oxigen2

Zelatorii pietății

Identitatea noastră aglutinativă este perfect ilustrată de o injurie bizantină de secol XIV adresată unui aspirant balcanic la scaun patriarhal: boulgaralbanitoblachos. Sîntem corcituri cu fantezii de puritate etnică și imperiu universal – întocmai ca o seamă dintre autorii Vechiului Testament.

Prima Valahie atestată documentar (în jurul anului 1000) e în munții Tesaliei (printre care și Olimpul). Românii ăștia sînt – surpiză – neîmblînziți, evazioniști fiscal, păgîni (ori barem cu obiceiul dubios de a da copiilor nume din Vechiul Testament). Încep probabil să-și spună „români” pentru că știu că trăiesc în Romanía – numele informal al statului bizantin. Sînt priviți cu dispreț de ierarhia bisericească: un episcop local acordă ușor divorțul unui grec pe motiv că nevasta era valahă (cu nume de botez Rusa – sîntem deja în secolul al XIII-lea).

Prima mănăstire de pe teritoriul României a fost probabil cea cisterciană (deci catolică) de la Cîrța (am petrecut o splendidă oră acolo acum cîțiva ani – mulțumesc Nicușor!), înființată pe la 1200. E adevărat însă că maghiarii transilvăneni au fost pentru scurtă vreme, în jurul anului 1000, supuși Constantinopolului (înainte de Marea Schismă). Încreștinările medievale au fost de regulă opțiuni politice ale nobilimii, cu difuzie îndoielnică în masa populațiilor înfeudate. A existat, tot vremelnic, o dioceză catolică cumană pe Milcov – pentru că hanul cuman căuta aliați creștini împotriva amenințării mongole. Iar Cantemir zice (fantezist, dar reflectînd aceeași dinamică a tensiunilor intracreștine) că grafia slavonă a limbii române a fost impusă în Moldova într-un exercițiu anticatolic de către Alexandru cel Bun.

Prima tipăritură în limba română (realizată în Sibiul mijlocului de secol XVI) e calvină. În Psaltirea Hurmuzaki (manuscris de pe la 1510), „Dumnezeu” nu e încă fixat ca nume al Tatălui creștin (de exemplu, Psalmul 19/18 sună astfel: „Cerurile spunru slava Dzăului” – textul e rotacizant). În secolul al XVII-lea, Udriște Năsturel îl traduce pe Thomas à Kempis în slavonă (nu în românește). La 1700, gruzinul Antim încă deplîngea faptul că, la București, românii ascultau ca proștii slujba în biserică, nepricepînd nimic (se tipărise deja, la 1688, prima traducere completă a Bibliei în românește – dar biserica dintotdeauna are viteza ei).

În fine, n-am luat de la ruși doar francofilia, ci și aberația care e grafia numelui „Iisus”. Slavona bisericească și primele texte românești (Codex Sturdzanus de pildă) au scris „Isus”. Abia „zelatorii pietății” (fundamentaliști ortodocși) din Rusia secolului al XVII-lea (printre ei patriarhul Nikon) l-au inventat pe pseudosavantul Iisus (atestat în limba română abia în secolul XIX). Lipovenii scriu și azi Isus.

Chescăse un român

Am completat zilele trecute chestionarul pentru recensămîntul pe care guvernul britanic îl face luna asta. Ajuns la rubrica despre etnie, a trebuit să stau pe gînduri. Englez sigur nu sînt, deși vorbesc engleză din copilărie de-aș putea să mă consider cu îndreptățire bilingv (imaginația mea erotică s-a alimentat, înainte de epoca internetului, nu doar citind și recitind scene cheie din Rebreanu, dar și pagini consistente din James Dobson în original). Român sigur nu sînt, că n-am fost niciodată ortodox (Nae Ionescu mi-ar lăsa plăcerea străduinței de a fi „un bun român”, nicidecum dreptul de a mă numi simplu român). Așa că am scris în cele din urmă în formular „european” – bucuros să le aduc aminte naționaliștilor englezi că pașaportul meu face pipi pe pașaportul lor.

Dubiul ăsta identitar m-a determinat să arunc din nou o ocheadă în ograda multidisciplinară a chestiunii „etnogenzei” la români. Dacă un vechi precum Alexandru Niculescu sau un nou precum Răzvan Sibii m-ar face fericit să-mi asum românitatea, aerul de acasă e încă irespirabil, viciat de români adevărați. Printre ei, Radu Preda – invitat la lansarea cărții lui Niculescu (pe care n-o citise) numai pentru a face corecturile ideologice de rigoare în prezentările altora (doar „buni români”). Sau, tot printre ei (românii adevărați de care mi-e scîrbă), profesorii de la Universitatea București care au organizat lansarea-simpozion și i-au dat ultimul cuvânt lui Radu Preda – pupînd astfel cur de popă pentru a-și mărturisi românitatea (și impostura academică).

Realitatea e că în România zilelor noastre nu există români. „Român” a fost endonimul etnicilor numiți de medievali v(a)lahi – populație de transhumanți balcanici și carpatini de limbă romanică. „Român” a devenit apoi, la nord de Dunăre, numele unei clase sociale care a asimilat o multitudine de etnii. În fine, „român” a ajuns și rămîne numele unui stat, un construct politic. Sînt cetățean român. Etnic, habar n-am ce sînt. Probabil că daco-ilirico-gotico-avaro-huno-gepido-slavo-pecenego-ungro-cumano-saso-bulgaro-greco-tătaro-iudeo-rromano-sîrbo-albano-armeano-vlah. Sigur mi-au scăpat ingrediente. Și nici n-am luat-o fix de la origini. Dacii înșiși (traci, sciți, geți – ce-or fi fost) proveneau probabil de la est de Marea Caspică – n-au fost în niciun caz primii „români”.

