oxigen2

Mister & Miracol

Dedicație: ‚Infantei’ S.Z. Fiica prietenului meu.

Ce a fost mai întâi? Misterul sau Miracolul?

Depinde de noi. Dacă suntem drept credincioși, vom afirma că miracolul este primordial. Dacă suntem iscoditori și vrem să știm cum este alcătuită lumea, vom afirma fără rezerve: misterul a fost, este și va fi primordial.

Există un mister al realității, treptat demistificat și un mister al anecdoticului, povestit și repovestit. Există un miracol al realității, dezvăluit treptat și un miracol legendar, mitologic, de basm, povestit și repovestit din străbuni, niciodată verificat, fiindcă ar fi anihilat.

Nu e simplu să trăiești în preajma misterului, incertitudinii! Nouă ne plac lucrurile clare, transparente. Un fel de claustrofobie intelectuală. Ne place să punem ordine, să avem valori și semnificații. Lumea devine inteligibilă.

Și totuși, misterul va continua să existe. E o lighioană care nu se lasă răpusă prea ușor. Mutilat, ciopârțit, are mii de vieți, persistă. Și anxietatea noastră. E rău? E bine? E real!

Legendele. Lângă un sat românesc ancestral crește un gorun secular. După o sută, două de ani, oamenii îți vor povesti cum gorunul este un mire înlemnit în durerea pierderii miresii sale. Sunt niște stânci antropomorfe în Bucegi? Ele se vor numi Sfinxul, Babele – și ce frumoase sunt babele astea!, Colții Morarului. 

Creativitatea și fantezia noastră dă nume, spune povești – e un joc artistic. Are adevărul lui! Sunt frumoase. Pline de tâlc. Și înțelepciune. Acesta este un domeniu al miracolului. El se întâmplă întotdeauna foarte departe, în timp sau spațiu, este de fiecare dată relatat, povestit, uimitor, dar niciodată văzut. Nu ține de real.

Dar nu numai lucrurile mari, maiestuoase și frumoase, trebuie să aibă nume, explicații și trebuie cunoscute. Ci, mai ales, cele mici, inframicroscopice, care se pot găsi în structura universală a lumii. Ele nu sunt mai puțin importante, chiar dacă numai pentru unii ciudați sunt foarte interesante, iar pentru majoritatea oamenilor sunt foarte aride. 

Acesta este adevăratul miracol: al infinitului mic, al lumii cuantice care îi fascinează pe savanți, și pare să conțină misterul lumii și al existenței. Al lumilor infinit de mari, sau finite, dar suntem noi copleșiți de ele: miliarde de galaxii cu miliarde de sori, stele, supernove, găuri negre, pitice albe și planete, sateliți. 

Al lumii vii, cu temperaturi și presiuni normale, la care se petrec reacții biochimice, metabolice și fenomene biofizice, fiziologice, care în mediul artificial pot fi realizate doar la parametri colosal diferiți.

Cunoașterea. Când oamenii au început să cunoască lumea cu adevărat, această cunoaștere autentică a început să dubleze – nu neapărat să înlocuiască – explicațiile existențiale ale miturilor și legendelor. Au fost descrise, în intimitatea lor, procese aparent miraculoase, în complexitatea și totuși simplitatea lor dezarmantă, misterul s-a retras, totul e limpede și nu mai este loc pentru nimic miraculos, supranatural. Miturile, legendele și basmele au rămas, pentru frumusețea și înțelepciunea lor. 

Știința a devenit indispensabilă pentru precizia, exactitatea și utilitatea ei. Știința vorbește sec, dar nu mai puțin grandios, despre realitate. Legendele, miturile și basmele vorbesc despre noi, autorii lor. Deseori, le confundăm!

Există o tradiție respectabilă a acestei confuzii instituționalizate. Plăsmuirile devin realitate. Realitatea devine neimportantă, este neglijată, pentru că devine credibil absolutul, frumosul, aspirațiile, ritualurile, ceremoniile, festivul, evadarea, addicția. 

Avem nevoie de puțină detașare. Și umor.

Gândim, judecăm, analizăm, sintetizăm, generalizăm, abstractizăm – dar parcă tot mai frumos este anecdoticul! Curge de la sine! Nu e necesar un efort deosebit! Tânjim după puțin timp liber! Și morala unei fabule e la îndemâna oricui! 

Viața, formele ei și misterul. Oricât de incomod ar fi, trebuie să acceptăm misterul. În timp ce ne luăm câte o porție de cunoaștere din el, în fiecare clipă. 

Cât mister a mai rămas, omului? Mult! Și cum se mai numește misterul cel mai adânc, cel mai întins, cel mai nepătruns, al lumii și existenței? Îl puteți numi oricum! Orice înșiruire de vocale sau consoane, va defini aceleași aspecte misterioase și absolute sau absolutizate, fiindcă sunt încă, necunoscute. În toate limbile pământului.

Oamenii îl tratează cu venerație, cu respect și închinare, până într-o zi, când dispare. Zona albă este umplută cu știință, fizică, astronomie, fiziologie, chimie și misterul dispare. Nu de tot. Este captivant, palpitant, cum se va termina această cursă!

