Tupeistul Malick și fructele sale agnostice

19 octombrie 2011 86 comentarii

O interpretare a ultimei producții cinematografice a lui Malick nu cred că se poate face pe nerăsuflate, la scurt timp după vizionarea filmului. Dimpotrivă, complexitatea peliculei îndeamnă la molfăit bine ideile-cuvânt înainte de-a fi înșirate în vreo cronică de film sau în vreo discuție publică asupra subiectului incitant pe care regizorul american îl propune. Personal, am vizionat filmul de două ori, am asistat și la o dezbatere cu public între un grup de psihanaliști și critici de film (un regizor + un critic, de fapt), am jonglat și cu ideile psihanalitice din film privind transgeneraționalitatea, doliul și complexul Oedip nerezolvat, și cu cele existențiale și cu cele vizuale în același timp. Am fost un spectator idealist și analist deopotrivă. Și tocmai pentru că s-a întamplat așa, interpretările pe care le-am auzit sau pe care mi le formulasem eu în minte, nu m-au mulțumit. Dintre toate unghiurile din care am privit subiectul filmului de Palme d`Or, pe unul l-am ales spre împărtășire. Dacă e proiecție ori nu, cititorul să aleagă.

Printre imaginile de tip discovery ale unui Macrocosmos în care locul ființei umane (Microcosmosul) pare a fi insignifiant, printre disecarea suferinței umane în imagini filmice care copleșesc, printre dilemele existențiale care atârnă din belșug în Copacul lui Malick, versetul din Iov folosit drept prolog, ar putea fi aproape ignorat. Mie mi se pare însă că dincolo de toate cheile de interpretare specifice fiecărei școli critice, cheia de boltă ce ar putea descuia una dintre viziuni, ar sta tocmai în aceste cuvinte:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38: 4.7) Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Tema 4: Wittgenstein în înțelegerea credinței religioase

13 septembrie 2011 26 comentarii

Penultima prezentare pe care am ales-o pentru expunere în această miniserie, se referă la concepția lui Wittgenstein asupra credinței religioase. Conferința a fost susținută de prof. dr. Adrian Paul Iliescu.

Preliminarii:

1. Filosoful nu trebuie să construiască teorii globale asupra unui subiect. Filosofia trebuie să facă o muncă de clarificare conceptuală.

2. Nu există un mod unic și economic de a practica credințele religioase.

3. Concepția lui Wittgenstein se bazează pe supoziția că în domeniul credinței religioase nu se ascunde nici un mister, că nu ne confruntăm cu un mare necunoscut. El pleacă de la supoziția că noi știm ce e religia (nu e necesar să vină filosoful să ne (i)lumineze în privința aceasta). Atunci, se pune întrebarea: de ce mai trebuie să construiască Wittgenstein un set de analize? Răspunsul ar fi următorul: deși știm ce e religia, o interpretăm în mod greșit. Când încercăm să sintetizăm, să teoretizăm cu privire la religie, ne rătăcim într-un sistem de idei, analogii, interpretări care sunt greșite. Cu alte cuvinte, suntem victimele unei auto-înșelări.

Citate reprezentative – Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 111-157, fragmente:

”Miezul chestiunii este ca daca ar exista dovezi, aceasta ar distruge de fapt intreaga intreprindere. Orice numesc in mod obisnuit dovada nu m-ar influenta catusi de putin. Sa presupunem, bunaoara, ca am cunoaste oameni care prezic viitorul, care fac preziceri cu ani si ani mai inainte si ca ei ne descriu un fel de Zi a Judecatii. Destul de ciudat este ca daca asa ceva ar exista si chiar daca ar fi ceva mai convingator decat ce am descris eu, credinta ca acest lucru se va intampla n-ar fi deloc o credinta religioasa. Sa presupunem ca ar trebui sa renunt la toate placerile din cauza unei asemenea preziceri. Daca fac cutare lucru, cineva ma va arunca in flacari peste o mie de ani etc. Nu as ceda. Cele mai bune dovezi stiintifice nu reprezinta aici nimic.” Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Școala de vară ”Știință, religie și filosofie ” 2011 – Tema 3: Relația dintre cunoașterea științifică și credința religioasă

12 septembrie 2011 63 comentarii

Această prezentare a fost oferită de domnul academician Mircea Flonta, profesor onorific al Facultății de Filosofie, Universitatea București. Dumnealui a avut în vedere, în primul rând, clarificarea termenilor ce intră în componența sintagmelor ”cunoaștere științifică” și ”credință religioasă”. Un aspect deosebit de important îl constituie această clarificare, întrucât, din cauza înțelegerii eronate a termenilor, mulți au văzut relația dintre știință și religie ca nefiind în vreun alt fel, decât conflictuală. De subliniat că, atunci când ne referim la cele două domenii în discuție, corect e să spunem ”cunoaștere științifică” respectiv ”credință religioasă”. Vom vedea, în cele ce urmează, de ce această distincție e necesară.