Primele „țări românești” (Valahia basarabeană și Moldova bogdănească) n-au fost nicidecum state etnic românești, ci state multietnice construite pe imperative de „politică externă” – declinul celui de-al doilea imperiu bulgar (sub atac otoman) și expansionismul defensiv al Ungariei angevine sub presiunea nou-veniților din stepă. Cancelaria și biserica (astea erau cele două puteri ale statului medieval) au fost de ambele părți ale Milcovului slavone. Abia la mijlocul secolului al XVII-lea s-a accelerat decisiv românizarea statelor românești. Biserica a opus rezistență, invocînd inadecvarea liturgică și teologică a limbii române (și adoptînd alfabetul latin abia spre sfîrșitul secolului XIX, decenii după ce Cuza îl introdusese în statul secular).

Cît despre versantul creștin al mitului național, înjur și eu ca un român adevărat: futu-ți cristoșii mă-tii.

Cei care au facut America „mare” s-au inchinat altui Dumnezeu

Trumpismul implica dubla redimensionare a Americii: Make America small again. O redimensionare geopolitica, in care America abandoneaza pozitia de conducator al lumii libere in favoarea „interesului national”, asa cum este inteles de un redneck. O redimensionare teologica, in care One nation under God devine One nation under Santa-Claus. Siti, cel care implineste dorintele copiilor.

Problema cu MAGA este ca cei care au facut America mare s-au inchinat unui alt Dumnezeu decat cireada evangelica-penticostala.

Am citit prima data despre Thomas Paine in tr-o carte numita „Daruri Spirituale”. Am aflat ca Paine fusese „ghost writer” pentru Satana. Cum suna un vechi imn metodist:

„Satan, the world, and Tom Paine, fought the metodists in vain…”

Apoi am citit „The Age of Reason” si am constatat ca Satana e mai coerent decat John Wesley.

Am petrecut adolescenta strivit intre doua totalisme: biserica si statul comunist/national-ceausist. Am fost luat de mana si condus la o libertate launtrica inconfortabila de marii scriitori americani. Incepand cu parintele literaturii americane, Mark Twain, si terminand cu primul laureat american al premiului Nobel pentru literatura, Sinclair Lewis (autorul lui Elmer Gantry), numitorul comun al clasicilor americani a fost respingerea hotarata a sintagmei give me the old time religion.

Generatia mea a fost leganata in legenda lui Winnetou. Legenda origineaza in experienta coloniei germane din Fredericksburg, numit asa ca un tribut la Iluminismul prusac, care a avut curajul sa experimenteze fratia intre albi, indieni, si negri, intr-u Texas bigot. In timpul razboiului civil, cand cetatenii valizi din Fredericksburg luptau de partea Uniunii, orasul a fost victima unui pogrom al celor din vecinul Waco, Harvartul southern-baptist care i-a daruit omenirii pe David Koresh si G.W. Bush.

Am privit cu ochii lipiti de ecranul televizorului pasul urias pentru omenire facut de Neil Amstrong. Peste o ora voi urmarii amartizarea lui Perseverence. Exista un secret inconfortabil in spatele programului spatial NASA: s-a nascut din Thelemism. E de la Satana. La fel ca tot ce a fost mare in stiinta, literatura, politica, rock-and-roll, film, in America.

Mesajul meu catre gloata MAGA: dumnezeul vostru este prea mic. Oane small nation under a small god. Exista cativa intre voi care au pariat in secret pe Diavolul. Cu acestia putem negocia.

Coman + Lăiu = Farfuridi

Parafraza metodologică a celebrului rîu heraclitean este: nimeni nu se poate întoarce de unde a plecat. D-aia xenofobii sînt, înainte de toate, proști. D-aia cei care cred că presupozițiile (metafizicalele) sînt imune la metodă (știință) sînt idioți. Și d-aia sîntem toți nostalgici – ducem dorul irealizabilei întoarceri.

Parafrază metodologică, pentru că „metodă” vine de la meta + hodos („drum”, ba chiar „prag” – metodologia e numele ocult al peratologiei). Metoda pune limite teoriei. Orice reglaj metodologic repercutează asupra presupozițiilor. Orice călătorie alterează iremediabil portul de origine.

Coman și Lăiu reprezintă, în cercul strîmt al momentului adventist, două clase de teologi ratați: unul pretinde că se întoarce, literal(ist), la Scriptură, deși orice întoarcere e imposibilă („să nu se revizuiască, primesc! – dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”); celălalt pretinde că face teologie cu metodă, științific, dar nu admite ca rezultatele cercetării să-i contrazică prejudecățile („să se revizuiască, primesc! – dar să nu se schimbe nimica”). Sînt amîndoi, cu tot cu fanii lor, celebrul personaj din Caragiale.

Adevăratul teolog e Frank Wilczek – fizicianul care vrea să le ia evanghelicilor jucăria (fundamentele și nașterea din nou). Apropo, dumnezeu însuși (mai exact, zeii – pentru că la început n-a fost monoteismul) a fost o ipoteză naturalistă (ca în Romani 1:20). Ipoteză pe care recursul la metodă a dezmințit-o. Așa devine problema, ăsta-i mersul chestiunii sau, în româna veche, împănată de slavonisme, hodu delei (unde „hodu” e fratele bun al grecescului din „metodă”).

În fine, întorcîndu-ne imposibil de unde am plecat, pentru Heraclit, Dumnezeu era însăși schimbarea în care ne bălăcim și în care ne găsim, nostalgici, ființa. Prin ochii mei, Doamna Zi se privește, mereu alta, pe sine.