Dar cine se bucură de mai mult mister, tu sau pisica ta, sau câinele tău, sau o moluscă? Ne putem imagina sau știm precis astăzi, cum văd sau miros, sau pipăie cu radarul lor, fac ecolocație, ființele din jurul nostru. Câinele, care este un macrosmat, ar avea un miros de patruzeci de ori mai sensibil ca al nostru. Multe animale și păsări văd în infraroșu sau ultraviolet.

Dar, cum simt ele realitatea? Cât de mare este universul unei pisici sau al unui câine? Ce crede o antilopă despre lumea asta, în timp ce este sfâșiată de vie de o felină? Suferă mai mult sau mai puțin decât noi?

Mister! S-a constatat (oamenii de știință!) că pisica mea poate deosebi cca 150 de tonuri și ritmuri. Alte animale sunt mai deștepte. Uneori, se înfiripă un dialog afectiv, dar o comunicare reală, între noi și pisica noastră. Maimuțărește un tip de limbaj articulat și ne povestește exaltată ce experiență incredibilă a avut în livadă. Dacă nu e convinsă că am înțeles, ne aduce probe materiale: șoareci, șopârle, păsări, pe care le pune pe prag, le bagă în casă sau reușim să le salvăm la timp. Sunt cadourile ei. Atențiile ei. Mă tem că pricepe mai multe! Sub masca amabilității, o pisică poate deveni un tiran!

Cât am descoperit din misterul lumii acesteia? Un bun prieten al meu, mi-a spus că s-a fixat un procent al cunoașterii dobândite. 5%! Foarte puțin, zice el, ca să putem trage concluzii edificatoare! Obiecția mea a fost că nu cunosc întregul ca să fiu sigur de procent sau de cifre absolute. Și apoi, ce este acest procent? O cifră cantitativă, una calitativă, un număr de biți? Un punct din spațiu? Un jalon pe longitudinala timpului? Mister! Câți terabiți are tot misterul?

Și totuși, știm foarte multe despre lumea noastră, cel puțin la scara ființei noastre. Poate că nu avem mirosul unui câine, nici agilitatea unei pisici, nici vederea unei păsări de noapte, nici ecolocația liliecilor, nici gps ul migratoarelor, dar universul cunoașterii noastre este destul de mare. Prea mic, în raport cu ceea ce a mai rămas de cunoscut. Suntem pe drumul cel bun! Sunt optimist!

Unii cred că au dezlegat misterul veșniciei, eternității, absolutului și au un răspuns pentru toate. Au tot adevărul! Se amăgesc. Se înșeală amarnic. Dar, până una, alta, se cred fericiți și superiori! Este o alternativă. Prefer luciditatea, libertatea și o conștiință împăcată cu misterul. Nici misterul, nici starea de împăcat, nu este un păcat.

Noi…

Noi, Oamenii, buni și răi, cu bune și rele, trăim în cea mai frumoasă și bună lume posibilă, într-o grădină a Edenului, planeta Pământ cu atmosfera și cerul ei albastru, cu norii săi de un alb strălucitor sau de un plumburiu mohorât, cu flora și fauna sa de o diversitate și frumusețe răpitoare, dar devorându-ne în lanțuri trofice, fiindcă asta este legea vieții, cu natura și formele sale de relief ce ne atrage irezistibil și ne oferă o încântare inegalabilă, dar și catastrofe ucigătoare.

Noi, oamenii, noi înșine, putem fi capabili de eroism, dar și de lașitate, de cele mai profunde și înalte gânduri și sentimente, dar și de cele mai îngrozitoare fapte, de ură, răzbunare și invidie. 

De creația și admirația splendorilor artelor plastice, de muzica atât de înălțătoare, de gândurile cele mai sublime ale înțelepciunii și frumuseții ideilor, cuvintelor, metaforelor, dar și de atrocități, cruzime, crime inimaginabile.

Ne-am ridicat cu greu din caverne, pietre, mizerie și noroi, ne-am luminat cu viteză crescândă, am crescut, am dat înapoi, ne-am cutremurat, am plătit tribut fricilor, spaimelor, ne-am închinat neștiinței și puterii misterioase care ne copleșea, misterului care ne împresura, catastrofelor care ne mușcau și ne răreau, suferințelor și morții care terifia cu implacabilul ei.

Și totuși, cu fiecare zi, viața devenea tot mai frumoasă, pruncii se nășteau la echinocții, natura reînvia și rodea la solstiții, iar noi prindeam curaj, începeam o nouă zi de trudă și cădeam seara frânți de oboseală, dar cu sentimentul mulțumirii pasagere, ca să ne trezim iarăși cu ruminația proiectelor tot mai luminoase.

Am învățat să deosebim binele de rău, adevărul de eroare, frumosul de urât, dragostea de ură, viața de moarte, clipa de veșnicie, deși uneori puteam exploda într-o frântură de clipă, cât într-o eternitate.

Am devenit conștienți de noi înșine, am cunoscut angoasa, tristețea, dar ne-am perfecționat personalitatea, inteligența, rațiunea și conștiința. Am inventat defensele am pus capcane și am reușit ueori, să le evităm pe ale altora.

Iscoditori, am căutat explicații pentru misterele existenței, orânduirii lumii, ce va urma și cum se va sfârși totul. Pentru că simțeam că aspectele acestea sunt esențiale, fundamentale.