Cunoașterea științifică:

–          E cunoaștere obiectivă prin excelență, bazată pe experiența comună;

–          Rezultatul cunoașterii științifice e unul care poate fi repetat, deci prin aceasta verificat;

–          Rezultatul  autentic forțează consensul  (vezi Comunitatea științifică);

–          Cunoașterea științifică are un caracter relativ și autocorector;

–          Este modestă (întrebările pot fi controlate critic);

 

Credința religioasă:

–          Operează cu reprezentări;

–          Devine sursă de beneficii și consolare;

–          Atenuează și suprimă frica de moarte;

Conflictul între cele două apare tocmai pentru că noi folosim termenul ”cunoaștere” în moduri foarte diferite, unele care nu au deloc legătură cu realitatea. De exemplu, folosim ”cunoaștere”, atunci când vorbim de reprezentări (”cunoașterea religioasă e obiectivă” – fals).  Relația dintre cele două domenii trebuie văzută, mai degrabă, ca o complementaritate.  În locul acesteia, întâlnim două poziții extreme, poziții ce se conturează din ce în ce mai clar în peisajul conflictului actual dintre știință și religie: pe de-o parte, avem poziția lui Dawkins care pare că NU susține deloc modestitatea științei, pe de cealaltă parte, o avem pe cea a lui Alvin Plantinga care susține ideea că orice afirmație care contrazice Biblia trebuie privită cu suspiciune (vezi http://www.asa3.org/ASA/dialogues/Faith-reason/CRS9-91Plantinga1.html).

 

Delimitarea netă drept garanție a conviețuirii fără tensiuni

”Punctul de vedere că știința modernă și religia sunt domenii net distincte ale gândirii, care nu se ating și nu pot să prezinte o zonă de suprapunere, este adesea perceput drept o marginalizare a credinței religioase într-o societate secularizată. În realitate, au existat oameni profund religioși care au aderat fără rezerve la acest punct de vedere și l-au susținut cu pasiune. Soren Kierkegaard, bunăoară, opunea frontal credința rațiunii, cunoașterii obiective, științei. Pentru el, problemele adevăratului creștin nu au nimic în comun cu cele care solicită exercițiul rațiunii, în particular al gândirii orientate spre cunoaștere. Nu numai că religia nu poate primi o întemeiere rațională, dar ea nu are nevoie de o asemenea întemeiere (…). Iar L. Wittgenstein, care a fost influențat în această privință de către Lev Tolstoi, considera că singura temă a gândirii religioase este cea a sensului vieții. Pentru el, credința creștină era pe deplin decuplată de lumea cunoașterii, a teoriei, de orice fel de reprezentări cosmologice (…).
O despărțire clară a credinței de știință, acea despărțire care exclude orice posibilitate ca ele să intre în competiție sau să ajungă la conflict, este posibilă chiar dacă ele nu vor fi opuse una alteia în acest mod. Este ceea ce ilustrează poziția adoptată de cunoscutul teolog catolic Hans Kung, într-o carte recent consacrată acestei teme: ”Relația Dumnezeu-lume, Dumnezeu-om poate fi formulată doar dialectic: Dumnezeu este transcendență, însă în imanență. Este vorba de o eternitate, dar în temporabilitate, de nemăsurabilitate, dar în spațiu.” (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 124-125)” (Mircea Flonta, Darwin și după Darwin, ed. Humanitas, București, 2010, pp. 246-247)

 

Poziția lui Kung:

Poziția lui Kung merită atenție între altele deoarece arată că punctul de vedere al separării depline a imaginii naturii configurate prin cercetarea științifică de credința religioasă poate fi îmbrățișată atât de credincioși, cât și de agnostici. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Școala de vară ”Știință, religie și filosofie” 2001 – Tema 2: Dumnezeul filosofilor

8 septembrie 2011 80 comentarii

Cea de-a doua prezentare s-a desfășurat sub îndrumarea domnului lector dr. Marin Bălan, ale cărui specializări academice sunt filosofie medievală, filosofie greacă, teologie filosofică și filosofie religiei și istoria științei (în Antichitate și Evul Mediu). Deasemenea, domnul profesor a fost coordonatorul principal al întregului curs de vară. Dumnealui și-a construit discursul plecând de la două întrebări:

1. Cum numim acel demers al filosofului avandu-L ca subiect pe Dumnezeu?

2. Mai vorbesc astăzi filosofii despre Dumnezeu? Cum?

Dieu d`Abraham, Dieu d`Isaac, Dieu de Jacob, non des philosophes et des savants. (Blaise Pascal, Memorial, 23 nov 1654)

1. În primul rând, se face distincția dintre Dumnezeul religiei și Dumnezeul filosofiei. Cel dintâi desemnează o ființă supranaturală de felul unei persoane care se descoperă omenirii prin revelație, este obiectul venerației și este dincolo de orice sistem. Dumnezeul filosofiei reprezintă un principiu abstract pe care rațiunea încearcă să-l înțeleagă, nu e rezultatul revelației, e obiectul discursului filosofic, e un concept teoretic și impersonal și ocupă o poziție clară într-un sistem al gândirii.

