-o fără să incerc să-mi ascund emoția, deși sînt sigur că a fost pricină de mirare pentru mulți din public. 

Ăsta e orgasmul – momentul în care demonul / Duhul din noi preia controlul. Și ăsta e sensul adevărat al enthousiasmos-ului. Extazul. Ieșirea din sine. Posedarea.

D-aia orchestra pe scenă, în timpul unui concert, microbiștii în stadion, la meci, sau penticostalii la stăruință nu se deosebesc cu nimic, neurologic, de o orgie. Misticii ne spun asta de milenii – unirea cu Dumnezeu este orgasmică. Și o confirmă neuroștiințele.

D-aia, înainte chiar de a ajunge la sex, Augustin discută despre pofta incontrolabilă a firii din muzică. D-aia putem să-i bănuim de „păcate nemărturisite” pe toți cei care ne învață ce muzică îi place lui Dumnezeu. D-aia mă opresc acum din scris pentru a asculta niște orgiastică muzică de orgă cu tulburi tuburi.

Madianitele din Atlanta

Moise s‑a mâniat pe conducătorii oștirii – pe conducătorii peste mii și conducătorii peste sute – care se întorceau din război. El le‑a zis: „Cum? Ați lăsat în viață toate femeile? ată, ele sunt acelea care au urmat sfatul lui Balaam și au fost un prilej de păcătuire a fiilor lui Israel împotriva Domnului, în cele întâmplate la Peor, astfel încât comunitatea Domnului a fost lovită de o urgie. Acum, ucideți toți băieții, precum și toate femeile care au cunoscut un bărbat, culcandu‑se cu el, iar pe fetele care nu s-au culcat niciodată cu un bărbat, păstrați‑le în viață pentru voi…

Prada rămasă din jaful făcut de războinici era de șase sute șaptezeci și cinci de mii de oi, șaptezeci și două de mii de vite, șaizeci și unu de mii de măgari și treizeci și două de mii de femei care nu s-au culcat niciodată cu un bărbat…

Moise a dat acest tribut preotului Elazar, ca o contribuție pentru Domnul, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise.

Femeile sunt de doua feluri: kosher si terefa, adica necurata. In idish: kurveh. Pe românește: tarfa si curva. Cum ar spune pastorul, doctor, profesor, poet, Iacob Coman, scrie în Biblie fraților, e vocabularul lui Dumnezeu.Sexul cu minore este kosher dacă minora este gatita si consumata kosher. I-ai taiat unghile si parul si a făcut baia rituala. Băieți care nu manifesta încă semnele păcatului originar pot fi considerați kosher, dar Moshe a preferat sa greseasca de partea principiilor.

Problema cu femeile este ca unele rumega dar nu au copita despicata. De aici confuzia. De unde ști că telemeaua pe care o cumperi nu e făcută cu cheag de porc? De unde ști, vorba unui Mefisto moldovean din basmele lui Creangă, ca fata pe care o vrei de sotie nu-l are pe Dracu? Tot el îi explica lui Stan Patitul ca femeia care nu are nici un drac nu e femeie. 

Nu toata lumea e de acord. De exemplu John Winthrop, parinte peregrin puritan si autor al sintagmei “city on the hill”. Winthrop studia cu atenție embrionii avortati spontan ca sa vadă dacă femeile au avut relații ilicite cu Satana. Spre groaza lui, embrionii arătau a peste, broasca, reptila, cimpanzeu. Satana încerca sa se intrupeze în noul Israel și femeile cooperau. În cele din urma, puritanii din Massachusetts au adoptat soluția lui Moshe și rezultatul a fost procesul vrajitoarelor din Salem.

Păcatul originar al Americii nu este rasismul, nici sclavia, ci puritanismul. Celelalte doua sunt efecte secundare.  Puritanismul este cauza obsesiei americanilor cu sexul. Obsesia se manifestă în două aspecte interdependente ale culturii americane: “purity culture” și hipersexualizarea. Una o alimenteaza pe cealalta. Americanii se declara de o parte sau alta în războaiele culturale dar majoritatea sunt prinși la mijloc.

Ultimul exemplu este Robert Aaron Long, care a luat in serios porunca lui Moshe și a pornit pe cont propriu o expediție de pedepsire a madianitelor din Atlanta si Florida. 

Long un “super creștin” născut din nou și fiu de pastor southern baptist are trei pasiuni nobile: Dumnezeu, armele de foc, și valorile familiei. Din nefericire, Satana, folosindu-se de madianite, a adaugat la pasiunile nobile pofta păcătoasa pentru pornografie si masturbatie. Dupa propria declaratie, Long are o „adictie la sex”, și a decis sa se sacrifice crestineste eliminand ispita din calea altor tineri inocenți. Băiatul era la capătul funiei, avusese o zi rea, se gandise chiar la sinucudere, dar a decis ca mai bine omoara ispita decat victima ei.

Mulți americani simpatizează cu el deși nu toți au făcut gafa sa se exprime public. Adică, dacă un adictiv la heroina ucide traficantul de droguri, da, nu e bine, dar omul secera ce a semanat.

Problema cu acest argument este ca nu exista adictie sexuala. Exista doar psihicul retardat care reduce sexul la instinctul primar și este strivit între o teologie manipulativa care a i-a blocat dezvoltarea sentimentelor sociale complexe și instinctul primar care nu poate fi controlat de aceeași teologie. La fel ca în cazul madianitilor din Numeri 31, mintea primitiva proiecteaza propriile conflicte asupra femeii străine.

Asa-zisele pasiuni “nobile” ale lui Long, Dumnezeu, pistolul, și valorile familiei, reprezinta de fapt expresia instinctului primar de frica, alimentată de teorii conspirative, demagogi ai războaielor culturale, predici, talk-show-uri, etc. Nu este nici o contradicție între religie și sexualitate în sociopatia lui. 

Exista dreptate pe lume și Long va petrece restul vieții ca madianita ispititoare pentru Jamal și Jose în sala de dușuri. Poate va deschide chiar un fel de SPA cu masaj erotic până ce un negru care a avut o zi rea îl va spinteca ca pe madianitele care au cunoscut bărbat. Pana atunci, va combina probabil activitatea de madianita cu cea de misionar a lui Moshe. Caile Satanei sunt al naibii de intortochiate.