Valorile amestecate și contradictorii erau plămada din care era alcătuită realitatea înconjurătoare, fiecare dintre noi înșine, sau luați ca familie, grup, gintă, trib.

Pentru a le deosebi, primul efort în folosul analizei, a fost acela de separare. Ceea ce era important, trebuia să fie pus deoparte – sacru. Pentru a fi deosebit de profan, de cotidian.

Dar ce te faci cu gândurile și simțămintele noastre amestecate, cu gesturile, actele noastre contradictorii? Cu grupurile de interese și influență.

Influența și forțele puteau fi binefăcătoare, favorabile sau stihinice sau dăunătoare. Acționau, păreau să aibă un plan, intenție, finalitate. Spirite, zei. 

D’Holbach: „Dacă vrem să ne dăm seama de ideile noastre asupra divinității, vom fi obligați a recunoaște că prin cuvântul dumnezeu, oamenii n-au putut numi niciodată decât cauza cea mai ascunsă, cea mai îndepărtată, cea mai necunoscută a efectelor pe care le văd; ei nu se folosesc de acest cuvânt decât atunci când jocul cauzelor naturale încetează să le mai fie vizibile; de îndată ce pierd firul acestor cauze… își sfârșesc cercetările numind dumnezeu pe ultima dintre cauze… de fapt, nu fac decât să înlocuiască întunericul propriei minți cu un sunet pe care s-au obișnuit să-l asculte cu venerație.” Paul Heinrich Dietrich, baron von Holbach, Systeme de la Nature, Londra, 1770, din Sagan, Cosmos, Ed Herald, 2018, p 205.

Apoi, de voie de nevoie, am explorat spațiu, am devenit tot mai conștienți de timp și scurgerea sa, am dat gesturilor, sunetelor și interjecțiilor, sens, semne și semnificație. Fiecare gând s-a îmbrăcat în cuvinte, ființele și lucrurile trebuiau numărate, cuantificate și valorizate, valorificate. Au primit nume. Contabilitatea a fost prima limbă vorbită și mai ales scrisă!

Apoi au fost scrise lucrurile importante. Regulile, valorile, cele sfinte, amintirile importante. Și iar au fost separate fiindcă nu puteau fi amestecate. Dar tot amestecate au rămas, oricât ne-am străduit, fiindcă noi înșine eram un amestec de contradicții.

Cele mai sacre, mai profunde, mai frumoase povestiri, cele mai importante discursuri, cele mai diverse istorii, erau pline de contradicțiile interioare și relaționale care ne animă.

Autorii înșiși, s-au dovedit într-adevăr, talentați, inspirați. Dar și tendențioși, partinici, eronați, cu sau fără bună intenție. 

Findcă oamenii pot să fie sinceri, onești, dar pot fi și cinici, ipocriți, înșelători – cu sau fără rea intenție, pentru o cauză bună sau rea. Și astfel s-a scris istoria.

Undeva în estul Mării Egee, acum cca 2500 ani, în Arhipelagul Dodecanoic, se înfiripa Cosmosul din Chaos, o pleiadă de minți strălucite, a căror inteligență și minte iscoditoare nu se rușina să aibă ca simbol mâna, meșteșugul, experimentul. Civilizația ionică, din insulele Samos, Cos, născută prea devreme, ca să nu perpetueze și să fie reluată abia după două mii de ani, ca renaștere, iluminism, umanism, știință și modernitate. Nu putem spune că am ratat startul, totuși ne putem întreba: unde am fi fost, dacă renașterea ar fi avut loc din anul 500 î.Hr.? Thales din Milet, Anaximandru, Pitagora, Anaxagora, Empedocle, Hipocrate, Democrit… Ei au fost primii care au descris exact realitatea.

Din nefericire, disprețul față de experiment și munca fizică – poate indusă de practica sclaviei, o plagă ce avea consecințe nefaste, așa cum astăzi consumerismul, ar putea avea același gen de urmări. Avânt, emulație, stagnare, decadență și ciclul se reia… V Sagan, Cosmos, p 232, ed Herald, 2018.

Au trecut secole, milenii chiar, lucruri transmise ca importante – istorii, neamuri, mai întâi oral, social, transgenerațional, au fost puse în scris, pe lut ars, în piatră, papirusuri, pergamente, codexuri.

Scribii erau inițial niște amatori, apoi tot mai specializați, profesionalizați. Ei putea reprezenta interese afective, convingeri proprii, de grup, partinice, confesionale, instituționale, naționale.

Astăzi, când comparăm istoria, documentele, arheologia, analiza textelor, constatăm că există relatări posibile, reale, istorice, imaginare, supranaturale, mituri, legende, ficțiuni literare. Uneori, conform modei timpului, putem avea de a face cu un gen sau altul, profetic sau apocaliptic, evaghelistic sau epistolar.

Lucrurile relatate pot fi posibile sau imposibile, reale sau imaginare, relatări exacte sau construcții provenite din aspirații, imaginație, dorințe, relatări retroactive ca previziuni și profeții ale viitorului, autori anonimi care au scris pseudoepigrafic în numele unor personalități reale, mitice, legendare sau fictive, din epoci anterioare, dar la o dată succedentă.