Ideea de teologie în paradigma tradițională (de la presocratici până în sec. XVII) Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial

Școala de vară ”Știință, religie și filosofie” 2011 – Tema 1: Relația dintre știință și religie

7 septembrie 2011 41 comentarii

Am privilegiul de a participa aceste zile la un curs de vară (deși toamna a început) organizat de Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, curs care se intitulează ”Știință, religie și filosofie”. Este prima manifestație de acest gen la care personal particip, iar, până acum, mă pot declara încântată atât de prelegerile ținute, în speță, de domni profesori ai Facultății de Filosofie, cât și de dezbaterile ce succed cursurile. M-am gândit că ar fi interesant să împărtășesc în acest spațiu unele dintre temele de discuție din cadrul acestor cursuri, pentru a vedea cam la ce nivel se construiesc dezbaterile din această perspectivă – filosofie, religie, știință – la ora actuală, în spațiul academic românesc. Am aflat că aceste preocupări au început să se materializeze de câțiva ani în România (2007), prin contribuțiile pe care le-au adus, în mod special, academicianul Mircea Flonta împreună cu unii dintre colegii dumnealui. Au fost organizate conferințe de discuție pe tema relației dintre știință și religie la inițiativa Facultății de Filosofie, după încheierea acestui curs unde participarea a fost liberă, dorindu-se continuitatea unui astfel de demers care să permită dialogul deschis asupra unor aspecte de actualitate din domeniile științei, religiei, filosofiei științei. Am fost foarte plăcut surprinsă  să constat că de numeroși autori pe care domnii conferențiari îi dădeau ca referință, luasem deja cunoștință tocmai prin intermediul acestui site (mulțumiri lui Edy!). Și mai plăcut chiar a fost să văd că pozițiile prezentatorilor au fost (extrem de) moderate. De fapt, ei au vorbit de pe poziția de filosof. Personal, nu m-am simțit sugrumată de vreuna dintre ideile expuse și nici nu am simțit că vreun vorbitor lasă să vorbească mai mult propria subiectivitate decât prezentarea obiectivă a unor fapte mai vechi sau mai actuale în ceea ce privește tematica globală pe care această școală de vară și-o propune. Aspectul mai puțin plăcut pe care l-am resimțit, a fost legat de prezența (sau mai bine spus, non-prezența) unei categorii de cursanți. Din peste 100 de cursanți înscriși la acest curs, cred că cei care aparțin de sfera teologiei, pot fi numărați pe degetele de la o mână; și aceia reprezentați doar de religia ortodoxă. Nu doresc să comentez acum acest lucru, dar, cu siguranță, este un aspect care dă de gândit. Majoritatea participanților provin din mediul academic al filosofiei și/sau al științelor exacte. Aceste impresii fiind spuse, voi încerca, în continuare, să spun câteva lucruri despre ceea ce s-a prezentat în cadrul primeia dintre întâlniri – Relația dintre știință și religie. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with

”Golul lăuntric” între nevoie de Dumnezeu și simptom al Tulburării de personalitate Borderline

27 august 2011 43 comentarii

De multe ori m-am întrebat de ce cred ceea ce cred. De ce eu, o ființă umană unică, am ajuns să urmez drumul ontogenetic pe care îl urmez acum, și nu un altul. Apoi, m-am uitat la oamenii din jurul meu, la cei cu care drumul meu s-a intersectat și m-am întrebat de ce ei, ființe umane unice și ele dealtfel, au ajuns să aibă un anume sistem de gândire/credințe/valori/principii și nu un altul. Mai târziu, răspunsul a venit la pachet cu două concepte care mi s-au părut destul de satisfăcătoare: determinism și revelație. Mai important chiar, am înțeles că revelația poate ”veni” abia după ce am înțeles bine care sunt implicațiile determinismului (biologic, genetic, psihologic, cultural etc.) în ceea ce privește alcătuirea mea ca ființă umană unică adaptată unui mediu. În căutarea răspunsului la întrebarea ”de ce așa” a trebui să pornesc pe un drum către înapoi, un drum al deconstrucției atât interioare (psihologice) cât și exterioare (factori externi, de mediu), drum pe care erau înfipte numeroase indicatoare cu ”sensul existenței” și ”gol interior”. De obicei, aceste indicatoare, mi se spunea, duc către Dumnezeu. M-am întrebat adesea de ce Dumnezeu mi-a fost prezentat, într-un mod aproape obsesiv, ca fiind Acela care poate umple golul interior al unei persoane. Întrebarea și-a intensificat semnificația cu atât mai mult cu cât, personal, nu prea puteam simți acest gol interior, această senzație anihilatoare de vid existențial. Astfel, îmi spuneam în sinea mea de adolescentă-flămândă-după-răspunsuri: de vreme ce eu nu am acest gol, înseamnă că nu am nevoie de Dumnezeu? De vreme ce mă simt ”completă” (deși am avut și stări depresive specifice, în definitiv, oricărui adolescent), unde mai intră Dumnezeu în această schemă? Multă vreme am evitat să verbalizez aceste frământări de teamă să nu fiu catalogată ca fiind egoistă, infatuată și lipsită total de evlavie (ca să nu spun nerușinată duhovnicește de-a binelea). Sau poate că astea erau indicii ale unui ateism latent? Când am mai crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu nu poate fi redus nici la o supapă menită să ”umple” o gaură lăuntrică, nici la diversele proiecții ale oamenilor, proiecții justificate totuși. El era prezent în toate acestea, dar, și mai important, El era dincolo de toate acestea. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Cum au rămas unii creștini fixați în faza orală

4 august 2011 55 comentarii

Una dintre cele mai importante contribuții aduse de psihanaliză a fost etapele de dezvoltare a vieții psihice, culminând cu complexul Oedip. Conform acestei teorii, copilul trece prin niște faze pe care, într-o dezvoltare normală, le parcurge cu succes ajungând la maturizare psihică. Există posibilitatea ca persoana, devenind adultă biologic, să rămână ”fixată” într-una dintre dintre cele trei faze (sau faza orală, sau faza anală, sau faza falică oedipiană). În acest caz, omul va avea o modalitate de relaționare cu sine și cu ceilalți conform fazei în care a rămas „prizonier”. Cum e posibil, totuși, ca cineva ajuns la vârsta adultă să se poarte, practic, ca un copil? Ei bine, conform teoriei psihanalitice, odată ce etapele dezvoltării psihice s-au încheiat (în jurul vârstei de 5 ani, după care se intră în faza de latență), restul vieții afective (nu cognitive!) nu va însemna altceva decât o repetiție inconștientă a ceea ce s-a întâmplat în aceste etape, o repetiție a achizițiilor dobândite (sau nu), exprimate, desigur, prin alt comportament decât al unui copil, dar, ghidându-se, în principiu, după aceleași mecanisme de funcționare.

Prima etapă de dezvoltare a vieții psihice este faza orală și debutează imediat după nașterea copilului. În această perioadă, modalitatea de relaționare a copilului este manifestată prin supt. Suptul nu împlinește doar nevoia fiziologică de hrănire a bebelușului, ci și cea de holding afectiv, de securizare emoțională. În această fază, copilul se identifică cu mama (sau funcția maternă, în lipsa mamei biologice), neavând încă structurată ideea de „eu” (nici măcar fizic), nedeținând niciun fel de autonomie și raportându-se în totalitate la mama sa. Drept pentru care, atunci când aceasta lipsește din câmpul bebelușului atunci când acesta are nevoie de ea, el se confruntă cu ceea ce se numește angoasa de abandon pe care o va gestiona destul de greu. Principala achiziție a fazei orale este erogenizarea orificiului bucal. Asta înseamnă, așa cum spuneam mai devreme, că sânul mamei nu constituie doar un instrument prin care copilul se hrănește, ci și un obiect care îi produce o nespusă plăcere (poate ați observat ce liniștiți sunt copilașii atunci când adorm la sânul mamei).

Ce legătură există între faza orală descrisă de Freud și unii creștini? Ei bine, există un „soi” de creștinism regresat în acestă fază, creștinism care constituie, din păcate, marea majoritate. Creștinii fixați în acest stadiu de dezvoltare au ca principală achiziție satisfacția orală. Ei se hrănesc permanent. Dar nu au autonomie în dobândirea hranei, ci mănâncă tot ce li se dă. Și pentru că ei se identifică 100% cu ”funcția maternă”, care este fie Biserica, fie vreun conducător al bisericii din care fac parte, fie vreun membru mai cu influență, nu dobândesc niciodată un simț critic. Ei se constituie în tipologia creștinului care aderă la McChurch, McBible și McJesus – adică o religie de tip junk-food. Religia este pentru ei o plăcere care trebuie satisfăcută, întotdeauna pe cale orală. De aceea sunt încântați de o religie de tip enterteinment în care ei doar consumă și nu produc niciodată nimic. Atâta vreme cât Biserica le oferă hrană (nu contează dacă e vorba de lapte sau lături pentru că, în această fază, ei nu au conștiința a ceea ce este bun sau stricat), se simt mulțumiți. În momentul în care se întâmplă să nu mai fie susținuți de această „proteză”, ei cad într-o disperare soră cu moartea. Atunci când se confruntă cu realitatea din afara Bisericii, care se-ntâmplă să fie adevărata realitate, devin speriați, anxioși, imposibil de a se adapta noii lumi. De aceea, creștinii aparținând acestei tipologii vor fi mulțumiți întotdeauna cu statutul din biserică, se vor supune mereu și nu vor contesta niciodată ”adevărurile” propovăduite de aceasta. Ca model de relaționare, vor adopta o matrice dependentă, aproape fuzională cu instituția de care aparțin (vă sună cunoscută expresia ”sânul Bisericii”?).  Regresia la această fază de dezvoltare, stagnarea în acest mod de funcționare va duce către inadaptabilitate, autism religios, irelevanță pentru lumea exterioară și, în final, va provoca moartea psihică a creștinului.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Dragostea creștină, între stăpânire de sine și comportament pasiv-agresiv