Noi, oamenii – confruntați cu misterul, cu nevoia de sens, cu suferința și moartea, cu conștiința dramatică a realului, am izvodit idei, narațiuni, povești. Oameni inteligenți, convingători, au crezut că au descoperit un sens, o cale și le-au strigat semenilor de care le păsa – călcați pe urmele noastre, vă vom arăta o cale mai bună! 

Entuziasm, speranță și totuși, dezamăgire. Oamenii continuau să sufere, să se bucure, să se nască, să trăiască și să moară. Același ciclu, aceleași mituri, repovestite într-o altă matrice, actuală, și totuși veche de când lumea…

Privești oameni în toată firea, clamând și declamând cu glas sfios, infantilizat – protecție, mângâiere, atașament, totul față de un tărâm, o ființă, o posibilitate, imaginare, himerice și te crucești. Schema este atât de simplă, mecanismele atât de uzate, eroarea atât de evidentă și totuși, nu se poate face nimic. Poți să-i iei omului, dar nu poți să-i dai nimic, prin silă.

Impenetrabilitatea, suficiența, claustrarea, autismul, te duc cu gândul la sociopatie, addicție – culturală, spirituală.

Faptul că oamenii au procedat dintotdeauna așa nu e atât de surprinzător, dar ca oameni competenți, care cunosc toate detaliile acestui proces, ale acestor stări de lucruri, continuă să le ignore, să le ascundă sub preș, să pretindă ineranța, exactitatea literalistă, să clameze revelația divină, când amprenta imperfecțiunii umane este prezentă la tot pasul, ba mai mult, falsuri grosolane, superpozabile giulgiului din Torino, sau edictelor lui Constantin, etc., te fac să te întrebi: Ce reprezintă asta? Cinism, ipocrizie, inconștiență, complezență, ignoranță, neglijență, oportunism, interes?

Aceste aspecte vor fi tot mai disecate, analizate, puse sub microscopul optic și cel electronic, verdictul va fi tot mai necruțător. Servere tot mai puternice, fac analiză lingvistică, statistică, structuralism. Procesul a demarat de secole. Se întâmplă deja de trei sute de ani. 

Va trebui ca universitarii și administratorii, deservenții și înalții demnitari, să se întrunească în concilii și să recunoască adevărul documentat, să ofere o soluție operațională controverselor vădite, pe care omul modern nu le mai poate tolera, în condțiile unei informări tot mai precise, exacte, cu audiență tot mai largă la marele public. Aspecte cunoscute doar de inițiați, devenite deja de notorietate!

Mitul ca dietă

La interfața dintre lumea ideală, absolută, imaginară, a lui Dumnezeu și lumea reală, va apare, omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Compoziție

Principii existențiale, vitale: viață, moarte, suferință, naștere, bucurie, iubire, ură, conflict, luptă, etc.

Condimente, amelioratori: miraculos, ciudățenii, bizarerii, surprize, suspans, tragism, happy end, etc.

Preparare: autor, povestitor talentat.

Structură: Mitul are coerență internă, dar premisele izvorăsc din convingere, nu din cunoaștere. Esența lor originează și trimite spre lumea de dincolo – de jos, sau de sus – chiar dacă personajele imită, acționează parțial, ca în lumea reală. 

Tâlcul lor este ideal, privește sensul, semnificațiile, valorile, nu realitatea, concretul, exactitatea, utilitatea. Din această cauză, a pretinde o coincidență ontologică mitului, o expresie literală, este o eroare capitală – uciderea lui. 

Lumea reală, cunoscută are coerență, logică – de fier, chiar, obiectivă, dar este neutră, indiferentă. 

Or, narațiunile noastre, ale oamenilor din toate timpurile, sunt despre ceea ne interesează în mod ideal, despre aspirații, temeri, origini și finalitate. Despre valori, despre sens și semnificații. Adică o lume, o realitate subiectivă.

Maturare: Folclor, repovestire, modificare, metamorfozare, variante. Decenii, secole.

Verificare: Timpul, perioada după care se regăsește, ca o legendă plină de sens și semnificații, emoționantă, ancorată în memoria individuală și colectivă. Secole, milenii.

Confirmare: Includerea în istoria identitară, recunoașterea ca patrimoniu, introducerea în lumea cultă, citarea, referența, analiza, compararea, sinteza privind ideile transmise. Secole, milenii, ere. 

Semnificație. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pe o realitate indiferentă.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. 

Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. 

Există mai multe paliere existențiale care par a funcționa după același model. Atunci când realitatea are aspecte indezirabile, inacceptabile, respingătoare, organismul, conștiința sau funcțiile noastre de relație, pot recurge – in extremis – la răspunsul “Veto!” – de respingere a acesteia.

Am putea enumera experiențele NDE – near death exp, mecanismele biochimice, neurofiziologice, de atenuare a durerii: retro acțiunea feedback negativă, de inhibiție, mecanismul “porții”, substanța P, morfinoidele, suprimarea conștienței, chiar comportamentele escapiste, addicțiile chimice, comportamentale – ca reacție inadecvată, a demisiei, procesualitatea psihotică, formele delirului colectiv, cultural, spiritual, întreaga mitologie, chiar unele forme de artă, industria divertismentului, misticismul, isihasmul. 