21 iulie 2011 173 comentarii

Mare taină-i taina iubirii. Dar și mai mare taină pare să fie taina iubirii creștine. Iisus dă o poruncă nouă: ”să vă iubiți unii pe alții”. Ușor de zis, greu de aplicat. Dovadă stă orice carte de istorie. Sau, mai aproape de noi (temporal și spațial), dovada o constituie unele biserici creștine. Stând de vorbă cu diverși oameni nou-convertiți, am aflat că primul lucru care i-a atras către o biserică sau alta a fost căldura (frățească) cu care au fost întâmpinați. Numai oameni zâmbitori, numai oameni binevoitori, ce mai! – un adevărat spirit creștin. Am avut curiozitatea să vorbesc cu aceiași oameni și după câțiva ani de frecventare a respectivei biserici. Rezultatul discuției? Nu unul la fel de plăcut precum aș fi vrut să aud. O fi scăzut din entuziasmul pe care îl avea inițial față de comunitatea frățească? O fi scăzut din credința sa? S-o fi răcit dragostea dintâi? Dacă da, de ce? În mod neașteptat, motivul pentru care cei mai mulți dintre ei deveniseră simpli practicanți ai unui crez sau al altuia pierzându-și bucuria inițială, a fost același pentru care aderaseră la acest crez: comunitatea de credincioși. Altfel spus, relația cu frații săi.

Adesea am observat că mulți dintre practicanții creștinismului adoptă o atitudine agresivă între ei (verbală, mergând chiar până la cea fizică uneori) din cauza diferențelor doctrinare. În aceste cazuri, porunca nouă a lui Iisus e înlocuită cu o furie aproape demonică îndreptată de unul împotriva altuia. Mă gândesc că Iisus o fi avut un motiv foarte serios de a pus această ”poruncă” pe aceeași treaptă cu cea referitoare la dragostea de Dumnezeu. Știa Iisus ce știa… Dar, chiar mai gravă decât prima situație descrisă, mi se pare una care este mult mai sulemenită în gesturi bine-intenționate, mult mai aproape de a imita dragostea adevărată. Mă refer la acele fețe zâmbitoare, zâmbitoare tot timpul, zâmbitoare până la epuizare. Să fie purtătorii acestor chipuri adevărații împlinitori ai poruncii divine? Mă îndoiesc. Se întâmplă în zilele noastre un fenomen vechi de când lumea, unul ce stă sub semnul ipocriziei, unul atât de frecvent întâlnit mai ales în bisericile creștine. Mă refer la comportamentul pasiv-agresiv.

 

Ce înseamnă comportamentul pasiv-agresiv și cum se manifestă el?

Comportamentul pasiv-agresiv este o atitudine privind relaționarea cu semenii, atitudine care înglobează în alcătuirea ei două componente: componenta agresivă și cea pasivă. Este vorba, de fapt, despre o agresivitate manifestată într-o manieră pasivă. Pe de o parte avem de-a face cu o atitudine ostilă, de apărare, pasivă, pe de cealaltă parte întâlnim o atitudine ofensivă, de agresivitate, agresivitate pe care subiectul nu și-o permite la nivel conștient sau la nivel manifest, atitudinal. Această manieră de relaționare pasiv-agresivă ia naștere mai ales în relațiile de putere dintre doi oameni/două grupuri. Cel aflat într-o poziție inferioară, de teamă pentru consecințele unei posibile manifestări a nemulțumirii sale, adoptă o atitudine pasivă, falsă, aparent neutră. Pasiv-agresivitatea se întâlnește în relațiile dintre un șef și angajați de exemplu, între doi parteneri de cuplu, între un părinte și copilul său, între membrii unei biserici etc. De ce este această agresivitate împiedicată să se manifeste și este transformată într-o reacție pasivă? Probabil, cei mai mulți cred că asta înseamnă stăpânire de sine. Cu alte cuvinte, chiar dacă în interacțiunea mea cu celălalt a existat un moment în care am simțit că acesta a activat potențialul meu agresiv (latent), eu stopez manifestarea agresivității în răspunsul verbal pe care i-l adresez interlocutorului meu, în acest fel, dând dovadă de stăpânire de sine. Nimic mai fals. Stăpânirea de sine ar avea legătură, mai degrabă, cu o restructurare cognitivă, cu o educare a modului de a exprima emoția, în nici un caz cu ”abținerea” manifestării ei. Orice emoție neexprimată duce în timp nu doar la blocaj afectiv, ci această ”întoarcere înapoi”, către sine, va avea, mai devreme sau mai tarziu, o ”răbufnire” patologică, fie la nivel psihic, fie la nivel somatic. De pildă, un exemplu de comportament pasiv-agresiv este dat de un tată divorțat de soția sa care îi repetă copilului ”ești la fel de deștept ca maică-ta”. Durerea provocată de un astfel de comportament este mult mai mare decât în cazul în care tatăl și-ar fi exprimat agresivitatea în mod manifest. Un alt exemplu ar putea fi dat de o persoană care, deși profund nemulțumită și măcinată la nivel emoțional de o altă persoană, atunci când apare contextul de a-și exprima sentimentele, răspunde cu ”nu mă interesează persoana lui”. Alt exemplu concludent poate fi găsit, de pildă, într-un comentariu răutăcios, vulgar de pe un forum, semnat cu ”Anonim”. Persoanele pasiv-agresive, de regulă, nu își conștientizează agresivitatea. Ele sunt conștiente de conținutul manifest al reacției lor (cel pasiv), dar nu sunt conștiente de conținutul latent (cel agresiv). Astfel, chiar și o persoană ”bine-intenționată”, care, dintr-o înțelegere greșită a modului în care trebuie să-și gestioneze propriul potențial agresiv în relație cu ceilalți, ajunge să adopte un comportament pasiv-agresiv care va produce răni atât lui, cât și celuilalt. Privind din această perspectivă, expresia atât de îndrăgită și familiară comunității creștine -”iubiți frați și stimate surori” – poate deveni eticheta verbală perfectă pentru un comportament de tip pasiv-agresiv. În aceste condiții, nu e de mirare că în spatele acelor fețe zâmbitoare se ascund niște ”morminte văruite”, incapabile nu doar de a-și manifesta sentimentele, ci capabile, mai devreme sau mai tarziu, de cele mai mari atrocități în numele ”iubirii creștine”.

 

Ce e de făcut?

Dacă să fii pasiv nu e bine, să fii agresiv nu e acceptat social, atunci există vreo cale de mijloc? Una sănătoasă? Există! Și aceasta se numește – exprimarea emoțiilor, indiferent dacă ele sunt negative sau pozitive. Desigur, această exprimare nu trebuie să fie una care să lezeze regulile bunului-simț. O înjurătură manifestă sau un pumn în burtă nu sunt cu nimic mai bune decât o față ”pioasă” plecată. [Tipul de discurs preferat al pasiv-agresivului: „capul plecat, sabia nu-l taie”]. Cea mai mică neplăcere, cel mai de neluat în seamnă discomfort, trebuie exprimate, mai ales când vorbim de dinamica relației dintre oameni. Verbalizarea, atâta vreme cât ea se face într-o manieră pașnică, de clarificare, va oferi numai beneficii.

În orice comunitate de oameni apar neînțelegeri, simpatii și antipatii, preferințe și dispute. Poți să ajungi realmente să iubești pe cineva pe care nu suporți nici să-l vezi în fața ochilor? Cum se mai aplică porunca lui Iisus în această situație? Ei bine, primul pas constă în a te duce și a-i spune celuilalt ce simți în legătură cu el. Criteriile de care trebuie ținut cont atunci când vom face acest lucru, le-am expus deja mai sus. Să nu fiu înțeleasă greșit: o situație în care o soră din biserică, de exemplu, merge la una mai tânără pentru a-i spune ce ”simte” ea în legătură cu lungimea fustei ei – aceasta nu este o situație de exprimare sănătoasă a sentimentelor. Sora cu pricina, ar trebui să lucreze cu sine însăși să vadă dacă nu cumva anumite frustrări proprii legate de imaginea de sine au dus-o către acele simțăminte (de revoltă, cel mai probabil) împotriva surorii mai tinere. Un exemplu pozitiv de exprimare a emoțiilor, unul reparator, ar putea fi următorul: un frate află, de exemplu, că un alt frate de-al său, într-o discuție cu un al treilea, l-a pus într-o lumină proastă, afirmând lucruri jignitoare și neadevărate despre el. Soluția nu este ca acesta să-și refuleze reacția de agresivitate (absolut normală), să se abțină de la orice comentariu așteptând ca ”soarele mâniei să apună” peste el. Atitudinea corectă este una de confruntare cu fratele bârfitor în care să-i comunice, într-o manieră civilizată, faptul că lucrurile neadevărate afirmate despre el l-au deranjat, l-au durut, nu doar pentru că au fost false, ci pentru că au atentat la integritatea sa ca om. Astfel, furia sa este descărcată într-un mod adecvat, reparator. În plus, e posibil ca interlocutorul său să-și dea seama de greșeala comisă și astfel, situația să se finalizeze favorabil pentru amândoi.