Granița nu este precis delimitată, nu se poate spune cu precizie, până unde este adaptare, mecanism de coping și unde începe patologicul. Aprecierea complexității, intensității, calității sau aspectelor cantitative, se bizuie pe criterii pur culturale, subiective și rezultat al consensului.

Modelul care se degajă, este următorul. Avem de a face cu părți din realitatea fizică, chimică, fiziologică, care pot modifica starea psihică: hipoxia la limita supraviețuirii, stimularea fizică, chimică sau mental-meditativă a structurilor și funcțiilor neuro-fizio-psihice, cu trăiri interioare, plus-minus manifestări exterioare, de tip oniric, psihotic, halucinator, delirant, extatic, transă, care pot fi semnificate cultural prin conținut, dar care au modalități tipologice de reacție neurofiziologică neutră, identică, indiferent de cauză. V șamanismul, invocările magice, descântul, etc.

În religie, simboluri transcendente sunt reificate, resimbolizate după modelul impunător al pagodelor, instituționalizate, prin simboluri din lumea reală: mielul de jertfă inocent, țapul ispășitor, păstorul cel bun, bobul de muștar, pâinea și vinul, lumina și ochiul, grâul și neghina, etc.

Mitul face translația pe un tărâm imaginar și crează personaje, intrigă, dramatizări, ca și cum ar aparține unei lumi concrete, pentru a desluși, fixa, detalia concepte, abstracțiuni, valori, semnificații.

Citit în cheie literalistă, el devine religie, credință, superstiție. Totuși, el rămâne ceea ce este: ficțiune! Oricât de bogat ar fi în semnificații reale – mai mult, realiste!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de familiaritate, firesc, verosimil.

Luciditatea păstrează totuși, distincția dintre simbol și simbolizat, recunoaște valabilitatea universală a valorilor etice și conceptelor metafizice, dar nu confundă termenii analogiei, nici realitatea cu imaginarul și ficțiunea – fie aceasta oricât de fecundă!

Mă fascinează această tentativă de sudură a lumilor: reală și imaginară! Avantaje și dezavantaje! Se încearcă transferul de vrajă în real – din imaginar, prin mijlocirea, intermediul miracolului, ca și reificarea imaginarului, prin altoirea, ancorarea, transplantarea sa în real!

Simbolul – realitate abstractă, cu valențe bogate în semnificații, este vehiculul între cele două lumi! Numai că, în timp ce lumea abstractă a ideilor și valorilor, este cât se poate de reală și realistă, lumea imaginară, fictivă, a mitului, există doar prin bogăția semnificațiilor sale!

Acest proces de translație până la confundare, care nu poate semăna decât confuzie, se regăsește chiar în sfânta sfintelor eucharistiei, când confuzia până la coincidență a simbolului cu simbolizatul, dobândește un termen – consacrat – cum altfel – de transubstanțiere (IDee împrumutată, cine citește să înțeleagă).

Aș zice că, mai nou, perpetuăm aceeași confuzie în forme moderne, mai subtile. Un termen specific unui domeniu, având conotații și semnificații clar înrudite acestuia, este asimilat, considerat similar, deși nu este așa, cu un alt termen, din cu totul alt domeniu.

De pildă termenul de suflet, are conotații mistice și nu poate fi suprapus până la identitate cu termenul psihologic de psihism, psihic.

Este păcatul supraspecializării, multidisciplinarității, care cer distincție sporită.

De luat cu discernământ, prudență, circumspecție, în doze infinitezimale, homeopate, ruminat îndelung.

Incontinențe

” Am vrut să spun totul într-o frază, și n-am reușit. Așa am devenit scriitor.” Ironia evidentă a acestei butade ascunde un fapt nu îndeajuns subliniat – nu putem scăpa de tentația imperialismului spiritual. Suntem incapabili să ne conținem în propriile hotare. Nimic nu ne poate împiedica să ne spunem propria poveste,nici măcar suficiența și indiferența celorlalți.

Pe de altă parte,cred că nici un scriitor nu scrie,de fapt,decât o singură carte,care,la limită,e autobiografică. Suntem întruparea unei singure idei. O minimă coeziune a eului e neapărat necesară sănătății personalității noastre. Un caleidoscop de centre de precipitare pe cale să explodeze,ar fi omenirea.

Dacă simpla existență e un act de agresiune, cum putem justifica trecerea noastră prin lume la tribunalul istoriei ? Condamnați la expresie,ce ne salvează de neantul indinstinctului, sau, la celălalt capăt, de frivolitatea solipsismului anecdotic ?

Rândurile de față nu țintesc la a fi mai mult decât o interogație directă cu privire la rosturile noastre ultime. Într-un orizont ce frizează inefabilul ( cum ar putea fi altfel ? ), îndrăznesc doar, în același regim minor, să vă prezint foarte pe scurt două repere dispare aparținând unor mentori de tinerețe, care m-au urmărit de-a lungul anilor.

Primul aparține lui Constantin Noica. Să asimilezi cu adevărat o idee,spune el,înseamnă,până la urmă,după ce ai înțeles-o să o desfigurezi. Noi,epigonii, putem aspira la a ne racorda la ritmurile eterne, și, vizitați de muze, să ni le împroprietărim. Leneșa odihnă în celălalt și creativitatea amorfă sunt antipozii unei juste, prozaice aproximări a realității.

Cea de a doua perspectivă, în alt registru, e cioraniană – să fii o întrebare, un semn. Să iriți, să seduci, să disloci, să subjugi. Să subminezi, să răvășești. Un motiv acut de autoevaluare să fie întâlnirea celuilalt cu tine. Propria subiectivitate,în parcimonia naturii,a fost pusă în slujba supraviețuirii – ne-a înconjurat cu un zid de încântare de sine. Zguduie-i temeliile – prin autenticitate, trăindu-te până la capăt.

 

Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii

Desigur, teoria relativității fascinează prin noțiunea, absolut contraintuitivă pentru simțul comun, a continuumului spațiu – timp, și prin posibilele aplicații semnificative etic.

Nu pretind că înțeleg relativitatea și teoriile ei, restrânse sau generale, dar vă invit la o broderie imaginară a ceea ce mi se pare că am înțeles.

Viteza și beția ei – întotdeauna mi-a plăcut să șofez – este rezultanta unei fracții care pune în relație spațiu și timpul, iar la viteze foarte mari, apropiate dar niciodată atinse de corpurile fizice, de viteza luminii, spațiul se comprimă, iar timpul se dilată, astfel că ceasurile rămân efectiv în urmă, viața se prelungește cu tinerețe fără bătrânețe. De basm!

Interesante mi s-au părut rezervele, obiecțiile tânărului Einstein, față de cadrul sau multiplul, pluralul acestora, de referință și preferință, care impun artificial, doar în conștiința și obiceiurile proaste ale oamenilor, perspective discriminatorii, ierarhice – acestea din urmă – poate necesare, doar în lumea noastră. Vă rog, nu-mi mai vorbiți de ierarhia cerului!

În timp ce, vreme de milenii, am avut o viziune egocentristă, și geocentristă (ironic nu: doar o transpoziție între două semne-sunete), imaginându-ne în centrul lumii și universului – pe măsură ce am început să cunoaștem lumea, am devenit tot mai știutori și competenți – cea mai amară lecție a fost aceea că nu suntem decât un firicel provincial insignifiant, situat la periferia unui braț al Căii Laptelului Herei, consoarta lui Zeus, una din miliardele de galaxii, răspândite pe miliarde de ani lumină, în singurul, dar nu neapărat unicul, univers cunoscut. Un an lumină este o unitate de spațiu timp de un bilion de km, adică o mie de miliarde de kilometri.

Dar știți care este evanghelia – vestea bună a universului și a relativității evreului hiperdotat și distrat – Einstein, tratat drept imbecil de către profesorii săi foarte rigizi și exacți?

Că prin natura și universalitatea lucrurilor materiale, naturale, nu există cadre preferențiale și nici criterii valabile de discriminare. Sunt sigur că înțelegeți implicațiile minunate ale acestei idei generoase! 

Universalitatea legilor, a raporturilor, a naturii, face ca orice punct din univers să fie egal în importanță, profund echitabil și democratic. 

Cel puțin pentru cât știm acum, deși nu este exclus să descoperim noutăți uimitoare, nimeni nu poate călători cu o viteză egală sau mai mare decât a luminii, chiar dacă s-ar putea, ipotetic, apropia de ea. Nici îngerii, nici zeii, nici gândul.

Da! Deși Einstein accepta și lucra, ca nimeni altul cu experimente mentale, încă este considerată o prostie să crezi că gândul sau rugăciunea pot să depășească viteza luminii, mai ales că biofizic și biochimic, viteza impulsurilor gândirii – o spune Sagan, în Cosmos, n-o depășește pe cea a unui car tras de un măgar. Ca să nu mai vorbim despre diferența dintre ceea ce este real și ceea ce este imaginar.

Prin extensie, de aici decurg cel puțin două vești, și conform prostului obicei al lumii în care trăim, una este bună și una este foarte proastă.

O să încep cu cea proastă, ca să dreg busuiocul la sfârșit.

Deși este o veste tristă, având în vedere că este în legătură cu relativitatea, ea conține și o undă de mângâiere explicativă, a deziluziilor și dezamăgirilor, pe care sper din toată inima, să nu le fi trăit.

Dacă am vrea să facem o excursie până în centrul galaxiei noastre, să vizităm fascinantele roiuri globulare, locuri mult mai frecventate de stele, astfel încât nopțile sunt ca ziua – cine a vizitat capitalele nordice la solstițiul de vară, știe că nu e nicio distracție să-ți intre soarele în ochi toată noaptea – și nu e chiar o imposibilitate cu o accelerație suportabilă de 1 g (9,8 m/s) la decolare și aterizare, atingând nu 98,9% din viteza luminii, ci doar 10-15% din ea, prin motoare fuzionale ale viitoarelor o mie de ani, distracția ne-ar lua – nouă călătorilor cca 21 ani. 

Singura problemă ar fi că pe pământ, care are prostul obicei de a alerga în jurul soarelui „doar” cu vreo  30 km/sec, un mld km/an, s-ar scurge cca 30 mii ani. Pentru Alfa Centauri sau Orion, ne-ar trebui cca 43-45 ani la bord, ceea ce pe pământ ar însemna cca 50 mii ani.