În concluzie, mare taină-i taina iubirii… Dar, dacă vom încerca să o pătrundem și să-i aflăm sensul, poate vom ajunge chiar să împlinim porunca lui Iisus așa cum a fost lăsată de El și nu doar să afișăm niște fețe zâmbitoare, false, ca ale unor bufoni de circ care își fac numărul, crezând că aceasta înseamnă adevărata dragoste frățească.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS!

13 iulie 2011 146 comentarii

Cu toții cunoaștem afirmația celebră a lui Dostoievski pusă pe buzele personajului Ivan din celebrul roman Frații Karamazov:

Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.

Vedem în Ivan nu atât prototipul intelectualului ateu (el nu neagă existența lui Dumnezeu), cât cel al nihilistului revoltat împotriva unui dumnezeu dictator, însetat de sânge și uzurpator al libertății umane. Ulterior, existențialiștii și seculariștii moderni au făcut din această aserțiune unul dintre imperativele constituirii ideii de libertate a societății moderne bazată pe non-existența lui Dumnezeu, sau, mai familiar spus, pe celebrul Dumnezeu a murit!. Așadar, într-o lume în care Dumnezeu a murit (prin „Dumnezeu” nereferindu-ne la implicația ontologică a termenului, ci mai degrabă la legătura lui cu concepul de ”Lege”), totul este permis. Lucru demonstrat cu precădere atât de vizionarul romancier rus, cât și de realitățile lumii contemporane. Ne place să punem toate ororile care se întâmplă astăzi pe seama negării existenței lui Dumnezeu ca instaurator al Legii veșnice. Sau, mai corect spus, reprezentanților bisericilor care rămân din ce în ce mai goale, le place să pună criza morală cu care se confruntă umanitatea pe seama negării existenței lui Dumnezeu. Astfel, asistăm la același discurs prăfos al clericilor, irelevant, și, aș îndrăzni să spun, depășit. Pentru că, dacă în societatea lui Dostoievski, în plină înflorire a nihilismului, aserțiunea făcută de el stătea în picioare, nu știu cât mai este ea de relevantă în post-modernism.

Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Care ar fi opusul acestei propoziții? Sau, mai corect spus, care ar fi răsturnatul ei?

Dacă Dumnezeu există, totul este permis.

Concluzie verificată și ea – vezi fundamentalismul religios oglindit în fenomene de tipul inchiziției până la terorismul actual. Sau, o altă interpretare a aceleiași propoziții – creștinismul care crede în existența lui Dumnezeu și acționează conform voinței divine fără a se simți încorsetat de cenzurile Legii: Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine (1 Cor.6:12). Și totuși, ar mai exista o variantă a premisei de la care am plecat pe care filosoful și psihanalistul francez Jacques Lacan a afirmat-o și asupra căreia aș vrea să insist mai mult:

Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS.

Într-o lume în care Dumnezeu (Dumnezeu luat ca cenzură instituită prin Lege, ca prohibiție, reamintesc) a murit, satisfacerea imediată a plăcerilor (pulsiunilor sexuale și agresive după Freud) ar trebui să domine. Care este realitatea de fapt? Nu ai voie să fumezi în locuri publice, trebuie să fii cât mai cumpătat, să eviți excesele, să trăiești cât mai sănătos, să fii atent la tot pasul să nu-l deranjezi pe celălalt. Altfel spus, trebuie să fii corect politic. Ai voie să te bucuri de cele mai perverse plăceri ale hedonismului, dar doar atâta vreme cât el nu devine pervers în sine. Se sesizează nuanța? Mă gândesc la unul dintre versurile unui cântec al trupei U2 care ar reda perfect ideea anterioară:

I`ll give you everything you want except the thing that you want. (O să-ți dau tot ce vrei, mai puțin Lucrul pe care-l vrei.)

Cam așa văd postmodernismul și iluzia libertății pe care el o implică. În aceste condiții, există totuși libertate? Și dacă da, cum se poate obține ea? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de intrigant: Libertatea este condiționată de Lege. Doar Legea, într-un anumit sens, te poate face liber. Atunci când Iisus spunea că El a venit nu să strice Legea ci să o împlinească, trebuie să se fi referit și la faptul că Legea și, extrapolând, Dumnezeu, erau greșit înțelese de oamenii din vremea aceea. Nici cu oamenii din vremurile noastre lucrurile nu stau foarte diferit. De aceea, personal, cred că dacă vreau să înțeleg ce înseamnă Legea și ce presupune împlinirea ei, ce înseamnă Libertatea adevărată, trebuie să merg la Iisus. Tot Iisus a spus că Adevărul (și doar acesta) ne va face liberi. Adevărul, de fiecare dată, este dureros pentru cel care vrea să-l afle. Însă, rezultatul final va fi nu libertatea utopică pe care societatea a promovat-o pe post de propagandă de-a lungul timpului, ci libertatea individuală durabilă. Pentru un creștin, libertatea poate fi găsită în Iisus. Iar atunci când înțelegem că ”noțiunea” de Iisus implică și împlinirea Legii, atunci ne va fi mult mai ușor să acceptăm și alte modele (științifice) de explicare a aceluiași principiu, fără a deveni exclusiviști sau fanatici după principiul ”noi suntem singurii care deținem Adevărul”.