Care ar fi o primă concluzie? Totul este foarte relativ. Excesiv de relativ. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduințelor lui, cum cred unii. Nici să răspundă rugăciunilor, cum cred alții și am pățit toți. E doar o problemă fundamentală de fizică. Nu neapărat fizica lui Dumnezeu, ci fizica noastră, fiindcă noi am făcut cererile. 

Dar știți ceva? Este foarte posibil să fie aceeași fizică pretutindeni! Am putea recurge la un argument pur subiectiv: Einstein, în calitate de fiu al lui Avram, are un loc asigurat în sânul lui. Iar pentru ciudatul acesta minunat, doar două lucruri insignifiante erau omniprezente: hârtia și plaivasul.

Au trecut deja 50 ani de la prima rugă? Este pe drum! Dus și întors, până la Orion – rezidența prezumtivă a tronului – în timpul și spațiul valabil pe pământ, mai avem de așteptat vreo sută de mii de ani, mai puțin cei cincizeci, scurși deja. La Dumnezeu, o mie de ani este ca o zi, și o zi ca o mie de ani. Relativitate pură! Ca să vezi cum se împlinește scriptura – literal – nu credeam vreodată să devin atât de literalist, fundamentalist, chiar!

Există însă, o veste bună! Chiar mai multe! În primul rând, legile naturii sunt impuse prin natura lucrurilor, a raporturilor, relațiilor dintre ele. Ele pot avea consecințe, dar nu există sancțiuni, pedepse! 

Numai imaginația noastră bolnavă a creat – pe bună dreptate și necesitate, termeni ca: pedeapsă, vinovăție, rușine, goliciune mai ales interioară, dar și exterioară – că  am devenit decenți! Doar noi aici vorbim despre rai și iad. Nu că n-ar exista! Doamne ferește! Priviți în jurul Dvs! Câtă frumusețe! Ce fericire! Și câtă suferință! Alegeți! Și, înfruptați-vă!

Faceți din fiecare clipă trăită o veșnicie! Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru! Dr Luca, cap 17. Doctorii ăștia! Elenismul și-a băgat coada! Dar ce te faci cu gnosticismul? Marcionismul, arianismul, și toate celelalte isme!

Apoi dacă toate lucrurile sunt – în esența lor – în mișcare și nu poți face baie în același râu, asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai speli niciodată! (Credit: scumpa mea soție, spurcată de curată, epidemiolog de serviciu covid, care continuă să mă suporte, atât pe mine, mizerabilul din mine, și cel de pe mine).

Toate stelele se mișcă cu viteze uimitoare, așa cum nimic nu este fix pe orbitele cuantice. V-ați gândit vreodată că s-ar putea să existe un raport de proporționalitate între masele și distanțele astrale, cu cele cuantice, iar noi să fim undeva la mijloc! A spus-o Alexis Carrel.

Dacă nu greșesc, regula de aur are și un temei fizic. Centrul universului este pretutindeni. Tu ești un univers! Ai preț în ochii mei. Te prețuiesc și te iubesc! Am temeiuri fericite pentru asta! Nu am nevoie de Big Brother pentru ca să te îmbrățișez! Să mi te dăruiesc. Și să te primesc! Tu ești fratele meu mai mare. Mai înțelept. Mai bun. Mai valoros!

Și dacă – o altă idee exprimată de Carl Sagan – numărul stelelor, cu planetele și sateliții lor din univers, depășește numărul firicelelor de nisip de pe toate plajele pământului, iar vârsta tuturor acestora este aceeași – reamintiți-vă spațiul și timpul sunt indisolubil legate matematic – nu înseamnă că țin neapărat să fiu buricul pământului, dar mă pot simți bine cu mine însumi. Un anonim. Sunt și eu un univers mai mic, dar nu mai puțin complex! Nu simt nevoia să te înlocuiesc, să te exclud, să te invidiez, ci sunt capabil să te apreciez. Ai valoare în ochii mei!

Înțelegeți că mâine, cunoașterea, știința, ar putea să devină, nu un incident privit cu suspiciune și legat de păcat, dintr-un privilegiu – un bun comun. Religia laică în care oricine, fiecare, să fie Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melchisedec!

Ceea ce face Farmecul unui Om este Bunătatea lui!

Ruga Relativității: Oameni Buni, fiți Buni cu Oamenii!

Relativitatea Rugăciunii: Ați primit deja Tot ce putea fi mai Bun!

Acesta este gândul lui Dumnezeu în mine!

Gabriel, frate de cruce

Situata cumva in continuarea a doua carti anterioare – Nebunia de a gandi cu mintea ta si Asteptand o alta omenire – Isus al meu ne opreste insistent in frumoasa intersectie a adevarului cu binele. “Dumnezeu si Isus nu sunt decat personaje intr-o capodopera a spiritului uman.” “Ca sa poti face cu-adevarat hermeneutica Bibliei, [trebuie] sa nu crezi, ca un copil mare, in mitul ei.” “Dumnezeu e… in buna intilnire cu celalalt.” La rascrucea asta de drumuri deplingem “mintile adanc avariate” ale celor care rateaza simburele etic tainuit de coaja epica, mitologica a crestinismului. Pentru ca “important nu e daca Dumnezeu exista, ci daca dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noi”.

Ca sa-l incifreze pe Isus-ul sau “marmoreean”, dezghiocat din zorzonul povestii, Liiceanu recurge la definitia de sine a lui Socrate (din Theaitetos) ca om a-topṓ-tatos – fara-de-loc in lume, extrem de ciudat, bizar sau, cu un termen drag mie, excentric. Anomalia reprezentata de Isus (ca om desavirsit) tinde sa se prabuseasca – are dreptate Liiceanu – in aporia surprinsa delicios in carte in (cautati-l!) “syllogismus diaboli”. Or, exact in asta consta exceptionalismul socratic – in curajul de a-i pune pe oameni in incurcatura (cum traduce Andrei Cornea textul platonic), de a-i inchide in aporie (confuzie, mirare, deruta). Pentru ca arta socratica de mosit idei (maieutica) nu-si refuza cruzimea de arunca la gunoi rebuturile – idolii (iluzia, fantasma, vagabondajul gratuit al ratiunii dezlegate de constringerile adevarului – “paralogismul baroc al dogmei”). 

Credinta, s-ar putea spune, e iesirea lasa din aporie – investitia emotionala intr-un raspuns arbitrar la o chestiune indecidabila. E refuzul fudul al “ascezei epistemologice” pe care ne-o impune dragostea de adevar. Liiceanu ilustreaza sofistica credintei chiar si cu nume populare sau dragi – crestinismul esentializat al lui C.S. Lewis si angelologia lui Andrei Plesu. Credinta ar trebui mai degraba “sa ramana in ceata prelucrarii personale a intrebarilor, sperantelor si angoaselor fiecaruia dintre noi”. Nu pot decit sa-i urez si lui Gabriel Liiceanu bun venit pe cruce!

Dar, pentru ca tot sintem la capitolul patimi, hai sa trecem in revista si citeva dintre ezitarile cartii. Scrie Liiceanu: “Bisericile n-au purtat in general lupte pe tema valorilor cardinale ale umanismului crestin, ci mai cu seama pe tema dogmei de sorginte mitologica.” Se corecteaza imediat, pomenind exceptiile donatismului si a Reformei. Nu era cazul. Condamnarea donatismelor e tocmai apararea dreptului ilicit de a face dogmatica in raspar cu etica – dreptul povestii de a batjocori si persecuta adevarul. Iar aceasta lupta e lupta de capatii si dintotdeauna a Bisericii. Un curent restaurationist (nume impropriu, de vreme ce vrea sa reia revolutia etica a evangheliilor) – in care putem, fara probleme, incadra si multe ateisme – bintuie istoria crestinismului.

Sint probleme si in conceptualizarea “libertatii non-gravitationale” ca monopol divin. Avem kenoza, auto-limitare divina – ne spune un Jürgen Moltmann – chiar in actul creatiei, iar von Balthasar (pomenit chiar de Liiceanu) vorbeste despre “kenoza eterna” din interiorul “trinitatii imanente”. Fenomenologic, subiectul (chiar si subiectul divin) e imposibil in afara limitarii (a gravitatiei). Iar Genesa 1 sugereaza o inevitabila pluralitate in Dumnezeu.

Apoi, avem o tradarea a eticii seamanului chiar in Biblie – in sciziunea dintre Vechiul si Noul Legamint. Crestinismul are, in Isus insusi, o relatie ambivalenta cu propria evreitate (antisemitismul nu e un copil din flori al evangheliei). Biserica il paraziteaza pe Isus (cautind sa acumuleze, in numele Lui, un “capital de putere”), dar si Isus il paraziteaza pe Moise in goana dupa capital de legitimitate.

Cind pune plusurile si minusurile crestinismului in balanta, Liiceanu il lauda pentru productia artistica. Dar nu exista nicio linie directa, univoca si ineluctabila intre crestinism si istoria arhitecturii, a muzicii, a sculpturii si picturii (cu alte cuvinte, nu stiu sa deosebesc arta crestina altfel decit sub raportul continutului mitologic). Chiar si sub aspect moral, pe masura ce se coace in noi, modelul hristic e depasit – Isus n-a condamnat niciunde sclavia sau abuzul de minori. Nici n-a laudat libertatea de constiinta (Liiceanu identifica corect “crima contra spiritului” – “cenzura constanta a libertatii gandirii” – ca adevaratul pacat impotriva Duhului Sfint).

Sint de acord ca putem detecta in valorile umanismului “adierea fundamentului transcendent” – insa numai daca admitem si ca nu poti fi latin daca n-ai supt din tita lupoaicei capitoline. La fel, Dumnezeu e “conditia de posibilitate a binelui” – doar daca realizam ca si raul isi are temeiul in El. Pentru ca Dumnezeu e primul personaj biblic care se caieste. Asa cum Liiceanu il prefera pe Isus lui Yahweh (pe urmele simpaticului Marcion), si eu prefer prima venire a lui Isus celei de-a doua. Pentru ca moartea lui Dumnezeu e, intr-adevar, iesirea din scena a maestrului care si-a vazut discipolii maturi (si, de ce nu, o binemeritata sabatizare). Iar omul copt n-are nevoie de baile de singe ale Apocalipsei pentru ca sa paseasca, liber, dincolo de bine si rau.