Conceptul de Supraeu sau Cum a apărut ideea unui Dumnezeu tiranic

Supraeul este dușmanul omului, dar și prietenul său. Nu este exagerat să spunem că viața psihică a omului este esențialmente făcută din eforturi crâncene fie pentru a scăpa de sub influența Supraeului, fie pentru a o suporta. (E. Jones)

Supraeul, instanță psihică inconștientă definitorie în formarea personalității umane, a fost descrisă explicit de Freud în cadrul celei de-a doua teorii ale constituirii dinamice ale aparatului psihic format din Sine, Eu și Supraeu. Această instanță este denumită ”moștenitorul complexului Oedip”, tocmai pentru că în perioada în care apare acest complex ea se cristalizează. În această perioadă, interdicția pe care părinții o impun copilului oedipian de a-și realiza dorința incestuoasă va deveni în Eu un ansamblu de exigențe morale și prohibiții pe care subiectul și le va impune de acum încolo lui însuși. Astfel, putem spune că Supraeul este această autoritate parentală interiorizată în anii complexului Oedip care se sfârșește spre vârsta de 5 ani.

Funcțiile Supraeului sunt de interzicere a plăcerii, exaltare a dorinței și protejare a integrității Eului, funcții antagonistice, dar care ne arată cât de mult reglează instanța Supraeului mișcările Eului în ceea ce privește juisanța (=plăcere în psihanaliză): mișcarea de ură împotriva interdicției juisanței, mișcarea de iubire (atracție) pentru juisanța imposibilă și mișcarea de teamă față de juisanța înfricoșătoare. Reținem că Supraeul este încărcat tocmai de aceste afecte, ura originară devenind Supraeul sadic de mai târziu, iar angoasa va deveni sentiment de culpabilitate a Eului.

Lucru puțin cunoscut, este acela că Supraeul integrează două părți: Supraeul-conștiință, cel care ne reglează conduitele, ne judecă și ne oferă un model ideal. Activitatea conștientă, care este considerată a fi un derivat al Supraeului primitiv, desemnează în Eu încorporarea nu doar a legii interdicției incestului, dar și a influenței critice a părinților și, progresiv, a societății însăși. Alături însă de Supraeul-conștiință se află Supraeul-tiranic, crud și feroce, responsabil de cele mai mari nenorociri ale speciei umane (crimă, sinucidere, războaie etc.). ”Binele” pe care acest Supraeu ne comandă să-l găsim, nu este binele moral (adică cel al societății), ci juisanța însăși care este, prin definiție, imposibil de atins. Așadar, Supraeul nu înseamnă doar un reprezentat psihic al unei legi morale vizând propriul nostru bine și acela al altora (Supraeul-conștiință), ci și o parte feroce caracterizată nu doar prin exagerarea încurajării, ci și prin exagerarea rolului de interzicător al plăcerii. Ne aflăm astfel în fața unui paradox bizar în care, pe de-o parte, Supraeul frânează plăcerea, iar pe de alta, se bucură el însuși de exersarea acestei frânări.

Cum se naște acest Supraeu tiranic, acest ”Dumnezeu” gelos și sadic totodată? Dacă Supraeul primordial (cel conștiință) se formează în urma complexului Oedip, Supraeul tiranic ia naștere dintr-o traumă primitivă a copilului. Aceasta se traduce prin faptul că Supraeul tiranic nu încarnează legea intedicției primare, ci o lege găurită, un simulacru al legii, o vociferare grăbită și dementă a legii (Lacan). Astfel, singurul atribut care dă acestui Supraeu o aparență de lege este modul imperativ pe care îl adoptă pentru a se face auzit de Eu. De aici, variațiile patologice pe care această realitate le înglobează descriu formele cele mai grotești ale sadismului până la inhibiții și melancolia derivată din sentimentul de culpabilitate a Eului.

Freud spunea că Supraeul tiranic este tot atât de amoral și crud ca și Sinele (Sinele fiind instanța guvernată după ”principiul plăcerii”). Fără a avea pretenția de a ridica la rang de adevăr absolut cele afirmate într-un limbaj poate destul de ambiguu pentru cititorul care nu este foarte familiarizat cu termenii psihanalitici, sper totuși că expunerea aceasta a ajutat pentru a ne face o imagine mai clară asupra imaginii de Supraeu/Lege/Dumnezeu (în acest caz, sinonimia fiind acceptată). Mai departe, rămâne să decidem singuri cu care parte a Legii ne vom identifica. Pentru că, întotdeauna, vor exista două părți cuprinse în aceeași Lege.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , ,

Articole mai noi →